(Fragment dintr-o proză).
Japoneza cu numele Toia Mononoke i-a spus Letiției Leu că i-a plăcut peisajul din apropierea cetății de piatră. Nu este mai prejos de splendorile Japoneze: stațiunile balneoclimaterice Kamikochi sau alte locuri.
Aveți probabil acolo și munți?
Da, muntele Hotaka, unul cu vârful de peste 3 mii de metri. Este și un lac cu mediul său pitoresc, adesea glorificat în poezia japoneză. Impresii interesante au fost publicate sub numele de Opt impresii pitorești ale lacului Biwa. Acestea sunt povești de dragoste, cum ar fi Zborul gâștilor sălbatice coborând spre Katata, Strălucire la apus de Seta, Clopot la templul Miidera și Vreme frumoasă la Amazu. Frumusețea peisajului poate fi văzută de la bordul unui vapor vechi recondiționat. Ca și aici, la voi, pe această porțiune de fluviu care curge domol la vale, deschizând larg porțile unui ținut frumos și bogat. Albia lui, tăiată în piatră descoperă culmile dealurilor nu prea înalte cu dese păduri. Însă satele voastre par a fi patriarhale. Ce se mai poate de spus despre aceste locuri?
- Eu, zise Letiția, cred că aici este leagănul vitejilor arcași și lănceri, care veneau în ajutor, în clipele grele ale lui Ștefan cel Mare, lui Petru Rareș, Vasile Lupu și altor Domni. Dar să lăsăm Evul Mediu pe seama istoricilor pentru că eu nu mă pricep prea bine în materie de istorie. Să vorbim mai degrabă despre prezent sau despre trecutul apropiat, întoarse vorba Letiția, trăgând spre viața ei din ultima perioadă.
- Bine, i-a răspuns Toiya. Dar ce te interesează?
- Iată eu, de pildă, nu știu aproape nimic despre viața Dumneavoastră.
- Lasă-mă în pace cu viața mea, mai bine ai vorbi despre a ta, dori să spună japoneza, dar tăcu și surâse plăcut. Că așa îi era educația, să nu reacționeze bolnăvicios la întrebări incomode. Și tot în gând își spusese: "Oare cine este această fată, care vrea ca eu să mă destăinuesc? E o tânără ca multe altele, ori este una deosebită, ca mine, care m-am îndrăgostit pentru prima oară când aveam opt ani?"

Totuși Toiya în cele din urmă și-a dat frâu liber amintirilor și i-a mărturisit Letiției Leu că ea pentru prima dată nu s-a îndrăgostit de un băiat real, ci de un persoanj dintr-un film japoez de animație. Asta a fost demult. Pe la treisprezece-paisprezece ani, au început să-mi crească sânii. Dintr-odată, au apărut o mulțime de băieți care mă curtau și vroiau să mă salveze. Mă întâlneam cu toți, fără diferențe, doar cu o mică înclinație spre băieții mai mari ca mine. Tot ce vroiau de la mine era să facă sex. Iar eu vroiam pe cineva care să mă urce pe muntele Fuji, bijuteria Japoniei, care este o chestiune de mândrie, urcarea pe muntele care îți dă fiori. Muntele Fuji are un contur extrem de simetric. El este un vulcan stins; perioada sa de activitate s-a încheiat de mai bine de 400 de ani. Pentru japonezi, cel mai înalt munte din țară este sacru. El are 3. 776 de metri și o mulțime de mituri și legende gravitează în jurul său, transformându-l în centrul gândirii religioase. El a inspirat artiști din diferite discipline să creeze lucrări în care să-l glorifice. Numeroși scriitori, pictori și sculptori l-au admirat. Iarna este sezonul potrivit pentru vizitare, când muntele este îmbrăcat în zăpadă, iar cerul senin permite o bună vizibilitate. Iulie și august sunt luni potrivite pentru cățărat pe acest vulcan, iar urcușul se poate face pe mai multe rute. Cel care urcă pe Fuji peste noapte stă într-un adăpost din zona marginii craterului, iar înainte de răsărit poți păși în jurul craterului sau chiar poți să intri în el.
La poalele munelui, pe versantul nordic, se află zona pitorească a cinci lacuri, formate în depresiuni îndiguite de lava vulcanului. Din districtul lacurilor vroiam să pornesc în miezul nopții cu o motocicletă cu care să genesc cu o sută optzeci de kilometri la oră. Voiam să-mi strig numele în timp ce vântul îmi biciuia fața și îmi răvășea părul. Voiam să mă simt sălbatică și nesăbuită. Să fiu altcineva decât eram.
Și pentru că eram așa cum ți-am spus, am rămas pentru prima dată însărcinată la 15 ani. N-am spus nimănui. Am băut o mulțime de sake și Cola și m-am rugat ca Dumnezeu să ia copilul la El. Dar Dumnezu nu mi-a ascultat ruga și atunci am furat bani din portofelul tatei și m-am dus la o clinică dintr-alea unde se fac avorturi. N-am plâns. Am considerat avortul un act în serviciul public. O ființă mai puțin a cărei viață să fie distrusă de mama. Îmi pare rău, că fiecare oraș are câte o fată ca mine, dacă nu chiar mai multe. Și pe urmă, când am împlinit șaptesprezece ani, mama mea a murit, și atunci, eu și tata am devenit liberi și... Înțelegi ce vreau să spun? Am visat atât de mult la cineva care să mă salveze. Îmi doream un bărbat care să mă strângă la piept, să mă facă să mă simt în siguranță și să nu-mi mai dea drumul niciodată. Dar una visezi și alta ți se întâmplă uneori.
Letiția asculta destăinuirea japonezei și se gândea la sine. Dar eu, iată la cincisprezece ani am evitat orice relație cu vre-un băiat. Și peste doi ani am continuat să fiu sfântă. Și aceasta grație Credinței mele, grație mamei mele, care mă lua cu sine la biserică, la...
- Știi oare că în octombrie 1989, un băiat pe nume Jacob Wetterling a fost răpit sub amenințarea armei de către un bărbat mascat, după care nu a mai fost văzut niciodată.
În anul 1989, mama mea n-avea decât trei ani, constată Letiția.
Eu presupun că o să mă crezi pe cuvânt când o să-ți spun că mama mea a făcut fapta aceasta în State, dar nu în Japonia. Din cauza răpirii lui Jacob Wetterling viața ei s-a schimbat pentru totdeauna. Pentru că părinții lui Jacob au înființat Institutul Jacob Wetterling, prin intermediul căruia americanii au obținut, în anul 1994, votarea Legii Jacob Wetterling cu privire la infracțiunile sexuale, în esență părinții lui Jacob au contribuit la crearea primei baze de date cu agresori sexuali.
Ce preocupări aveau ei pe când noi începeam să ne risipim prin lume, din cauza sărăciei și a incertitudinii care domina în Moldova!
Știu ce gândești acum. Că agresorii sexuali sunt niște monștri. Că ar trebui castrați...
- Ba nu gândesc nimic. Ma-ți pus la încurcătură. Eu mă gândeam la problemele noastre, te rog să mă crezi, dar tu îmi povestești de ale voastre... Nu prea te înțeleg. Cine ți-a fost mama ta?
- Mama mea a fost o criminală, atunci când era fată, apoi o casnică celebră pentru înfățișarea ei. Ea mai punea meticulos cina în fiecare seară. Avea o grădină de trandafiri multipremniată. Tata era un om foarte respectat la vremea lui. El își înființase propria firmă de avocatură și muncea din greu pentru a le întreține pe �domnișoarele lui� încântătoare, adică pe mine și pe mama.
Da, tare ciudată familie aveați!
După avortul făcut în taină, mergeam în mod regulat la biserică. Eu aveam grijă și de copiii mai mici ai vecinilor noștri, atunci când părinții lor plecau de acasă. Lucram și două ore pe zi la magazinul local, din cartier, și zâmbeam, zâmbeam întruna, până când obrajii mei începeau să mă doară.
Tata o iubea pe mama, deși ea a călcat de câteva ori pe bec. Orice făcea mama, tata îi lua apărarea. Mama, cum am spus, punea seara pe masă o cină delicioasă. Tata o conducea spre dormitor, unde o băga în pat cu o cană de ceai dulce, deseori amestecată cu gin. Știi bine cum e, îmi spunea el pe jumătate jenat, pe jumătate cerându-și iertare. Eu spălam vesela, apoi mă retrăgeam în camera mea. Peste puțin timp surveni inevitabilul. Mama a murit. La o săptămână după înmormântare, am smuls din rădăcini toți trandafirii atât de admirați ai mamei și i-am trecut prin tocatorul de lemne. Tata când a văzut florile alea nenorocite, a plâns la fel ca după mama. Atunci eu am început să citesc romanul lui Mircea Eliade Nouăsprezece trandafiri. Într-un final, am început să înțeleg și eu câte ceva...
Letiția o asculta fără să o întrerupă cu întrebări puse nu prea la locul lor. Toiya era mai în vârstă decât ea și avea în spate o experiență mai mare de viață. Un lucru, o nimica toată, totuși, o stingherea. Nu înțelegea unde și când japoneza a învățat limba română. Despre asta nu îndrăznea să o întrebe, dar spera că va ajunge să afle în curând. Și pe bune, peste câteva minute Taiya i s-a destăinuit.
- Știi dragă Letiția, că soțul meu se căsătorise cu mine pentru că își dorea să rămână în Japonia. Eu după avortul acela am mai avut un caz în care am fost însărcinată. Dar cu cine nu-ți spun. Ai să pricepi singură, dacă vei fi atentă și deșteaptă. N-am vrut să repet cazul după prima însărcinare și am născut un copil din flori cum se spune... Iar el lucra infermier la maternitatea ceea. Era din Moldova, pot să te bucuri.
- Sunt încântată!
Eu o să am grijă de tine și de copila ta, a murmurat el. Îți promit că nu ți se va întâmpla nimic rău. Promit. Promit. Promit. Apoi mi-a spus că este dispus să se căsătorească cu mine, dacă, desigur și eu voi fi de acord. Ce zici? Și eu ce eram să zic?
- Ai spus, da?
Da. Bărbatul era chipeș, mândru, înalt, inspira încredere și am spus: da ! M-a sărutat. Pentru prima dată am simțit că sărutul bărbatului acela era plăcut. Tata când a aflat a fost și el de acord. Și ne-am unit sorțile. Eu o japoneză, el un stranier dintr-o țară necunoscută. Mai târziu am aflat și despre Moldova lui, despre Maria Bieșu și mama lui pe care o chema tot Maria numai că avea un nume de familie hazliu: Gâștemulte. După divorț cu soțul moldovean am renunțat de la numele lui de familie și am revenit la numele meu de familie: Mononoke.
N-am vrut să-mi amintesc de el și de familia lui, deși a făcut un pas nobil la timpul potrivit. Dar ce a fost, am să-ți povestesc altădată. Acum, iată mă apropii de baștina lui. Am vrut să-i aduc la mormântul mamei sale năuăsprezece trandafiri, ca să fiu împăcată. Acolo în sat este și un fel de monument. E macabru și fără de gust estetic pentru că seamănă cu un membru bărbătesc de proporții ridicat în sus, iar localnicii îi spun cu evlavie lumînarea recunoștinței. Stranii și caraghioși sunt acești localnicii, de altfel, ca și el, fostul meu bărbățel...
- Totuși de ce v-ați despărțit, interveni Letiția curioasă.
- Din cauza lui. Vina a fost a lui, dar și a mea, dar mai mult a noastră, căci deja eu încep să cred, că greutatea principală a fost a mea, da nu a lui. Pentru că, prima oară l-am înșelat pe soț când copila mea, adică a noastră, avea doar unsprezece luni...
-Începi să-mi redai durerile și tristețile tale?
- Ba nu eu încep, ci te provoc pe tine să-mi descrii mănăstirea așa cum ai văzut-o, când ai aterizat cu Victor în apropierea ei în acea noapte, sau după miez de noapte - spre dimineață, când încă nu se vedea bine lumina unei zile noi.
- Bine, dacă dorești să schimbăm vorbele noastre spre alte tărâmuri, am să încerc să-mi amintesc.
Mănăstirea era un ansamblu de clădiri, de curți și de grădini care alcătuiau un fel de sat mănăstiresc. N-avea parcă nimic monumental în ea, deși aproape toți remarcau clopotnița ei, catedrala principală, alte edificii de cult destinate rugăciunilor dar și vizitelor pe care le primeau călugărițele. Un edificiu era destinat lecțiilor, altul mai mare era cel în care superioara primea oamenii suspuși, ceea ce nu o împiedica să mai aibă la dispoziție încă un salon cu zăbrele unde purta discuții cu ecleziasticii sau cu cei din familia ei, când avea de a tratata afaceri importatnte sau secrete.
Poarta curții era prevăzută cu un ghișeu care se deschidea cu zgomot. Știu bine că una din exteremitățile mănăstirii dădea spre biserica cea nouă, cum ziceau călugărițele, dar și spre grădină, altă clădire nouă, avea la parter clasa cea mare, la sol camera de lucru a călugărițelor, la primul și al doilea etaj - chiliile, la al treilea se aflau dormitoarele internelor. Altă aripă a mănăstirii ducea spre bucătării, pivnițe, clădirea clasei mai mici, legată de alte edificii vechi. Mi-am făcut impresia după felul cum erau repartizate încăperille, că era o totală lipsă de logică și tot atâta zăpăceală. Tot în partea dată era apartamantul unei persoane care se retrasese la mănăstire alături de cel al unei clase în care se studiau instrumentele muzicale, apoi o cameră pentru rufărie, din nou apartamante goale, apoi altele ocupate, apoi câteva ungere sau colțișoare în care călugărițele înghesuiau o mulțime de obiecte. Grădina era vastă și plantată cu trandafiri și niște castani superbi.
În pofida dezordinei și lipsei de logică în aranjarea spațiilor pentru comunitate, chiliile călugărițelor erau de o curățenie exemplară și pline cu flecuștețe. În toate părțile se observa vița de vie și iasomia care ascundeau vechimea zidurilor făcute parcă din topor. Cocoșii cântau la miezul nopții, ca la țară, clopotul de pe clopotnița cea mare avea un sunet frumos și sonor, întocmai ca o voce de femeie. Pe sub cerdacuri pâlpâiau niște lămpi, deși toată iluminarea de noapte în mănăstire era asigurată de becuri electice. Ași mai aminti că eram încântată, dar și decepționată de felul cum se contempla arta între aceste ziduri. Oarecum nu ca la Roma sau la Veneția și Verona, unde numai un balcon al Julietei cât face! Noi, spre deosebire de alte nații trăim și la mânăstire în urât și în vulgar, pentru că părinții noștri n-au gust și pentru că noi trecem tardiționalul nostru prost-gust generațiilor viitoare, adică copiilor noștri. Între călugărițe erau și persoane agreabile, dar și persoane cu o înfățișare și ținută respingătoare, cu un limbaj și un caracter în deplină armonie cu chipul lor hidos. Una era grasă, murdară, adusă din spate, mărginită, dură până la cruzime, bănuitoare, răzbunătoare, ea fiind un obiect de dezgust moral și fizic pentru mine. Așa că, află, stimată prietenă, că nu totul era rupt din soare acolo. Dar eu am acceptat, fiindcă ce puteam să fac. Unde am vrut acolo am rămas, dar în alt timp, nu tocmai în al meu, care nu era mai bun și mai de laudă. Tmpul în care ne naștem nu îl alegem noi, dar nici timpul în care am ajuns nu a fost ales anume așa cum am dorit. A fost din voia întâmplării și doar tu, dacă accepți să-ți spun, ești pentru mine o adevărată revelație!
Totuși, după cum se vede, toate destăinuirile româncuței Letiția Leu și a japonezei Toiya Mononoke nu se sfârșesc aici.
Vor mai fi și altele, însă, deja, într-o ediție aparte, în volum de carte, care va fi intitulat "Ultimul extraterestru". Iată și confirmarea.
În duminica din 12 octombrie citesc titlul "Un extraterestru la Chișinău, „adus” de Valerian Ciobanu". Zic că e bine! Și continuu să citesc ce a scris mai departe doamna Liuba Ciobanu sau, poate Ion B. precum că...
La 9 octombrie, în cadrul Decadei Orașul meu, Biblioteca „Ovidius” a organizat prezentarea cărții „Ultimul extraterestru” de Valerian Ciobanu. La întâlnire au venit elevii claselor a VII-a și a VIII-a de la Liceul „Minerva”, conducători de clase Ecaterina Macari și Gheorghe Cozari.
Intervin aici puțin de tot în text, adăugând că pe profesorul Gheorghe Cozari l-am observat și l-am auzit la întâlnire, iar pe doamna profesoară Ecaterina nu. Domniile lor s-au grăbit să plece, iar eu am rămas cu ziaristul Ion Borș și cu doamna Victoria de la Bibliotecă încă pentru câteva minute. Semnatarul, sau semnatara rândurilor despre "extraterestrul meu" a mai precizat:
"Autorul Valerian Ciobanu și-a prezentat cartea într-un mod deosebit. Mai întâi, el a selectat o elevă, pentru al secunda, încercând să creeze un dialog cu auditoriu, în baza discuției cu Mihaela. Dlul Ciobanu a povestit cum a ajuns la ideea de a scrie un roman, povestirile editate fiind parte din această lucrare. De exemplu, prima povestire s-a numit „Fulgere în tunel”, urmat de actuala publicație „Ultimul extraterestru”, puțin redusă din modiv economic. Va urma cea de a treia carte despre o japoneză deosebit de dotată” Acest triptic de povestiri va și sta la baza preconezatului roman despre extratereștri. La finele întâlnirii copiilor li s-a propus un film artistic de scurt metraj despre un extraterestru care a venit pe pământ pentru a organiza sfârșitul lumii („Moș Ion în cosmos”).
Lucrarea „Ultimul extraterestru” a fost sugerată în cadrul decadei despre Chișinău, deoare ea conține informații despre Chișinăul viitorului."

Nu doar al vitorului, zic eu, ci și despre prezentul nebulos de parca mai ieri, adica din ziua de 9 mai 2013 și din zilele noastre spun eu, care-mi cunosc bine textul din carte.
Ei, dar despre alte detalii, cu altă ocazie, care, sper că degrabă va fi!
Până atunci am avut o "Înstrăinare" sau 24 rânduri despre graiul moldovenesc și plai pe care speram să o citesc la baștina poetului Dumitru Matcovschi, la Vadul Rașcov, în toamna anului 2014, an declarat al poetului Matcovschi.
Așadar:
La Cobâlea lângă Vad...
Vadul Rașcov se înțelege,
N-am o casă printre ramuri,
Stau în una cu trei geamuri,
Dar mă aflu la etaj
Și nu am curaj
Să mă-ntorc în sat la neamuri,
Unde-i codrul și câmpia
Și un grai ce-mi place mie,
Că e graiul țării mele,
Frumos și drag până la stele,
Pe un plai moldovenesc,
Corect spus și românesc.
Care parcă-i din poveste,
Altul mai frumos nu este,
Altul, de fapt, nuci nu știu...
Și chiar dacă ași cunoaște,
Tot nu l-aș schimba cu al meu,
Martor este Dumnezeu,
Că Crimeea nu-i muzeu,
Iar Carpații, Bucovina...
Sunt la alții – bată-i vina.
Dragă îmi este Bucovina,
Parte din Moldova mea.

Vă mai spun că în satul Vadul-Rașcov va fi edificat monumentul lui Dumitru Matcovschi. Aceasta pentru că
la un an de la trecerea în neființă a poetului Dumitru Matcovschi, Cabinetul de miniștri, a dat curs propunerii Ministerului Culturii de a edifica un monument al poetului la Vadul-Rașcov, satul natal al lui Dumitru Matcovschi.
Lucrarea va fi amplasată pe terenul aferent Casei de Cultură din localitate, iar cheltuielile vor fi acoperite din surse financiare provenite din donații și sponsorizări.
Poetul, prozatorul, dramaturgul Dumitru Matcovschi s-a stins din viață pe 26 iunie, la vârsta de 73 de ani. Este autorul a peste 50 de volume de poezie, proză și piese de teatru, fiind recunoscut drept un simbol al mișcării de renaștere națională din Republica Moldova.
Deține înalte distincții precum Cavaler al Ordinului „Meritul Cultural”, Cavaler al Ordinului Steaua României în grad de Comandor, Cavaler al Ordinului Republicii. A fost membru titular al Academiei de Științe a Moldovei.
Din septembrie 2003, liceul din satul de baștină a poetului îi poartă numele. Iar în 2011, la aniversarea a 72-a de la nașterea poetului, a fost inaugurată Casa-Muzeu „Dumitru Matcovschi”. Tot atunci a fost lansat Festivalul Internațional de poezie și cântec „Dumitru Matcovschi” la a cărei ediție din acest am preconizam să perticip, pentru că anul 2014 a fost declarat „Anul Dumitru Matcovschi".
Dar un "extraterestru" mi-a încurcat să-mi realizez visul și planul.
Așa e când avem "extratereștri" în preajmă. Uneori ei te ajută, alteori îți încurcă să realizezi chiar și ce ai dorit foarte mult.
Oricum apa trece, timpul...
Da! Mai pot să vă destăiniesc că "aventura" cu numele va continua. La litera A "fluturașul" a zburat în jurul numelor: Adelina, Adriana, Agripina, Adam, Ana, Aida. "Aventura" s-a început cu Adam și nu cu unul din poveste, ci cu unul concret, cu academicianul Adam Puslojic din Serbia, apoi cu Ada Zevin, Ada Zaporojanu din Chișinău, Aline, Aculine, am evocat numele poetesei Agnesa Roșca într-un anumit context, al artistului plastic Afanasie Oprea, al poetului Adrian Păunescu, al Alonei Grati, amestecând nume din diferite vrmuri; Alexandru cel Mare, Alexandru Plămădeală, Alexandru Tănase și Alexandrina, Alexandrina Matcovschi, bineînțeles.
Da până unde doresc să agung? La un roman cu nume, cu numele noastre perene.