Împrăștiate pe covor, în fața ei, un teanc de fotografii zăceau într-o dezordine calculată, sporind aerul nevolnic al camerei. Toată scena avea un aspect cel puțin ciudat, pentru un ochi neavizat. Părea ca un fotograf smintit făcuse o obsesie pentru un nuc bătrân, pe care-l fotografiase de zeci de ori, îmbrăcând apoi podeaua camerei cu un covor din fotografiile făcute, ca și cum ar fi încercat să descopere singurului indiciu care ar fi putut dezlega enigma ce-i luase mințile. Și totuși realitatea era alta.
Adesea își privea viața în crîmpeie de gînd și încerca să înțeleagă unde zburaseră atâția ani si mai ales cum se numărase viața ei în clipe fericite sau triste. Într-unul din asemenea momente, când gândurile îi rătăceau în depărtările zării, privirea îi căzuse pe copacul din grădina de vizavi, căruia ani la rând îi privise ciclul existențial fără sa vadă în asta mai mult decât o cotidiană manifestare a naturii mamă și, dintr-o dată, devenise conștientă de viața ce se derula an de an în fața ochilor ei nevăzători. O idee prinsese contur imediat în sufletul ei tânjind după frumusețe și iubire: va fotografia copacul în fiecare anotimp, pentru a-i observa trecerea. Acum parcă își revedea propria viață în aceste fotografii. Era un nuc bătrân ce străjuia grădina impunător ca un rege în fața curții sale. Nu-și putea da seama de când era acolo, pentru ca privirea îi era atât de mult obișnuită să-l întâlnească în peregrinările ei, încât îi părea că silueta lui stătea dintotdeauna în calea gândurilor ei, fără s-o fi remarcat în mod deosebit vreodată. Pe vremuri, pe terenul de vizavi fusese o foarte mare si prosperă fabrică de haine. Venise, apoi, ceea ce unii numeau lovitură de stat, iar poporul revendicase drept revoluție, dar indiferent ce fusese, realitatea era că muriseră mii de tineri. Nici după atâția ani adevarul nu se aflase, dar lucrurile luaseră o asemenea întorsătură, încât oamenii, mult prea împovărați de griji și nevoi, nici nu-l mai ceruseră… poate doar părinții, care continuau să-și plângă fiii plecați prea devreme, continuaseră să spere că într-o zi vor afla, măcar, rostul pierderii premature a vieții propriilor vlăstare. Cei mai mulți se săvârșiseră din această viață cu această speranță în suflet, dar fără nicio mangâiere care să le aline bătrânețile si fără să poată înțelege, pentru câte zile le mai rostuise Cel de Sus, cu ce greșiseră în această viață ca să primească o asemenea pedeapsă – cea mai aspră din câte îi sunt date omului să ispășească.
După așa-zisa revolutie, fabrica, de acum la cheremul unor persoane lipsite de scrupule, ajunse la conducerea ei cu scopul bine determinat de satisfacere a propriului interes sau a interesului unei mase restrânse de viitori milionari de carton, intrase curând în colaps si ajunsese sa fie vândută pe bucăți de un lichidator zelos, care avusese grijă să se asigure că decăderea, cândva faimoasei fabrici, avea să mai umple, pentru cea din urma oară, buzunarele a încă vreo cateva persoane - inclusiv al său personal, sub forma unui onorariu gras pentru serviciile prestate (cui, cand, in ce fel… părea mai putin important). O parte din terenul fabricii, împreună cu ceea ce părea să fi fost o hală, fuseseră cumpărate de un întreprinzător, care transformase constructia într-un club și terenul din spatele ei într-o frumoasă grădină, mereu verde și îngrijită. Proprietarul se mai schimbase de-a lungul vremii, dar clubul și grădina rămăseseră, așa cum în grădină rămăsese nucul, care, pe măsura trecerii timpului, parea tot mai viguros și mai falnic.
Fotografiile reusiseră să surprindă ceea ce ochiului rutinat și nepăsător lesne îi putea scăpa: copacul renăștea în fiecare primăvară, se dăruia vieții din plin in fiecare luminoasă vară, râdea în razele aurii, se juca sub stropii furtunilor trecătoare, rodea in fiecare toamnă, schimbându-și treptat veșmintele verzi cu cele ruginii, pentru ca în iarnă să renunte definitiv și aparent iremediabil la ele, înmărmurit într-o moarte înghețată și anostă. Și totuși, primăvara viitoare se regăsea la fel de verde ca și în anul precedent. O viață atât de scurtă, dar repetabilă, un perpetuum mobile pe care n-ai cum să-l ignori, pentru că, la o privire mai atentă, realizezi că e povestea propriei vieți, la o altfel de scară.
“Bine, îi șopti gândul, dar copacul întinerește în fiecare an, pe când omul dimpotrivă. “ Nu, copacul nu întinerește, ciclul este același, el își redobândește numai pofta de viață în fiecare timpuriu anotimp, așa cum ar trebui să facă și omul, dar ramurile lui adună înțelepciune an de an, până când seva îi va seca și povara anilor îl va încovoia spre pământ, până când își va pierde memoria propriei meniri și nu-și va mai putea visa drumul din iarnă în primăvară, trupul îi va fi mâncat de carii și aprigele ploi îi vor înfrânge voința. Atunci va fi răpus și altul tânăr îi va lua locul. Îi simte cineva tristetile? Îi vede cineva lacrimile? Îi ascultă cineva tânguirile? Îi e cineva alături în clipa din urmă? Trăiește pentru oameni, sorbindu-și propria nădejde din bucuria lor, dovada adevăratului și supremului altruism, de care noi, oamenii, n-am fi în stare nicicând.
Alese din teancul de imagini fotografiate pe cele primăvăratice ale bătrânului nuc si își rememoră începuturile. Amintirile din pruncie erau puține și neclare și cele mai multe erau legate de bunicii din partea tatălui, cu care crescuse și pe care îi iubise foarte mult. Nici cele din perioada imediat următoare nu erau prea multe. Își aducea aminte vag de o tunsoare cu breton, pe care o urâse, de uniforme purtate ștleampăt peste pantaloni și de bucuria premiilor primite in școala generala, în cadrul unor festivități așteptate cu bucurie, nu numai pentru că erau răsplata muncii de peste an, dar și pentru că avea privilegiul să îmbrace frumoasa uniformă de pioneri, cu fusta scurtă neagră, plisată și cămașă albă, cu cravată roșie de pionier la gât, singura uniformă care o scotea din monotonia și neplăcerea cu care purta celelalte haine de școală. Își mai amintea de o bătaie cu nuiaua, luată de la mama, in timp ce alerga spre casă printre rândurile de porumb, pentru că plecase la gârlă să aducă acasă curcile și uitase să le mai caute, ramânând la scăldat cu alți copii. Dar cel mai bine îi reveneau în memorie două palme cu care tata o sancționase pentru minciună, singurele, de altfel, primite vreodată de la el. Într-o frumoasă zi dintr-o vacanță de vară, în care joaca era condiționată de rezolvarea unor probleme de matematică dintr-o impresionantă culegere îngălbenită de vreme, o zbughise afară fără să-și fi îndeplinit această sarcină. Tata o chemase și o rugase să-i arate problemele lucrate, iar ea încercase să iasă basma curată aratându-i-le pe cele rezolvate cu o zi înainte. Așa aflase pentru prima oară adevărul zicalei “minciuna are picioare scurte”și nu mai uitase asta niciodată. Tatăl, un excelent dascăl de limba romană, o prinsese cu mâța-n sac și nu duruse atat corecția aplicată, cât rușinea că își mințise părintele. Din acel moment avea să deteste minciuna cu toată ființa ei și pentru tot restul vieții.
Cele mai multe amintiri îi rămăseseră din iernile copilăriei petrecute în satul de baștină, cu zăpadă multă și zile întregi de săniuș, când nu pregeta să se alăture băieților pe cele mai anevoioase și mai periculoase pârtii și ajungea acasă numai când întunericul nu le mai permitea să ia virajele, udă până la piele și înghețată bocnă, de nenumarate ori cu talpa ghetelor dezlipită de la manevratul saniei. Poate de asta se mirase atât de lipsa de curaj a copiilor ei, crescuți în fața calculatorului, care nu îndrăzniseră să coboare singuri pe sanie, o costișă anemică dintr-un parc al orașului.
După câteva asemenea escapade, urma câte o răceală zdravănă, care nu se putea trata altfel, pe vremea aceea, decât cu antibiotic injectabil. Erau momentele cele mai crunte, a căror derulare o știa pe dinafară, fără să se învețe însă minte vreodată: acasă își făcea apariția asistenta din sat (doctor nu aveau), vecină și prietenă cu mama, motivându-și vizita printr-o necredibilă poftă de varză murată, cum numai mama știa să facă. Minciuna era aceeași de fiecare dată când acest personaj își făcea apariția la ei acasă, împinsă de pofta nestăvilită de varză murată, invariabil în momentul în care ea zăcea la pat cu febră, așa încât pentru ea era o certitudine că urmau sa i se facă injecții. Frica dura însă, numai atâta cât ținea răceala: prea mult dacă te gandeai la înțepăturile acelor de seringă, insuficient ca tălpile saniei să-și piardă luciul căpătat în lungile zile de testat pârtiile și era uitată imediat ce avea voie să iasă din nou la săniuș. Dar trebuia să recunoască faptul că, dacă motivația asistentei ar fi fost adevărată, rezervele mamei de varză murată s-ar fi aflat serios în pericol.
Cele mai dragi amintiri însă, erau tot din iarnă, din zilele în care mergea cu tatăl său la orele de meditații la limba romană, pe care acesta le ținea cu copiii din clasele mai mari, care se pregăteau pentru admiterea la liceu. Întotdeauna avusese probleme cu trezitul dimineața, dar pentru aceste meditații, care aveau loc devreme în zori, inaintea orelor obișnuite de școală, când noaptea se îngâna alb cu ziua și cocoșii abia ce dăduseră semnalul de înviorare pentru sat, efortul nu i se păruse niciodată prea mare. Era o plăcere, pentru că nu trebuia să facă niciun efort ca să scrie compunerile pe care tatal ei le dădea ca temă colegilor mai mari, sau ca să deslușească exercițiile de gramatică ce păreau să-i solicite foarte mult pe aceștia. Dimpotrivă. În aceste dimineți se trezeau devreme, pentru că școala se afla la 2 km de casă și mersul pe jos era anevoios pe o asemenea vreme. Chiar dacă parcurgerea acestui drum era un lucru obișnuit pentru ea, ca și pentru cei mai multi copii din sat, era iarnă, ger cumplit și drumuri abia deszăpezite. Zăpada scârțâia sub tălpi la fiecare pas spărgând liniștea nopții într-un sunet lugubru, gerul îți îngheța răsuflarea și numai fularul cu care îți acopereai gura și nasul puteau opri procesul de criogenare a sufletului. Intuiai doar, aburul răsuflării, pentru că lumină nu aveau decât din loc în loc de-a lungul drumului și dacă nu-ți îngheța și sângele în vene după un kilometru, aveai toate șansele să ți se întâmple asta când drumul se bifurca brusc spre cimitir, în dreptul bisericii care străjuia calea ca o nălucă neagră, uriașă și înspăimântătoare, cu turlele ei înalte, precum coloanele de gheață ale palatului temutei Crăiese a Zăpezii.
Respiratia ei caldă și grea, topea răsuflarea batrânului ger pe marginile fularului și în curând acesta, umed, devenea mai nefolositor decât o pereche de șlapi pe pârtia de schi. Norocul era că, mergând repede, cu pași mari de copil care încearcă să-și potrivească mersul după cel al adultului și să-și ascundă teama de nălucirile nopții, până să se dezmeticească și să-și dea seama că nu mai are mult până să devină un om de zăpadă cu un țurțure în loc de nas, ajungeau la școală. Acolo uita de tot si pășea într-o altă lume. Aștepta cuminte, dar nerăbdătoare, ca ceilalți copii să-și citească poveștile scrise in fugă, sub impulsul lui “trebuie” - dacă tema zilei fusese “compunerea” - conștientă că la sfârșitul orei, tatăl ei îi va rosti numele, pentru ca ea să le destăinuie copiilor mai mari o lume imaginară pe care ei nici măcar nu reușeau s-o intuiască, dar s-o mai redea în cuvinte. Tatăl ei o folosea ca un exemplu pentru ceilalti, în încercarea de a-i impulsiona pe aceștia să-și depășească limitele, dar simțise întotdeauna în acest gest și un soi de mândrie a părintelui care vede potențialul copilului său și încearcă nu numai să-l pună în valoare, dar și să-l determine pe acesta să și-l exploateze cât mai bine, obișnuindu-l cu gustul pe care ți-l dă sentimentul că ești cel mai bun.
În orele când gramatica era obiectul meditațiilor, știa că nu avea voie să vorbească neîntrebată și că nici nu va fi ascultată dacă ridica mâna, decât dacă nimeni din clasă nu știa răspunsul, dar asta n-o împiedica să țopăie, jumătate ieșită din bancă, fluturându-și degetele cu energie prin fața tatălui ei, profesorul, care părea să n-o bage în seamă, dar care avea o sclipire ciudată în privire când, la fiecare întrebare, îi vedea mâna ridicată, cerșind ascultare. Și cum de foarte multe ori se întâmpla ca întrebarea să nu-și afle răspunsul printre cursanții mai mari, plăcerea de a fi singura, deși cea mai mică dintre ei, care răspundea corect, nu avea termen de comparație, în afară, poate, de mersul la săniuș.
Multă vreme apoi, după ce mersese la liceu, îi lipsiseră diminețile geroase în care mergea alături de tatăl ei spre școală, cu zăpada înfiorându-li-se zgomotos sub picioare, nerăbdatoare să rezolve probleme de gramatică dificile, sau să citească în fața auditoriului înmărmurit povești închipuite de imaginația ei nestăvilită. Mai târziu îi lipsise chiar tata, care o asculta întotdeauna cu răbdare și îngăduință, lăsându-i, de fiecare dată, sentimentul că va fi întotdeauna acolo pentru ea – nevinovată iluzie.
Dar timpul nu iartă nici măcar copilăria… sau poate mai ales copilăria. Rămân doar amintirile să ne bântuie adesea gândurile și uneori sufletele, căci întâmplările care reușesc să-ți amprenteze o dată sufletul, rămân în viață cât viață îți mai curge prin vene, chiar dacă personajele lor se vor fi făcut demult una cu pământul.