Roman era și el un poporan obișnuit, nici mai breaz, da’ nici mai pârlit ca cei din leatul lui. Acum, între noi fie vorba, nici leatul nu era mai altfel decât tot satul, satul decât orașul, și orașele, deopotrivă mici și mari erau una între ele, de liniștit puteai zice că țara era aidoma lui Roman... hai, cu ceva deosebiri!
Omul părea fără vârstă. Era în mereu în mișcare și mulți glumeau pe seama lui zicând că poate fi în mai multe părți în același timp. Nu de alta, dar seară de seară-l vedeai la crâșma satului cu țapu’ de bere în față, duminica era la hora din sat, sâmbăta era în poiana lui Iocan unde deslușeau politica momentului. Când era de lucru, nu-i vorbă – nu se dădea îndărăt, dar puiul lui de reumatism era hiperbolizat într-atât încât fiecare gest îi era însoțit de un icnet sau un oftat. Unii l-au poreclit ”Oful”.
Într-o sâmbătă, l-a găsit pe Iocan singur și a vrut să-l convingă să meargă la vot. Acesta n-ar prea fi mers, fiindcă nu prea știa ce vrea ori dacă vrea să schimbe ceva, ș-apoi îi era teamă că în timpul cât lipsea să nu apară vreun mușteriu, să nu-l găsească și să se ducă la concurență, în celălalt capăt al satului. El era bun meseriaș, caii parcă-l iubeau când îi potcovea, dar de când se găsi și Frâncu a lui Chirvase să se-apuce de potcovit, prețul intervenției scăzuse.
- Să trăiești, Iocane! i-a strigat Roman fierarului, știindu-l că are un beteșug la urechea dreaptă. Fierarul nu i-a răspuns, a ridicat doar ciocanul în semn de salut și și-a văzut de treabă în continuare.
Roman a scos o bucată de ziar din buzunarul de la piept al surtucului și din chimir a scos ochelarii. A început să silabisească rândurile din ziar, lucru care l-a enervat rău pe Iocan. A lăsat treaba deoparte și a venit către Roman.
- Băi, omu’ lu Dumnezeu, i-a strigat Iocan, ori citești să te-aud și eu, ori cată-ți de drum la ăia cu care nu te-mpaci!
Drept e, erau unii cu care Roman nu se prea împăca, fiindcă își formaseră o trupă și toți recitau aceleași cuvinte spuse de unu’ noaptea la televizor. Faptul că toți știau aceeași poveste și că dacă unul din ei uita o vorbă, sărea altul și completa, în ochii sătenilor păreau destupați la minte.
- Niște proști! a spus cu obidă Roman și când a văzut că Iocan îi zâmbește, l-a umflat râsul. Și Iocan gândea la fel despre ăia, doar că el n-o spunea pe gură, așa, ca să nu-i alunge de posibili clienți la fierăria lui.
N-a apucat Roman să citească de pe bucata de ziar, că voci puternice s-au auzit apropiindu-se. Erau trupeții atoateștiutori.
- Ziua bună domnilor, a strigat Bebică, unul care se dovedise cel mai fidel reproducător al ziselor noctambulului de la televizor și care-și apropiase astfel șefia trupei.
Roman și Iocan au dat din mână, mai degrabă a lehamite decât a salut. La fel au făcut și însoțitorii lui Bebică. Roman a înțeles că n-are de ce să mai citească ziarul, așa că l-a împachetat meticulos și l-a ascuns în buzunarul de unde-l scosese.
- Nu ne citești și nou ceva? întrebă Bebică, doar așa ca să deschidă o discuție și să-și dovedească din nou erudiția.
- La ce bun? l-a întrebat Roman. Voi ș-așa le știți pe toate...
Bebică a zâmbit mulțumit. Nu simțise ironia fină a lui Roman, dar Iocan, ca să pună gaz pe foc, a intervenit și el:
- Mie mi-a citit și gata, m-a convins să merg la vot!
Trupeții recitatori s-au arătat uimiți. Cum adică, imparțialul Iocan, cel care nu se punea rău cu nimeni, acum se aliase fățiș cu ăia de ziceau că referendumul e salvarea nației?!
- Te prostiși, nene? întrebă unu din trupeți, căruia abia de-i dădură tuleii pe mutră, dar se trezi cu o palmă peste cap din partea lui Bebică.
- Vezi cum vorbești! l-a pus șeful la punct pe recalcitrant, că totuși, respectul pentru oamenii în vârstă era lege în sat. Mucoșii în schimb se modernizaseră și modernizarea lor începuse cu apelul la grosolănii.
Apoi luând o poziție demnă, Bebică se pregăti de discurs. N-a apucat.
- Lasă! i-a retezat-o Roman. Știm ce vrei să ne spui... e aceeași poezie de ieri și alaltăieri, dar mestecată în alt fel. Că se cheltuie bani mulți cu referendumul... Că Europa ne aruncă la gunoi... Că nimeni altul nu deține adevărul decât Unicul... Că nici usturoi n-a mâncat, deci nici gura nu-i miroase...
Iocan s-a apucat să bată cu ciocanul înt-un fier înroșit. Asta însemna că e ocupat și că asistența îl ține din treabă. Dar Roman mai avea câte ceva de zis. A pus o mână pe umărul lui Iocan și acesta s-a oprit. A cufundat fierul încins într-o găleată cu apă și sfârâitul a răsunat sinistru.
- Þie în schimb, Bebică, gura-ți cam miroase...
Omul s-a roșit în obraji și a căutat o scuză:
- Știi, am o măsea cariată, care s-ar cam cere scoasă...
Roman a prins ocazia din zbor și a întins nada.
- Păi să dăm fuga până la oraș într-o zi, că și eu am un ciot care ar trebui scos!
Bebică, atins la orgoliu, acum voia să se răzbune. S-a întors către ai lui și s-a maimuțărit:
- Să dăm o fugă până la oraș...
Apoi s-a întors către Roman.
- Să dăm o fugă zici, Ofule? Hă? Păi tu abia de te miști cu reumatismul tău ”ofuit” și-acu vrei să și fugi? i-a trântit-o el în față și a început să râdă ca prostu.
- Bebică, tată, i-a spus Roman, atunci când mă doare măseaua, dau fugă la oraș și până n-o văd scoasă, de reumatism nici că-mi mai pasă... așa-i și cu votul de duminică!
Bebică a replicat ceva, dar mâinile harnice ale lui Iocan și-au găsit de lucru și zgomotul fiarelor bătute cu pricepere a împrăștiat vorbele goale...