Mama ne dă deșteptarea la 7.45. Telefonul sună nemilos, în crescendo, în timp ce nora apelantei încearcă din răsputeri să găurească perna cu capul.
- Hellooo! V-am trezit?
- Îhî...
- Vai, iertați mărimile voastre, eu sunt la serviciu, am vrut să văd ce faceți astăzi. Mai leneviți sau mergeți pe traseu?
- Îhî...
- Bine dragule, văd că nu te-ai trezit complet. Te las să dormi. Pa, pa.
ÃŽnchide.
- Cine-i la telefon?
După 10 minute bate Csongor la ușă.
- Deșteptarea trupă! La 9.20, plecarea pe traseu.
Mesajul are darul de a-mi turna adrenalină în vene. O fi din educație sau ceva genetic, dar eu n-am lăsat în viața mea pe cineva să stea după mine. Poate doar pe taximetriști, dar și atunci îmi cer scuze. Aici mă deosebesc puternic de a mea soție care lasă multă lume să aștepte după ea. În special pe mine.
Mă precipit la baie, apoi la bagaje, ies la lumină, pun masa, fac un ceai, fierb câteva ouă, revin în cameră și constat...bineînțeles, doarme ca un îngeraș pe pijamaua mea, cu un zâmbet fericit pe toată fața. Îi cunosc însă punctul slab. Dau drumul la cafetieră și aștept. Mai întâi un tremur al nărilor, apoi o plescăitură pofticioasă și iat-o ridicându-se din pat, cu ochii închiși și pipăind cu mâna întinsă:
- Cănuța mea...cănuța...
Îi pun cana cu cafea în mână, dar țin bine de toartă și așa o ridic în picioare. Trage o înghițitură și deschide ochii.
- Oaau! Ce frumos din partea taa. Dă-mi un pupic.
- Nu-i timp! Csongor cu Mitruț sunt gata, la 9 e plecarea, e 8.30, trebuie să te îmbraci, trebuie să mănânci, suntem complet ieșiți din grafic, du-te la baie, ia-ți papucii!
- ÞU-CU!! (iau poziție de drepți) Suntem în concediu. Dă pupicul!
L-am dat. Apoi ies în curte și mă așez în filigoria pensiunii, un om învins. Ce le voi spune prietenilor noștri? Ne facem de râs. Cu siguranță vor pleca fără noi, iar eu nu știu traseele nici cu harta-n mână. Complet decepționat, îmi pun o linguriță de sare în ceai și-l beau fără probleme. Câinele gazdei, o corcitură de dalmațian cu teckel, pe nume Leul, se apropie de mine și mă mârâie. Pe la 9.30 apare și ea, radiind de la a doua cafeluță din mână.
- Unde-s oamenii?
Așa, mai și învârte cuțitul.
- De unde să știu eu? Poate sunt deja prin Cetățile Ponorului.
Se uită lung peste râu.
- Ãla nu-i Mitruț?
Mă întorc și într-adevăr, iată-l pe omul munților spălându-se molcom la râu. La cei 58 de ani, individul a rămas un neînduplecat susținător al cortului. De 40 de ani vine în Padiș, își trântește cortul lângă apă, îndură frigul nopții și canicula zilei, se spală la izvor și se duce de trei ori pe zi în pădure cu demnitatea unui profesor universitar la curs. Și noi avem cort, unul chiar scump și foarte trainic, avem saltea autogonflabilă, avem saci de dormit ultra performanți, dar în același timp avem și un jurământ teribil de a nu mai petrece nici o noapte la cort pentru tot restul vieții. Asta din cauza experienței din 2008, un an nefericit, bisect, plin de eșecuri.
Ne-am instalat atunci, pentru prima dată cu cortul, în apropierea unei frumoase cascade din Munții Apuseni, pe numele ei Vălul Miresei. Ne-am plimbat pe lângă cascadă, am mâncat zmeură, am făcut poze, apoi un foc, un grătar gustos și o salată de legume, toate au ieșit la fix. Seara ne-am întins în cort pe salteaua confortabilă și am lăudat preț de câteva minute calitățile cortului și ale saltelei. Ce aer plăcut, ce bine este să intri în contact direct cu natura, să te trântești pe pământ unde-ți vine, să asculți simfonia păsărilor și a greierilor. În același timp să te știi apărat de fenomenele naturale mai puțin agreabile prin intermediul acestei invenții extraordinare, de o rară simplitate și eleganță: cortul. Pe la 10 ne-am gândit așa, într-o doară să ne băgăm în sacii de dormit. Pe la 11 ne-a venit ideea să aducem o pătură din mașină, nu că ne-ar fi frig, dar la ce am cărat-o până aici? La 12 ne strângeam în brațe pe sub pătură de ne trosneau oasele. La ora 1 am scos artileria grea: polare, șosetele de lână croșetate de buna, căciuli și fulare. Pe la 3, într-o stare gravă de hipotermie, am făcut jurământul, iar la 4 dârdâiam în mașină cu motorul pornit și nasurile lipite de fantele bordului.
Acum, dacă stau să analizez din prisma relatărilor de mai sus, nici nu-i de mirare că Mitruț are acea atitudine încrâncenată a omului în luptă continuă pentru supraviețuire. Privirea în alertă, maxilarele încleștate, gesticulație repezită și voce țâfnoasă. Până și burta, deloc neglijabilă, obligă la respect. Toate acestea nu-l împiedică totuși să irosească în clipa de față minute prețioase ale concediului, spălându-și tacticos în spuma apelor, noroiul de pe picioare. Asta sub privirile încărcate de ură a trei bihoreni campați în apropiere, care încearcă, cinci metri mai jos, să se spele pe dinți. Lângă el, pe o buturugă, șade Csongor.
La nici 48 de ani, acest prieten al meu este cu siguranță turistul model al Padiș-ului. Pe rucsacul mic, elegant, se odihnește o coamă de cal pe care o femeie din trei nu o poate vedea fără să o apuce isteria. O mustață fină urmată de un barbișon elegant, corp bine făcut, de sportiv. Un cuțit în teacă la brâu, o doză de bere atașată la rucsac, aparatul foto la gât. În momentele de repaus scoate liniștit pipa și împrospătează aerul alpin cu aroma fină de tutun. Vorbește întotdeauna încet, menajându-și corzile vocale, iar strigătele altora îl deranjează la digestie. Eu personal nu aud nici jumătate din ce spune, dar dacă îl văd zâmbind presupun că e de bine, zâmbesc la rândul meu și aprob din cap. Uneori mai ies și încurcături. O dată i-am confirmat moartea unui fost coleg de facultate, imediat a dat telefon familiei pentru condoleanțe, gest care n-a fost deloc apreciat, ci i s-a comunicat la rece că "răposatul", deși imobilizat la pat în urma unui accident rutier, speră să se refacă în câteva luni.
Csongor face anual o vizită în Padiș, din vremea copilăriei. Deseori ne povestește nostalgic cu cât entuziasm îl aduceau părinții pe aici, cum se juca la izvor sau prin cheile Galbenei. De pe la 12 ani prinseseră o asemenea încredere în el încât îl lăsau ore întregi nesupravegheat, prin te miri ce peșteră sau poiană îndepărtată, dar el își dezvoltase deja un puternic simț al orientării așa că întotdeauna le-a luat urma. Csongor pune și acum pe seama dragostei de munte, deprimarea ce se instaura în familie la întoarcerea în oraș.
Văzându-i pe amândoi cum tândălesc ca gâștele la soare, mă reped peste râu ca să-i iau la rost.
- Buna dimineața!
- Bonjour! (mă ia amabil poliglotul, mai bine zis "poli-glodul" de Mitruț).
- Mda, m-ați trezit cu noaptea-n cap să mergem pe traseu. Care-i treaba?
Csongor trage profund din pipă cântărind situația. Mitruț mă privește atent.
- Sunteți gata?
- Păi sigur că suntem, e 10 imediat, pierdem timp prețios.
- V-ați luat ceva de ploaie?
Întrebarea a venit ca o șoaptă adusă de vânt și fum de pipă. Mă uit pe cer și cu greu zăresc doi nori, mici și amărâți ca niște pui rătăciți.
- Tot timpul ne luăm. Dar nu cred să plouă. Nu vezi ce senin avem?
Un zâmbet de Mona Lisa este singurul răspuns.
Mai trece un ceas bun până când Mitruț se echipează. Asta e o treabă foarte serioasă, la munte nu te joci cu echipamentul. În rucsacul verde, cazon, relicvă a anilor 60, turistul responsabil își aranjează lucrurile cu grija unei asistente medicale înainte de operație. Lampa de gătit cu gaz, tacâmuri, o conservă de fasole cu costiță afumată, o ciocolată, o portocală, o pelerină, un izolir, o carte, un rebus și termosul cu apă. Apoi îi sună celularul care e la fundul rucsacului așa că răstoarnă totul nervos și începe o discuție aprinsă cu un beneficiar. Noi trei stăm cuminți pe buturugi și ne prăjim la soare. Mitruț încearcă să-l convingă pe individ că i-a făcut toată treaba înainte să plece în concediu, dar tipul e greu de cap, nu pricepe în ce constă treaba făcută. Folosind handsfree-ul, Mitruț gesticulează aprig în mijlocul nostru, dă ochii peste cap și strigă tot la a doua propoziție "Dar se poate?! Dar ce Dumnezeu?!". Nu e de mirare că mai mulți turiști se apropie interesați să-l asculte, iar Mitruț capătă încet-încet imaginea unui guru în mijlocul fraților întru credință. Norocul nostru că după trei sferturi de oră, beneficiarul a înțeles că a greșit și și-a cerut scuze, de fapt cred că a colapsat psihic. Îndesându-și celularul în buzunar, Mitruț încheie predica cu un:
- Nici la munte nu am liniște. Trăsni-l-ar de releu!
Pe la 12 suntem gata, ne ridicăm în picioare puțin amețiți de insolație și nerăbdători să plecăm.
- Unde mergem?
"Oriunde!!" în gândul meu, dar cum n-am reținut nici un traseu de anul trecut, tac chitic. Soția îndrăznește o sugestie:
- N-am putea face ceva ușor, așa de prima zi? O poieniță aici aproape, poate culegem ceva…
Spre surprinderea mea sunt amândoi de acord.
- (Mitruț) Sigur că da! Doar e prima zi. N-are rost să ne rupem picioarele. Hai să o luăm încolo spre Rădesei și vedem pe parcurs.
- (Csongor, în surdină) Bine. Totuși să facem... ... nu mergem... drum, nu vreau să merg... praf.
- (MitruÈ›) Normal!
Ce bine e când dai de consens! Nimic nu e mai rău decât o trupă divizată în opinii și principii. Părăsim așadar pensiunea, chiuim și facem cu mâna la dl. Iancu care ne răspunde cu un fluturat de sus în jos (foarte interpretabil), apoi o tăiem prin pădure, binedispuși și încrezători în destinul nostru. Soarele strălucește printre ramuri, vântul adie ușor. Pe un molid înalt vedem și prima veveriță, minunăție de animal, drăguța de ea. Sunt atenționat că am speriat-o, așa e mereu, eu sperii toate animalele pădurii, sunt un fel de Halloween forestier.
Peste puțină vreme dăm într-un luminiș peste doi mocani care curăță cu drujbele un copac imens și proaspăt doborât. Mi se pare foarte interesantă activitatea lor și dau să le fac o poză, lor și TAF-ului lor, un colos de mașină, special conceput pentru plimbări în pădure. Mă încântă și inițiativa unuia de a întinde mâna după pușca rezemată de copac, va da un plus de virilitate întregului tablou, dar nu apuc să apăs pe buton, din cauza lui Mitruț și a lui Csongor care mă prind brusc de coate și accelerează cu mine la deal, soția fiind deja după culme. După ce și-au revenit din gâfâieli mi-au explicat pe un ton isteric câteva treburi, dar și acum mi se pare că au exagerat, omul poate a tras după ceva vânat, cică s-a făcut mult anul acesta.
Ne continuăm drumul în tăcere. În zare se ridică maiestuoasă șaua Cumpănățelului. Nu vă lăsați amăgiți de gingașu-i nume, e unul dintre cele mai înalte locuri din Padiș, pe la 1600 și ceva, tot timpul uit. Dar e foarte frumos, iar soția pare că și-l amintește de anul trecut.
- Csongor, aici am fost cu francezii anul trecut, nu-i așa?
- Nu.
- Dar nu după el sunt Cetățile Ponorului?
- Nu.
- Dar trebuie că are ceva în comun cu cheile Galbenei.
- Nici o treabă.
A reușit să o enerveze, așa că rămâne în spate să mă boscorodească pe mine.
- Face dinadins sau ce? Spune ce i-am făcut!
Mă prefac foarte interesat de niște tufe.
- Hi! Afine, uite ce mari sunt.
- Sunt căcăreze de oaie. Și de ce schimbi subiectul?
Bine, stau în urmă și încerc să-i explic că omul are dreptate, n-am mai fost pe aici și să ia lucrurile așa cum sunt, doar nu începem scandalul chiar din prima zi. Pe la jumătatea frazei realizez că vorbesc singur deoarece am dat de un coborâș ceva mai abrupt. Mă uit înapoi și o văd înțepenită pe un bolovan. Acum e acum, momentul critic a sosit. Soția mea trage excepțional la urcuș, dar la coborâș am încurcat-o. Are mereu impresia că va aluneca, un fenomen de periculozitate maximă. Are două perechi de bocanci, dar nici una nu o satisface, talpa flexibilă nu-i ține piciorul, cu cea rigidă nu simte terenul. Așa că se răsucește în lateral, se lasă ușor din genunchi și începe să măsoare cu pasul poteca. Asta în ochii mei, de fapt ea crede că este singura modalitate de a nu pica direct în cap. Nici măsuratul nu durează prea mult. La un unghi de peste 45 de grade, încremenește umezind cu ambele palme o ramură de brad. Eu, ca întotdeauna săritor și cavaler, încerc să ajut:
- De ce te-ai oprit? Hai pe piatra asta din dreapta, apoi pe rădăcina aia și ai coborât.
Se uită la mine ca la un dement.
- Tu nu vezi în ce m-ai băgat?
Îmi frâng mâinile neputincios.
- Acum ce vrei, să ne întoarcem?
Nici un răspuns, dar salvarea nu întârzie să apară. Cu mișcări feline Csongor se apropie de ea.
- Hai că-i sim.... Vino... din dreapta, apoi pe rădăcina... și ai coborât.
- Bine.
Și numai ce-o vezi cum coboară. Of, trăsnete și fulgere, așa mă enervează figura asta de nu pot spune la nimeni! Bine le zicea Mântuitorul despre profetul în țara lui, a simțit și El cât pun rudele preț pe ce scoți din gură. Mă consolez la gândul că și Csongor are probleme în departamentul acesta, "nefastă-sa" nici nu concepe să urce la munte, simpla idee o constipă pe o săptămână.
Ne-am continuat încetișor drumul până la poalele Cumpănățelului. Frumos ca într-o imagine fotoshop-ată! Am găsit și câteva afine, de data asta veritabile, le-am mâncat și ne-am minunat cât sunt de dulci. Era pe la 3 când ne-am gândit că n-ar strica și ceva serios pentru stomac. Am scos bucătăria mobilă și ne-am pus conservele la încălzit. În aceeași secundă, s-a stins lumina. Cum mă auziți, era soare, păsările cântau, fluturii zburau și deodată beznă. Un nor negru și plin de tunete s-a năpustit peste noi.
- Oare mai apucăm să mâncăm?
Ca prin ceață îl văd pe Csongor zâmbind cu un "spusu-ți-am?" dezagreabil pe toată figura. Mitruț hăpăie două linguri de fasole rece, apoi strigă la a mea soție nevinovată:
- Nu te mai uita doamnă după mine, e musai să efectuez urgent un pișu!
La protestele ei vehemente răspunde magistral:
- Zici că nu te uiți. Dar mie cine-mi garantează?
Perplecși și înfrigurați ne-am adunat mâncarea de-abia ciugulită și ne-am scos pelerinele. Csongor era deja echipat (cred că știe ceva voodoo, altfel nu se explică) și ne-a șuierat din mers:
-...după mine, ne adăpostim...bradul masiv...vale...
Și dus a fost. Mitruț l-a urmat cu pași mari printre stropii mici, dar foarte deși, care începuseră să cadă. Pușa și-a tras rapid pelerina, are una elegantă, pe talie, cu buzunărașe. Eu am una verde, cumpărată de la benzinărie, zece lei. Îi sfârtec ambalajul și încerc să mi-o îndes peste cap și rucsac. Deja plouă cu rafale. Soția încearcă să mă ajute și aproape mă sugrumă cu o mânecă. Strig la ea să fugă la adăpost, că mă descurc. În mod cu totul excepțional e de acord cu mine, îmi strigă un "Bine!" în ureche și dispare urgent după o rafală.
Singur pe coastă mă războiesc cu urgia.
Pelerina mi se lipește de umeri, nu vrea să coboare, trag de ea și țopăi pe loc încercând să penetrez blestemăția sintetică. E mai greu ca o naștere. Când în sfârșit ies cu capul la aer, dau să-mi trag gluga și nu o găsesc. Un fulger lovește Cumpănățelul, iar pe mine mă lovește inspirația. Gluga e în față, mi-am pus pelerina invers. Totuși încerc să mi-o fixez pe cap, sperând că voi vedea ceva prin ea. Trebuie că arăt acum ca un campion de scrimă, deosebirea esențială fiind că nu văd absolut nimic. Încerc să umblu pe dibuite prin ploaie, o chestie foarte originală la munte și cu puține șanse de succes. Mă împiedic de o dâlmă și mă rostogolesc vreo câțiva metri pe iarbă la vale. Mă ridic exaltat la maxim, scot pelerina cu rucsac și tricou cu tot, îmi pun ultimele două înapoi, întorc pelerina și o trag pe mine de simt cum pârâie din cusături. Gata! Sunt obosit ca după două zile de traseu, dar sunt complet echipat. Și complet ud, altul mai liniștit s-ar întreba la ce-i mai folosește pelerina.
Ploaia parcă se mai rărește. La 20 de metri sub mine văd bradul cu pricina. De sub el mă privesc vreo zece turiști printre care și cei trei de care aparțin. Cobor spre ei, intru la adăpostul rășinos și dau "Bună ziua!". "Bună, bună..." mi se răspunde pe un ton vesel. Suspect de vesel. Mă uit mai bine și remarc că toți sunt roșii la față, unul își șterge lacrimile, iar două doamne se țin de burtă de parcă ar fi victimele unei mari presiuni interioare. Soția e singura care încearcă să mă mângâie:
- Doamne, Þucu, ești bine?
- Păi, cu pelerina...
Un hohot general, doamnele râd de se împrăștie și mă privesc recunoscătoare.
Mi-am îndreptat întreaga atenție la aparatul foto, oare ies poze bune pe ploaie? Știu că trebuie setat cu atenție, să deschid cât trebuie diafragma și…
În câteva minute ploaia s-a oprit. Ne luăm "la revedere" de la ceilalți turiști, un bătrân îmi strânge mâna:
- Domnule, vă mulțumesc sincer. N-am crezut să mai prind așa ceva.
- Mă bucur că v-am binedispus. (încerc eu un sarcasm fin, dar boșorogul nu pricepe)
- (îndepărtându-se) Măi, l-ați văzut cum țopăia pe deal?
Cu coada udă și între picioare mă așez în urma trupei și rămân acolo până la cabană, surd la orice conversație. Ce oameni insensibili, în loc să vină măcar unul să mă ajute... Și ce se tot extaziază atâta? "Ia uite ce asfințit frumos, ce roșu sângeriu la orizont, ai văzut șoimul cum planează, asta-i ciocănitoare ce se aude?"
Parcă-s bătuți în cap, nu au mai văzut asfințit și păsăret.
Hapciu!
"Sănătate!"
Mersi... Vă dă grija afară din casă. Am nevoie de un duș fierbinte.
La cabană dl. Iancu ne ia în primire.
- Ei, cum a fost, ați avut o zi bună domn inginer?
- Bună, dacă nu ploua.
- (ridicând un deget) Să știți că m-am mirat și eu. La meteo a anunțat numai cer senin, iar pe mine nu m-a durut noada deloc, așa să știți, și asta e foarte ciudat, că dacă e să plouă, pe mine musai că mă doare, asta de când am picat de pe acoperiș. Ciudat vă spun, foarte ciudat. Dar mi se pare că numai pe dumneata te-a prins ploaia, pe restul îi văd mai uscați. Mergeți și vă schimbați, să nu vă răciți din prima zi. Taci Leu!
Câinele îl privește mirat, nu el a mârâit, dar înainte să se prindă cineva, am și dispărut în cabană.