îți amintești plaja aia albă și pustie unde am îngropat împreună acum mulți ani puiul de papagal? nici măcar n-am apucat să-i dăm un nume. l-am găsit mort după prima noapte în care-l hrănisem cu seringa, așa cum ne sfătuise veterinarul. din oră în oră. nici fulgi n-avea, era doar o piele roz, străvezie, prin care se vedea cum circulă sângele în vene. ți-a fost frică să-l iei din culcușul improvizat într-o șosetă și-a trebuit să-ți deschid pumnul cu forța, să ți-l pun în palmă. știam că n-o să-i faci rău. îi era foame... am stat de veghe cu rândul toată noaptea aia. i-am promis că atunci când o să crească, o să-i luăm o colivie aurită, așa cum văzusem noi la zoomania. auzi, dacă a murit din cauza asta? poate el voia libertatea și noi îi dăruiam o colivie nenorocită, fie ea și cu gratiile aurite. când l-am găsit mort am plâns până ni s-au înroșit ochii și ne-am promis să nu ne despărțim niciodată. mai târziu am aflat că și oamenii își abandonează copiii, așa ca nimfele mele, care după ce au văzut cuibul gol au început să se împerecheze din nou.
de ce ne-am certat după atâția ani? ești cea mai bună prietenă a mea. mi-ai reproșat că în ultima vreme nu-ți mai dau atenție, că nu mai ramân nopțile la tine să ne uităm la film sau să dormim împreună, că am devenit ciudată de când umblu cu Vladimir, că nu vreau să-ți vorbesc despre el și despre locurile pe care le frecventez, că am destrămat frăția surorilor de sânge. sunt o ciudată, și ce? trebuie să mă accepți așa cum sunt, asa cum și eu te accept lânga mine cu cele mai lungi picioare din liceu, din oraș, na! și-așa mă simțeam ca dracu' când ne comparam serile, goale în oglindă. dar nu trebuie să-ți spun ție asta. așa că...îmi bag picioarele! ce intri în sufletul meu să rozi ca viermele în măr? tu și diriga. că și asta: Larisa, te-ai schimbat mult în ultima vreme. de parcă îi pasă. adevărul e că o doare în paișpe. îi pasă doar de cârpele ei meseriașe și cum să și-o tragă cu profu` de mate. de ce crede că trebuie să îi dau ei raportul? ce, sunt afiș să mă citească toți? dar ție îți spun, îți spun acum. de câteva luni m-am rupt de lume și visez. poate e marea de vină sau poate are și Vladimir rolul lui. dar el e singurul care-mi zice că am picioare frumoase. împreună am inventat un joc în care stăm lipiți, fără aer, ca picurii de ceară. și îmi place. da, îmi place. și uneori îl las să facă mai mult, dar nu cine știe ce, știi tu, chestii. Cel mai mult îmi place când mă face arc și trage cu îngeri din hârtie cerată în tavan și eu cred că de fapt e cerul! atunci uit de toate, sunt un alt trup, o altă viață. apoi urăsc pe toată lumea, inclusiv pe mine. mă urăsc în aceeași măsură cum mă iubesc. poate ai și tu dreptate, sunt o ciudată. ieri am avut senzația că sunt un păpușar, fără scenă, fără marionete. se scurgea magia din mine. ai simțit vreodată că ești doar un învelis din aer? da' ce mă cert doar pentru niște gânduri? mi-e dor de cum eram noi în ziua cînd am îngropat puiul de papagal, de serile în care făceam pizza și râdeam de toate matracucile. nu am vrut să-ți arăt că-mi pare rău, dar știam că o să vin într-o zi la tine să te trag de păr- fato, hai să ne-mpăcăm. ești singura mea prietenă. și pe toți dracii, am nevoie de tine să-mi găsesc liniștea și crede-mă că o să reușesc, chiar dacă asta înseamnă că dau una peste bot întregii lumi.