23 iunie, în sfârșit școlarii iau vacanță! Soția mea Pușa, profesoară de felul ei, mă sună disperată:
- Hai omule cu mașina, ce faci?
Deși sunt conștient că orice tentativă de a clarifica situația mă va umple de ridicol, tot nu mă pot abține:
- De ce?
- Of, cum de ce? Toată clasa mi-a adus flori, am 23 de buchete, 4 ghivece și un butoi cu palmier. Hai odată!
În fiecare vară e la fel. Părinții, exaltați de temperaturile ridicate, cheltuiesc o sumă egală cu salariul ei pe două luni, pe cele mai complexe și originale aranjamente florale. Anul trecut un obraznic de copil a crezut că se va răzbuna pentru nota scăzută la purtare, oferindu-i un buchet bogat de ceapă verde asortat cu ridichi și pătrunjel. A rămas complet descumpănit de lipsa oricărei reacții. Ca norocu’ că odată adus acasă, buchetul a încăput pe mâna mea, iar eu l-am apreciat cum se cuvine, laolaltă cu niște brânză și câteva șnițele. Dar asta a fost doar o fericită excepție de la regulă, în restul timpului primim oferte generoase de colaborare din partea florăriei din cartier, am umplut sufrageria și dormitorul de la bloc cu orhidee, bambuși, ficuși, cactuși și un bananier, așa că în prezent ne ducem traiul într-o atmosferă de pădure ecuatorială, iar maceta nu-mi lipsește de lângă pat. Uneori, în puterea nopții ni se pare că auzim ceva furișându-se printre frunze, fenomen care ne-a cimentat și mai mult căsnicia. Adormim îmbrățișați dând vina pe răbufniri subite de pasiune sau pe cele două broaște țestoase care, din ani în paști, evadează din acvariu. În acele rare momente depun ouă sub calorifer sau se cațără pe plante unde rămân încremenite ca strămoșii lor acum milioane de ani, dezgustate de toate încercările noastre puerile de a îmblânzi natura: o canapea, un televizor, o masă... Mai devreme sau mai târziu toate vor fi înghițite de ofrandele elevilor copleșiți de insolație și recunoștință la finalul anului școlar.
Odată ajunși cu florile acasă, umplem balconul de ghivece, scăpăm unul de la etajul trei, noroc că soția administratorului de bloc s-a tras la vreme, câinele a fost mai puțin norocos, ne certăm câteva minute, apoi urcăm la etajul cinci și așternem trei buchete somptuoase pe preșul vecinilor urmăriți de neșansă. Cu speranța că fiecare om este capabil de iertare, ne potolim treptat entuziasmul distructiv, ne liniștim, ne relaxăm, picotim, doborâți atât de greutățile zilei cât și de parfumul năucitor al crinilor. Pușa se prelinge într-o letargie binemeritată, în timp ce eu, cu pupilele dilatate și cu o batistă pe față, să mă apere de polen, vegetez la calculator, fascinat la culme de ferestrele colorate care-mi apar pe ecran.
Brusc e lângă mine, cu ochii măriți de o revelație înspăimântătoare.
- Þucu! Noi unde mergem vara asta în concediu?
Mă trezesc într-o secundă, elimin screen-saver-ul dintr-o mișcare și mă prefac foarte concentrat la desktop. Întrebarea pare banală, dar și cea mai puternică furtună este anunțată de o simplă adiere. Cum, în mod excepțional, nimic genial nu-mi străbate creierul, răspund cu voce tremurată:
- La Padiș, nu?...
Padișul! Parcul natural din inima munților Apuseni, "diamantul coroanei, cu trecerile sale surprinzătoare de la șesuri înalte și domoale la chei adânci, de la râuri cristaline ce sclipesc sub soare la râuri întunecate ce curg pe sub pământ, ieșind la zi prin incredibile izbucuri." (Varga Alfonz, Ghid Turistic - Zona Padiș din Munții Bihor, ediția a 4-a îmbunătățită, 2009).
Văd dezamăgirea crescând pe fața iubitei mele soții.
- Numai Padiș?
E bai, e bai mare. Să mă explic. Și anul trecut tot acolo am fost, "Repetitio Est Mater Studiorum", în plus Padișul este convenabil ca preț, aproape de orașul în care sălășluim, oferă trasee spectaculoase, verdeață, răcoare, aer!, și nu-i așa?, este convenabil ca preț. Lumina existenței mele păcătoase mă înțelege perfect, departe de ea "Repetitio Est Mater Taedium", dar "Numai Padiș!", e puțin, meschin, "cheap-os". Vacanța elevilor are aproape două luni, ce ne facem atâta timp, stăm în casă, ne uităm unul la altul? Mă duc repede în baie să mă privesc în oglindă. Trebuie să recunosc că uneori are argumente solide. Atunci, unde să mergem?
- La mare?
Pe dată am viziunea litoralului românesc. Miile de valuri spărgându-se vijelioase, unul după altul, imense, teribile și necruțătoare, invadând plaja, valuri de conaționali cu milioane de doze de bere, strigând la concurență cu pescărușii, urechind copiii, lăfăindu-se pe manele și gunoaie, batem din palme, burta înainte, unduim pectoralii lăsați de grăsime, șlapul sus, hopa!, hai că iară ne distrăm și petrecem pân’ la zi...
- Ah nu! Nu la noi. Ce-ar fi o vacanță în străinătate?
Ceva mi se strânge în regiunea stomacului, apoi urcă ca o gheară în zona inimii, palpitații, respirație sacadată, amețesc. Fac semn că n-am aer. Soția știe că o vorbă caldă face mai mult decât o cutie de medicamente.
- Ce naiba ai? Dai în infarct? La 33 de ani?
Printre horcăituri încerc să-mi exprim mica problema:
- Banii...știi...nu prea avem...
Din greșeală în greșeală.
- Dar când e vorba de schi-ul tău, atunci banii nu mai sunt o problemă, așa-i?
M-a prins!
Anual facem iarna o escapadă în străinătate. Asta să știu de bine că mă împrumut, lucrez la negru, îmi escrochez prietenii, vând saltele la vecini, fur portofelul bunicii!, dar la un schi în Austria tot mergem. Problema este că ea nu schiază și atunci...dar asta e altă poveste. Sau roman.
Depun armele.
- Unde vrei?
- Păi, o colegă a fost în Croația acum o lună. A zis că e superb și foarte ieftin. Hai să căutăm o cazare.
„...superb și foarte ieftin...”, naivitate dementă, se trezesc unii să vorbească când nu-i întreabă nimeni. Cu mâna tremurândă pe mouse am căutat două zile și cea mai mare parte din noaptea intermediară. Nu am găsit nimic, dar am descoperit doar acum și spre rușinea noastră, că foarte multă lume merge în Croația și aproape toți își rezervă cazarea de prin iarnă. Cum or face nu știu! Afară viscolul troienește nămeții, iar ei în loc să sară cu lopata ca să-și salveze accesul la proprietate, mașina sau poștașul, navighează pe internet în căutare de apartament cu două camere și bucătărie, vedere la plajă, sub 200 euro pe 7 zile, ca peste jumătate de an (de parcă ai vreo garanție că mai trăiești până mâine la -25 de grade) să se ducă-n...stațiunea aia cu nume vulgar.
În final, Pușa a cedat, dar nu înainte de a pune mâna pe o carte groasă, (eu m-am concentrat la ceva pierdut pe sub birou), și de a jura, fluturând în aer dicționarul tehnic englez-român, că imediat ce vede îngălbenind frunza codrului, va face așa o rezervare de să ne pomenească urmașii urmașilor noștri și ai croaților deopotrivă, proprietari nemernici de pensiuni! Și imediat cartea îi pică din mână: „că n-am făcut rău la NIMEEENI!....”
Ieșind de sub birou, am încercat să-mi mângâi soția. Cu vorba, că până la atingeri va mai trece o vreme.
- Lasă că oricum nu puteam merge, eu mai am de lucru, week-end-ul viitor avem o nuntă, apoi suntem invitați la mama vreo trei zile, apoi la maică-ta vreo cinci...
Acum bocesc și eu, și așa adormim la extremitățile patului, spate-n spate, fiecare strângând o perniță la piept. Dimineața, mă trezește o voce pierită:
- Măcar fă de-acum rezervarea la Padiș, să nu rămânem și fără asta.
Ușor de zis. Sigur că am pierdut numărul de telefon, ca în fiecare concediu. Anul acesta am transferat numerele de pe un telefon vechi pe unul nou. Ãla vechi era așa de dereglat, încât îmi apela de la sine cunoscuții în toiul nopții și le punea muzica de "așteptare". Ãsta nou m-a costat doar 5 lei și un abonament la internet de 8 euro/lună timp de 4 ani, o afacere foarte bună mi-a spus domnișoara și eu o aprobam fericit ca un labrador, salivând la touchscreen-ul din vitrină. Pe parcursul transferului mi s-au șters toate numerele cu excepția celor de la poliție, bancă și o babă de la parter. Deci care-i numărul de la pensiune? Caut pe internet (de pe ecranul telefonului cât o cutie de chibrituri, că dacă tot plătesc!) dar nu știu ce caut. Parcă pe cabanier îl chema Iancu. În doar 0.12 secunde, Google-ul îmi găsește 2.358.211 pagini. Foarte util. Îl caut pe hartă, Google Earth, găsesc o poză cu cabana, iată și numele cabanei, Bingo, îl caut după asta și-i găsesc firma, înregistrată în Oradea, sediu, CUI, cifră de afaceri, fii atentă ce prost i-a mers anul trecut, sau nu-și declară venitul?, hop și un număr de telefon. Sun, răspunde fiul, care doarme la ora 7.30 dimineața. Cam leneș individul, asta mă îngrijorează, doar vom sta la părinții lui. Îmi dă totuși numărul lui tăticu. Domnul Iancu îmi răspunde la a cincilea apel, se preface foarte bine că-și aduce aminte de mine, greșind doar puțin la semnalmente.
- Dar sigur că vă știu, domnul voinic, chel, cu tatuaje, cum să nu...Nu-mi mai aduceți niște gloanțe pentru vânătoare?.
În fine, reușesc să obțin o rezervare pe data de 12. După ce închid îmi amintesc că nu m-a întrebat în ce lună. Îl sun din nou și clarific chestiunea: 15 august, pe 12 zile. Bun.
- Am reușit iubire! Avem cazare!
Are câteodată o privire care mă pune pe gânduri. Oi fi greșit și eu pe undeva? Îmi întoarce spatele și se culcă la loc.
Astfel a fost depășită marea criză a verii 2012. În urma ei și în așteptarea marii "înălțări" la munte, zilele verii, resemnate și caniculare s-au scurs una după alta sub privirile nepăsătoare și reci ale broaștelor țestoase.