"Ghirlanda dragostei" mi se înfășura în ochi ca iederă pe un vechi templu hindus. O iau din raftul bibliotecii și o așez cu grijă în punga de in, pe care scrie, albastru pe bej, Târgul de carte Gaudeamus. Bun… acum să mergem în parc. Primele zile de primăvară adevărată își făceau loc, parcă agresiv, în sufletele oamenilor, și toată natura pocnise în muguri.

Parcul este lângă căminul cultural. Căminul cultural este în vatra satului. Clădirea nerecondiționată la exterior, cu pereții jupuiți de vreme, construită în perioada comunistă, un bloc dreptunghiular fără forme arhitectonice stilizate, are însă geamuri și ușă termopan. Parcul s-a făcut acum doi ani, din fonduri europene. Ei și de ce să nu fie în sat un parc?... își spuse probabil în sinea lui primarul cu nume unguresc, care de fapt folosise doar o mică parte din aceste fonduri pentru minunăția de parc, din satul românesc, ce se desfășura în jurul unei sălcii pletoase, restul de bani fiind băgați masiv în obiectivele primăriei din satul vecin, cu nume ca al primarului, adică unguresc. Liniștea duminicii era neîntreruptă și toată firea ținea seama de cuvintele lui Dumnezeu. Însă cu cât mă apropiam mai mult de clădirea comunistă, cu atât mai mult îmi doream să bag mâna în plasă, după carte, și din ce în ce mai mult zumzet îmi gâdila, oarecum neplăcut, urechile. În fața parcului, care are intrare comună cu intrarea căminului, se agitau mai multe pălării. Mașina albă, cu inscripția Poliție, era parcată în fața școlii. Mării pasul. Pe de-o parte voiam să ajung la băncile de lemn, pentru că Tagore mă ardea pe picior, acolo unde plasa se atingea de corp, pe de alta, ochii mei iscodeau neiertători fețele ce abia începeau să se distingă, de sub pălăriile de duminică. În două minute ajung în fața locului cu pricina. O cascadă de înjurături și tot arsenalul sfinților pică precum un zid între mine și parc. “Pășunea e pentru animale… “, “Asociația trebuie să se împartă măcar în două.”

Două tabere: cei cu pământ dar fără animale, și cei cu animale dar fără pământ. Așa deci… trebui să îmi fac loc printre bluzele tricotate pentru a pătrunde în parcul gol. Gol dar plin, pentru că acești oameni erau și pe spațiul parcului. În câteva clipe de staționare la poartă, mi-am amintit de carte. Curiozitatea mă împinge să iscodesc, rațiunea mă trimitea în fuga marș la bancă, să-mi văd de carte. Motorașul care conduce este totuși rațiunea. Picioarele mi se puseră automat în mișcare și îmi făcui loc printre oamenii revoltați. Ici colo câte un Cristos se izbea de pământ. Din spatele câtorva mustăți se auzi un "sărumâna" stins și oamenii se dădură la o parte să trec, parcă sfioși, pentru că eram o apariție nepotrivită în acel loc.

Pe limba de nisip care se întindea în fața salciei era o bancă. Mă primi ca pe un vechi prieten și în câteva momente făceam parte din peisaj. În față, salcia bătrână cu trunchi găunos și foarte gros părea rama unei icoane. Prin mijlocul ei era o gaură din spatele căruia se ițeau florile roz ale unui cireș japonez ornamental. Interesantă alcătuire! Rădăcinile dezgolite se întindeau ca niște degete care țineau pământul fixat, astfel încât să nu se lovească de cer.

Mohamaya într-un cheli roșu începu să-mi defileze prin fața ochilor ca o hologramă în spatele căreia oameni vii dezbăteau problema pășunii și a asociației. Un avocat bun, câștigase în instanță dreptul oamenilor cu pământ, de a nu mai pune la comun pășunile. Animalele trebuiau totuși să mănânce.

Ginta aristocrată a Mohamayei îi interzicea să iubească și să se căsătorească cu un om sărac. În India, cei doi zei Prajapati și Kandarpa nu își pun mâinile prea des pe aceleași capete. Kamadeva învingea, dar știam parcă dinainte că va cere un preț prea mare, celălalt zeu, atunci când se va trezi.

“Am dovezi, ești un escroc!” se auzi din timpul real. “Hai să ne căsătorim!” iî spunea Rajib, Mohamayei. Se împleteau atât de nefiresc cele două timpuri și situații, dar eram curioasă ce va învinge. De la pășune discuția se mută și se încinse, la clădirea primăriei, luată "pe gratis", iar acum se pretindeau bani pentru a reveni în patrimonial satului. Unguri versus români, animale versus pământ, iubire versus statuturi sociale, oameni versus divinități. Toate aveau un opus.

“E cu neputință…” și momentul de duioșie fu întrerupt de fratele Mohamayei. Rajib o iubea pe această fată de când venise în sat, împreună cu protectorul lui, patronul unei fabrici. Și-ar fi săpat propriul mormânt decât să-l vadă pe Bhobanichoron sosind. Mohamaya îl luă pe Rajib de mână, și în fața fratelui său, îi promise că va veni la el. Ea își ținea întotdeauna promisiunile.

O pală de vânt îmi întoarse două file, o pălărie zbură de pe un cap, o parte din oameni acuzau irațional prezența avocatului, ca și cum menirea unui avocat nu era tocmai aceea de a câștiga procese. “Păi noi avem animale...”, “Cumpărați nene pământ dacă aveți animale, și așa pășunea nu mai e pășune ca-n definiție…” și se dezvoltă o discuție despre plantele care ar trebui să fie prezente pe suprafața numită pășune. Alți zei fură invocați de pământenii din vatra satului.

Mohamaya fu căsătorită cu un muribund. În tradiția hindusă, la castele înalte, femeia este arsă pe rug, shahmaran, atunci când soțul ei moare. Vântul din timpul meu aduse nori de ploaie deasupra rugului. Forțele dezlănțuite ale naturii țineau parcă isonul furtunilor din sufletele celor din jur. Întreaga lume se răzbuna. Încă o filă îmi fu suflată de vânt. Mohamaya în sari îmi captă atenția. Reușisem să uit de lumea care mă înconjura. Rajib o primi pe fata acoperită de voaluri și fugi cu ea în lume. Mohamaya venise la Rajib așa cum promisese, pentru că era precum Karna, descris în Purane, însă chipul ei, asemenea eroului, s-a ascuns sub o platoșă rămânând o amintire frumoasă, pentru că fata nu-și mai dădu niciodată voalul jos, și Rajib îi promise că nu îi va cere niciodată să-și descopere chipul. Într-una din nopțile în care cerul își lepădă veșmântul de nori, când luna plină veghea tăcută la capătul pământului, Rajib se apropie de patul soției sale. Se aplecă deasupra ei în momentul în care o rază de lună îi descoperi complet chipul. Un geamăt de durere izbuti să alunece printre buzele lui Rajib. Auzindu-l, Mohamaya se trezi, își trase repede vălul peste față și se ridică din pat. “Iartă-mă!”. Fără să răspundă, Mohamaya ieși din casă și nu se mai întoarse niciodată.

În josul paginii era scris anul în care Tagore a scris aceasta poveste de viață, 1892. În 2013 firul poveștii se împleti cu alte realități. Oamenii plecau în pâlcuri către casă. Soarele apunea pe coama dealului înverzit. Salcia devenise mai mare în culorile apusului roșu ca limbile focului de pe rug. Aș fi vrut un alt final, însă ghirlanda dragostei se închide în tristețe. Florile ei strălucesc la un moment dat dar finalul este mereu trist. Vechile legende cu episoade reale nu s-au rupt nici acum de viața contemporană. Pe unii o să-i mănânce capul gândindu-se cum au îndrăznit ceilalți să-și ia un avocat bun. Lumea se mișcă liberă acum. După mai bine de 100 de ani povestea Mohamayei s-a desfășurat aproape firesc prin mintea mea, ocupată pe alocuri de problema pășunatului. Tagore a învins, ca un avocat bun.

“ Acolo unde cugetul e neînfricat, și omul își ține capul sus!

Acolo unde cunoașterea e liberă;

Acolo unde lumea n-a fost împărțită de înguste ziduri domestice;

Acolo unde cuvintele țâșnesc din adâncurile adevărului;

Acolo unde efortul neobosit își întinde brațele către desăvârșire;

Acolo unde șuvoiul limpede al rațiunii nu s-a pierdut în mohorâtul deșert al obișnuinței moarte.”

(Gitanjali - Rabindranath Tagore)

1. Shahmaran sau sati - obicei indian, potrivit căruia văduva se cuvenea să fie incinerată de vie pe rugul funerar al soțului defunct. Acest obicei, respectat numai în sânul castelor superioare, deși interzis în 1829 de autoritățile coloniale engleze sub influența iluminismului și reformatorului religios bengalez Ram Mohan Roy, a continuat să fie practicat până la sfârșitul secolului al XIX-lea

2. Karna - în mitologia indiană - primul fiu al lui Kunti (mama pandavilor - eroii Mahabharatei ) și al zeului soare. S-a născut îmbrăcat în zale.

3. Purane - Străvechi legende indiene, care dezvoltă doctrina mistică a metempsihozei, potrivit căreia, după moarte, sufletul omului s-ar reîncarna în corpul altui om. Această doctrină constituie o trăsătură distinctivă a religiilor indiene (brahmanismul, budismul, hinduismul) și a altor religii orientale

4. Prajapati - în mitologia indiană - zeu al creației și căsătoriei, una din încarnările lui Brahma

5. În mitologia indiană - unul din numele sub care e cunoscut Kamadeva, zeul iubirii.