-Ești un obsedat sexual? m-a întrebat ea în timp ce sorbea grațios din ceașca de cafea.
Nu, eu nu cred că sunt. Mergeam pur și simplu, navigam prin mulțimea oamenilor de pe trotuar, încercam să nu mă scufund în masa aceea amorfă de oameni fără chip și fără identitate, pluteam fără țintă atunci cînd a apărut ea. Dar, oarecum are și ea dreptate, căci nu pe ea am văzut-o, adică nu întreagă, ci doar o parte, fundul ei mare a răsărit în fața mea, doar pe el l-am văzut. Se mișca, se legăna în fața mea, doar la cîțiva metri mai în față, îl vedeam din cînd în cînd, apoi era din nou ascuns de corpurile celorlalți. Urmăream legănarea fundului ei și mi se părea că e o caravelă. Nu știu de ce mi-a venit gîndul ăsta, dar apoi mi-am imaginat că sunt pe puntea Santa Mariei, iar în fața mea, zburînd peste valuri, e Pinta, mereu prima, cu vîntul din pupa. Îmi imaginam că sunt Columb, plutind pe marea imprevizibilă a oamenilor grăbiți ce umplu trotuarul, luminile vitrinelor, reclamele și zgomotul persistent al străzii, nimic nu mai contează, America e înainte, doar înainte, Pinta prima, apoi Santa Maria și, în urmă, nici nu se mai vede, ultima caravelă, Nina. Ne aventurăm în oceanul plin de pericole, traversăm o stradă, coborîm în pasaj, nici nu mai știu unde și de ce mergem, ce vreau să descopăr, America a fost sau nu descoperită, fundul ei care plutește înaintea mea, dispare acum în spatele unui val plin de spumă, se ridică pe coama altuia, așteptăm la semafor, traversăm o altă stradă, Santa Maria e mai mare, are aproape 100 de picioare, în timp ce Pinta, mai mică, mai puțin de 50 de picioare, e mai suplă, mai agilă, e mereu prima, ea va vedea întîi America. Suflu greu, mă strecor printre oameni, încerc să n-o pierd, lui Columb i s-a întîmplat, a crezut că Pinta s-a scufundat, așa cum a crezut că a descoperit America înaintea lui, dar apoi Pinta a reapărut, s-au regăsit-o, au continuat călătoria împreună. Așa mi s-a întîmplat și mie. Am pierdut-o. M-am oprit, în mijlocul valurilor, mă roteam, o căutam. Nu era ușor să te oprești, oceanul are curenți și vînturi puternice, trebuie să te hotărîști, nu poți rămîne pe loc mult timp, te rotești, te rotești, te scufunzi. Amețeam, în mijlocul valurilor, o căutam, nu puteam descoperi America fără ea. Căpitane, corabia se înclină periculos, luăm apă la bord, îmi spuneau mateloții. Apoi a apărut ea din nou și Santa Maria s-a ridicat deasupra valurilor.
-Mă cunoști de undeva, sau ești vre-un ciudat? Hei, cu tine vorbesc.
Cu mine vorbea. Se oprise în fața mea, curenții și vînturile oceanului păreau să nu o afecteze. Am ridicat încet privirea, întîi șoldurile, apoi mijlocul, bustul, iar apoi fața. În realitate, lucrurile au fost cu mult mai simple, era îmbrăcată cu un palton verdeși destul de mare, așa că era destul de greu să împarți atît de clar zonele corpului ei. I-am privit fața, mica, încadrată de părul, cîrlionțat. Nu știam ce să spun, în general am problema asta, poate că sunt bolnav, nu știu, dar nu prea reușesc să comunic. Noroc că a vorbit tot ea:
-Þi-ai înghițit limba? Hei!
Își plimba palma micuță prin fața ochilor mei. Așa se face cînd celălalt și-a pierdut vederea. Nu același lucru se putea spune despre mine. Nu, fața în mod sigur nu era la fal de spectaculoasă. Era o față obișnuită. Nu era urîtă, dar nici deosebit de frumoasă. Nasul cîrn, obraznic, sprîncenele cam groase, aproape bărbătești. Obrajii bucălați sub ochii rotunzi,dar nu foarte expresivi. Urechile nu i le vedeam, acoperite de claia de păr negru.
-Mă mai studiezi mult? Vrei să mă și dezbrac, ca să mă vezi mai bine?
Era ironică, vorbele ei trebuiau să fie mușcătoare, dar avea o voce prea caldă, prea moale care nu se asorta cu sarcasmul vorbelor. S-a întors pe călcîie și m-a lăsat singur în mijlocul valurilor. O priveam îndepărtîndu-se, devenea din nou Pinta, caravela ce deschide calea descoperirii, zbura peste valuri, aproape că nu le atingea. Am ridicat și eu ancora. Nu mai știam unde merg, de ce și nici dacă America a fost descoperită sau nu. Am mărit pasul, am ridicat toate velele, am ajuns-o din urmă, două caravele, una lîngă alta, în mijlocul oceanului. Nu ne vorbeam, ne urcam pe coama valurilor, ne prăbușeam în prăpastia dintre ele apoi, navigam cu toate pînzele sus către ceva, eu nu mai știam către ce, nu mai conta, trebuia să rămîn lîngă ea, lîngă Pinta. Nu privisem deloc în jur, nu văzusem decît fundul ei ce se balansa grațios peste valuri, așa că acum, navigînd lîngă ea, nu recunoșteam locurile pe care le traversam, era un cartier necunoscut, cu un aer un pic sinistru, probabil din cauza nopții care coborîse pe nesimțite. Totul era nou, necunoscut, străzi, magazine, clădiri de birouri.
-Hai să bem o cafea, a zis ea.
-Bine, am mormăit eu, iar apoi m-am certat în minte pentru tonul pe care o spusesem. Mă repezisem, parcă deabia așteptasem să mă invite, parcă eram un cățeluș căruia îi arunci un os, iar el dă vesel din coadă.
-Ai picat la fix, să știi, și sper că nu ești un ciudat. De fapt, și dacă ești un ciudat, nu contează prea mult. Ești?
-Nu... nnnuu cred...
Mă bîlbîiam. Ca un adolescent mucos. Îmi venea să-mi ard niște palme.
-Eu sunt Ada, mi-a întins ea mîna peste masa pe care chelnerița așezase cele două cești de cafea.
-Ada, am zis eu. Eu credeam că te cheamă Pinta. De fapt așa...
-Ce simpatic ești. De unde ți-a venit asta? Pinta. Sper că nu are vreo conotație nasoală? Ce înseamnă Pinta.
-Nu, nu înseamnă nimic. Așa credeam ...
-Bine, bine. Dar să ții minte că mă chamă Ada. De fapt mă cheamă Andrada, dar nu-mi place numele ăsta, așa că să-mi zici Ada. Clar?
Îi plăcea să poruncească și, cînd o făcea, nasul cîrn î se încrețea ușor. Apoi, în timp ce eu am cerut o vodcă dublă, ea s-a ridicat pentru a se duce la toaletă.
-Scuză-mă, trebuie să mă aranjez, spunea ea, iar eu o priveam îndepărtîndu-se, unduindu-se ca o caravelă, grațioasă, superbă. Era clar, eram pe coastele regatului Cipangu, găsisem Regatul Paradisului, trebuia acum să cobor pe țărm, trebuia să iau în stăpînire regatul sau trebuia să mă închin lui. Apoi am mai comandat o vodcă dublă. Pe mare, navigatorii suferă foarte tare de sete. E o sete a călătoriilor lungi, e o sete paradoxală, în mijlocul unui infinit de apă. Asta am încercat să-i explic și ei, atunci cînd și-a luat în serios rolul matern și m-a dojenit că beau prea mult. Pe mare, i-am spus, în călătoriile lungi, pentru că apa se strică, marinarii sunt nevoiți să bea rom, pentru a se hidrata.
-De unde scoți toate prostiile ăstea? mi-a zis ea rîzînd.
Nu sunt prostii. Romul, i-am explicat eu, eu un amestec de apă și melasă, trestie de zahăr adică, fermentată în apă, romul e sîngele unui general englez și i-a povestit apoi istoria unui pirat sau general englez, nu mai știu, care, murind într-o luptă navală, a fost conservat într-un butoi cu rom. Ea rîdea:
-Ești haios, ești chiar cool, să știi. Nu m-aș fi gîndit cînd te-am văzut prima dată. Am văzut că mă urmăreai și, știi, la început mi-a fost chiar frică. Sunt tot felul de nebuni pe stradă. Nebuni, psihopați, dilii, hapciupalitici...
Deși nu era tocmai o copilă, îi plăcea să vorbească folosind jargonul ăsta de puștoaică. I se părea, probabil, că o face mai tînără, îi plăcea să se joace. Uneori îmi place și mie.
-Hai, mai bagă niște povești d-ăstea haioase. Am o oră la dispoziție și, dacă mă dai pe spate cu poveștile tale și dacă m-ajuți într-o chestie de care-o să-ți spun mai încolo, poate că o să fiu gagica ta. Ce zici?
Eu nu ziceam nimic, ce-aș fi putut zice. Sunt bărbați pentru care vînătoare e totul. O femeie, pentru ei, e un trofeu. Prețuiesc mai mult perioada în care cuceresc femeia, decît femeia în sine și momentul ei de abandon. Atunci, în momentul final, aproape că nu-i mai interesează. Ei deja caută o altă pradă, pentru o nouă vînătoare. Eu nu eram din acestă categorie. Din contră. Eu sunt din tagma celor comozi. O femeie ce ți se oferă e o femeie ce ți se oferă. Scurt. Nu contează că a făcut-o, poate, prea repede. În plus, Ada nici nu cedase. Îmi promisese doar că o va face. În schimbul poveștilor mele prostești și a unui serviciu de care urma să-mi vorbească mai tîrziu. Eram gata să fac orice pentru ea. Sau aproape orice. Sau oricum, niște chestii care să nu fie prea grele. Puteam să fac niște lucruri pentru ea. Deocamdată, îi îndrugam povești. La asta eram bun. Ea rîdea și-mi spunea că sunt cool. Eu mă vedeam în oglinda imensă din spatele scaunului ei, un pic grăsuț, cu o burtă cam mare, numai chelia-mi lipsește. Chiar cool, spuneam în mintea mea. În rest, îndrugam povești despre piraterie, despre Columb și descoperirea Americii, sau despre negustorul cu numele de Richard Amerike, principalul finanțator al călătoriilor britanice spre lumea nouă și care, se pare, a dat numele noului continent.
În timpul ăsta mă gîndeam la mine, la viața mea. Pentru unii, viața e ca un castel de cărți de joc. Vine un vînticel și dărîmă totul. La mine era mult mai rău. Viața mea era un castel de cuvinte. Nici măcar nu mai era nevoie de vînt. În general nu vorbesc mult. Din contră, nu vorbesc aproape deloc. Mai mult gesturi, grimase, mai rar vorbe. Mai mult interjecții. Dar dacă-mi dă cineva nas, dacă mă îndeamnă să povestesc, ca acum, nu mă mai opresc. Vorbesc, vorbesc, doar vorbe. Nimic serios. Povești, unele adevărate, altele doar fantezii. Asta-i tot ce va rămîne în urma mea.
-Asta a fost tare, îmi susură ea cu vocea ei caldă și moale. Hai, că-mi mai povestești mai tîrziu. Dacă ești cuminte, în noaptea asta dorm la tine, ce zici?
Nu ziceam. Terminasem toate cuvintele.
-Dar trebuie să-mi faci și mie un serviciu.
-Orice, am îngînat eu.
-Ești dulce. Uite, la nouă trebuie să mă întîlnesc cu iubitul meu. Vreau s-o încheiem, dar el nu poate să înțeleagă că între noi totul s-a terminat. E o brută și crede că eu sunt proprietatea lui și alte chestii d-ăstea. Crezi că mă poți ajuta?
-Cu ce? șoptesc eu nevonovat.
-Păi mergem amîndoi, îi spunem că noi ne iubim, nu ai tu grijă! Vorbesc eu. Tu doar să mergi cu mine. Nu trebuie să-ți fie frică. Nu e chiar așa de brută. E doar bou.
Asta m-a mai liniștit. Bou înseamnă că nu e chiar taur. Am intrat în horă, trebuie să joc. Apoi o făceam și pentru o cauză nobilă. Cauza era Ada. Nu aveam cum să nu accept. Am zis da. Ea m-a luat de mînă și am ieșit din cafenea. Mergeam de mînă pe mijlocul trotuarului. Era mai puțină lume acum, era noapte de-a binelea. M-am uitat la ceas, era zece fără un sfert. Marea era liniștită. Am inspectat corabia. Doi oameni erau de cart. Am coborît apoi în cabină, să verific direcția. Îmaginîndu-mi cum cobor scările spre cabina mea din burta caravelei, mi-am amintit de rîsul ei cînd i-am povestit despre calcularea latitudinii cu ajutorul sextantului. Ea credea că e ceva legat de sex și i s-a părut tare amuzant. Încurajat de atitudinea ei i-am zis despre femeile pe care Americo Vespuci le văzuse în călătoria lui în America de Sud și care erau atît de lascive, încît părțile rușinoase ale bărbaților stăteau mereu umflate. Ea rîdea și-mi zicea că sunt un porc. Zîmbeam și eu, sințind palma ei micuță în palma mea. Apoi, la intrarea parcului, sub un felinar, l-am văzut. Am știut că e el încă de dinainte să mi-l arate ea.
-Uite, ăla e iubitul meu. O să vorbesc eu, tu trebuie doar să mergi cu mine.
Nu arăta chiar ca un bou. Un tip măsliniu, atletic, într-un trening de culoare albastră.
-Tu cine dracu mai ești. Fra-su?
-Nu, dragă. E iubitul meu. D-asta a venit, ca să-ți spună că noi doi ne iubim, așa că tu trebuie să-ți iei jucăriile și să pleci.
-Cred că glumești. Grasul ăsta?
Nu puteam să-l contrazic. Mă cam îngrășasem în ultima vreme.
-Hai, grasule, fă pași că am de vorbit cu gagica!
E nu mă mișcam, simțind unghiile ei înfigîndu-se în podul palmei.
-Ești un golan, asta ești și nu mai vreau să fiu cu tine, nu înțelegi?
Se certau, strigau unul la altul. Iar eu stăteam, înțepenit în mijlocul furtunii ce se iscase din senin. Am ordonat să se coboare pînzele, dar, ori oamenii mei s-au mișcat prea încet, ori furtuna era prea puternică, două catarge au fost rupte ca niște bețe de chibrit. Întîi s-a rupt trinchetul, apoi arborele mare. Doar artimonul, la pupa, a mai rămas în picioare. M-am repezit la cîrmă, dar era prea tîrziu. Pierdută și ea. În mijlocul furtunii, doar o coajă de nucă. Zgomotul valurilor, urletul vîntului, nu mai auzeam ce-și spun. Apoi nici n-am prea mai văzut. Am crezut că s-a rupt și al treilea catarg și că lemnul lui mă lovise peste față. Nu. Boul îți trăsese un pumn, doar unul. Impactul fusese recempționat de nas și, mai ales, de ochiul drept care se umflase. Apoi, la fel de brusc cum a început, furtuna s-a și încheiat. Așa-i pe ocean. Acum eram doar noi, sub felinarul de la intrarea în parc, eu și Ada, eu încercînd să nu mă mișc în timp ce ea îmi tampona fața cu o batistă udă. Nu mai vedeam decît cu un ochi, cu stîngul. Dacă mi-aș pune o învelitoare neagră peste cel drept, aș putea fi pirat.
-Crezi că te descurci să ajungi singur acasă?
Mă descurcam. Pirații întotdeauna se descurcă.
-Bine atunci. Poate o să te caut. Hai pa.
Știam că n-o să mă mai caute. Nici nu avea cum. Nici cum mă cheamă nu știa. Nu știa nimic despre mine. Doar poveștile pe care i le îndrugasem. Atît. Am privit-o plecînd. De fapt nu toată, nu mă puteam concentra, așa, cu un singur ochi, decît asupra unei singure părți a corpului ei, fundul ei mare care plutea ca o caravelă deasupra valurilor.