M-am trezit cu o durere de cap groaznică. Am deschis ochii și-am clipit des, încercând să pătrund întunericul, iar pentru o clipă mi-a trecut prin minte că lovitura mă făcuse să-mi pierd vederea. Înspăimântător gând! Din fericire mă aflam doar într-o încăpere întunecoasă. Din nefericire, puțea a mucegai și-a rahat iar eu eram legat cu mâinile la spate de-o bârnă groasă din lemn. Îmi luaseră tot, inclusiv ghetele și cămașa. Slavă Domnului că-mi lăsaseră măcar pantalonii! N-aș fi crezut că poate exista, în cea mai fierbinte lună a anului, un loc ca ăsta, în care să simți frigul pătrunzându-ți până la oase. Am “ghicit” ceva trecând pe lângă mine, cu piciorușe și gheare care troncăneau fără jenă pe scândurile din lemn.
“Șobolani”, mi-am spus strâmbându-mă. Îi uram. Dar cine dracu îi iubește?!
Unul a trecut rapid peste gleznele mele legate și ele cu sfoară, iar alt ticălos mi s-a urcat pe piept, adulmecând sângele. Deși nu-l puteam vedea, mi l-am imaginat privindu-mă cu ochii lui impasibili ca două biluțe din sticlă neagră. Am încercat să mă mișc, dar și-a continuat nestingherit drumul până sub bărbie. Am așteptat până i-am simțit mustățile împuțite pe buze și i-am tras o flegmă drept între ochi. Șobolanul a zbughit-o iar eu am răsuflat ușurat.
-Spune-le și celorlalți, am mârâit lovind podeaua cu călcâiele.
Capul mă durea atât de tare încât simplul efort de a-mi pune ordine-n gânduri era echivalentul a o mie de ace înfipte-n creier. “Am să mă gândesc la toate mai târziu” mi-am spus coborând pleoapele. Eram atât de obosit…Dac-aș fi reușit să dorm măcar câteva minute…
Glasuri răstite m-au făcut să tresar și până să mă dezmeticesc, doi bărbați mă târau în sus, pe niște scări din lemn. Lumina puternică a explodat în jurul meu, rănindu-mi ochii. Eram atât de amețit încât abia mă puteam ține pe picioare iar nenorociții păreau a se distra de minune împingându-mă de la unul la altul, până când am aterizat în țărână. Unul dintre ei s-a apropiat de mine, “plutind” pe-un nor de superioritate și mi-a prins degetele mâinii drepte sub talpa ghetei; ghetei mele. Îmi purta echipamentul și era atât de mândru…Nenorocitu’ dracului! Le-a spus ceva, apoi s-a aplecat spre mine și m-a apucat de păr.
-Încă mai trăiești din câte văd, a spus rânjind batjocoritor, lăsându-mă să-i admir dinții stricați care completau de minune restul. Asta-i bine.
Nu, nu erau soldați, ci o adunătură de ratați care duceau propriul lor război, fiind credincioși până la moarte unui singur Dumnezeu: banul. Atât guvernul cât și Guardio îi foloseau cu succes, dându-le în schimb arme provizii și droguri. Îi ajutam să câștige războiul măcelărindu-ne între noi și nici măcar nu ne păsa.
M-am trezit gândindu-mă la băiat…Era probabil mort, pentru că mercenarii nu făceau acte de caritate. Și poate că era mai bine pentru el.
-Nu-ți aduci aminte, nu-i așa?!
Vocea lui răgușită m-a smuls din vârtejul gândurilor, făcându-mă să tresar. Îmi aminteam ceva, ceva vag…un coșmar și glasul lui punându-mi întrebări iar și iar…
-Nu-și amintește, a continuat dându-mi drumul și ridicând brațele într-un gest teatral. Sunt bun!
Ceilalți au râs, care mai de care mai zgomotos, străduindu-se să-și mulțumească șeful.
-M-ai ajutat să câștig bani frumoși căpitane John Carter.
Câteva imagini mi-au trecut pe dinaintea ochilor cu viteza luminii, lăsându-mi senzația dureroasă a unui gol în stomac. Nedumerirea mea l-a făcut să se simtă al naibii de bine, zugrăvindu-i pe chip un zâmbet strâmb.
-Misteriosul meu prieten mi-a dat o marfă dată dracului, dar puțină muncă de convingere nu strică niciodată, nu? Sunt tare priceput la asta.
-Șobolan împuțit, am mormăit în limba mea maternă, pentru a fi sigur că n-o să priceapă nimeni, dar înjurăturile au avut întotdeauna o “aromă” mai specială, așa c-am încasat urgent una-n obraz, care m-a scutit pentru un timp de “plăcuta” lor prezență.
Când mi-am revenit, mă aflam întins pe podeaua unui jeep, păzit de șase mercenari înarmați până-n dinți și destul de “bine dispuși”, iar aerul greu era atât de fierbinte încât am crezut c-o să-mi pierd iarăși conștiența. Am încercat să mă ridic dar țeava unei arme proptite în piept m-a invitat “prietenește” să mă potolesc. Oare unde mă duceau?! Ce rahat!
Când mașina s-a oprit, am știut…Cunoșteam copacii…Dintr-o dată totul a devenit mai clar. Mirosul greu de fum și carne arsă mi-a umplut nările completând tabloul sinistru pe care-l aveam deja zugrăvit în mintea mea chinuită de o întrebare teribilă: cum fusese posibil să găsească buncărul?
“Simplu”, mi-am răspuns tot eu, în timp ce mă trăgeau jos ca pe un sac de cartofi. “Am dat-o-n bară!”
“Captain America” și-a făcut numaidecât apariția ținând în mâini o B.E.R.N.A. mândria guvernului în materie de arme de asalt.
-Frumoasă jucărie, a comentat cântărind-o cu vădită admirație. Și eficientă…Interesant, proprietarul i-a făcut ceva îmbunătățiri față de a ta, a continuat ștergând sângele încă proaspăt de pe pat și scoțând la iveală un desen încrustat în metal. Și mai avea și ceva simț artistic. Poate c-o s-o păstrez pentru mine…
Am înghițit în sec – era arma lui Harley. Toată tabăra, toți oamenii mei și ea…mai ales ea…Îi trădasem.
-Nenorocitule, am urlat făcând o jumătate de pas spre el, gata să-i zmulg rânjetul cu tot cu față chiar și cu mâinile legate, dar ceilalți m-au oprit înainte de a-l putea atinge.
-Poate că moartea mea ți se pare tentantă a spus încet, apropiindu-se de mine. Dar mi-e teamă că am alte planuri. Cineva s-a oferit să ne dea o mică avere în schimbul tău, căpitane. Ai idee cine? Nu?
A făcut o pauză de câteva secunde, așteptând o reacție, dar eram hotărât să nu-i fac jocul.
- Ei bine, am să-ți spun eu a continuat la fel de important: dușmanii tăi. Te-am interogat 30 de ore, și totuși mai e un lucru pe care nu l-am scos de la tine. Te mai întreb o singură dată: de ce te vor atât de mult?
Mintea mea se trezea cu repeziciune, analizând și punând lucrurile cap la cap, având grijă să ascund uimirea pe care mi-o provocaseră cuvintele lui.
-Se pare că n-ai să afli niciodată, “Captain America”, am șuierat printre dinți.
M-a privit tăcut, fără să reacționeze într-un fel anume, dorindu-și probabil să nu fi încheiat târgul. Sau poate pur și simplu nu înțelegea de ce-i spusesem “Captain America.”
M-au dus în interiorul buncărului, lăsându-mi răgazul să “admir” dezastrul. L-am zărit pe Deng, prăbușit într-o baltă de sânge pe podeaua centrului de comandă, lângă ușa blindată, iar Ed fusese pur și simplu “împrăștiat” pe pupitrul de control, în timp ce încerca să arunce mormântul acela nenorocit în aer. Pe culoarul îngust ce ducea spre lift se afla prăvălit cu fața-n jos trupul unei femei. Până să-și dea seama ce se-ntâmplă, am țâșnit printre cei doi paznici și-am îngenuncheat lângă ea, întorcându-i fața spre mine. Am văzut chipul ei alb și ochii lipsiți de viață privindu-mă fix iar inima mi-a stat în loc. Dar nu era ea, nu era Kadreea ci Sandra, o altă fată care-i semăna destul de bine. Atunci am înțeles ce însemna Kadreea pentru mine și-am știut că voi plăti scump pentru slăbiciunea mea…
Am coborât scările metalice până la ultimul nivel, acolo unde se afla depozitul. Buncărul era o capcană mortală și singurul lui atú adevărat era invizibilitatea. Odată localizați, sistemul de apărare automat era singura noastră șansă, dar lunile de liniște îmi adormiseră simțurile, dându-mi un sentiment fals de siguranță. Am privit chipul desfigurat al lui Harley și-am fost nevoit să recunosc că “paranoia” lui ne ținuse în viață atât de mult timp. Două femei se aflau de-asemeni acolo și-am răsuflat ușurat, pentru că niciuna dintre ele nu era ea. Erau bine antrenate și eram destul de convins că celelalte două reușiseră cumva să scape.
Am rămas tăcut, în mijlocul încăperii dezolante mirosind a moarte, încercând să-mi dau seama ce nu era în regulă…Da, știu că sună stupid, dar dincolo de tot rahatul acela, mai era ceva, ceva straniu și amenințător care pândea din umbră asemeni ceții perfide ascunse în văi, așteptându-și victimele. Ceva care-mi scăpa.
-Nu e nimic aici și totuși este…
M-am întors surprins de glasul care mi-a părut pentru o clipă cunoscut.
-Dar tu știi asta nu-i așa? a continuat calm bărbatul în uniformă neagră, studiindu-mă cu ochii lui înguști ca două lame oțelite.
Era din armata lui Guardio, cineva important, chiar dacă nu purta nici un însemn. Cei patru soldați care-l însoțeau s-au retras puțin lăsându-l să treacă pe “Capt. America” care nu-și mai încăpea în pene.
-Nu se află nimic aici gen. Jerrfield, doar câteva rezervoare pline cu apă, hrană și ceva muniție iar la nivelul zero n-am găsit decât niște containere goale, protejate de coduri.
“Goale?!”
Și cum dracu aflaseră codurile?! Eram condiționat să nu pot divulga informații de nivel zero sub presiune, nici măcar dacă eram torturat. Capsula cu otravă ascunsă în corpul meu, era programată să mă termine când situația devenea critică, dar ei reușiseră să ocolească cumva protocolul nanomașinilor, ba mai mult, abia dacă-mi aduceam aminte ceva din interogatoriu…Oare ce se întâmplase cu Kadreea?
-Aici se află tot ce știe, a spus mercenarul întinzându-i un H.D.
Generalul m-a privit zâmbind într-un fel anume, care mi-a dat fiori reci pe șira spinării:
-Poate n-ai pus întrebările corecte.Acum pleacă! Cheena îți va da armele.
-Și drogurile, a completat ceva mai neliniștit, iar oamenii lui și-au dus discret mâinile spre arme.
-Și drogurile.
-Așteaptă, am strigat după el, chiar când dădea să plece. Ce-ai făcut cu băiatul?
-Cu puștiul? Tu ce crezi?
Am văzut cu ochii minții cuțitul ascuns în cizma lui Harley și m-am imaginat mișcându-mă cu viteza fulgerului. Aproape c-am simțit sângele lui cald umplându-mi mâinile.
A părăsit încăperea râzând iar dacă gândurile ar fi putut ucide, ar fi murit atunci, pe loc.
Generalul s-a apropiat încet, uitându-se la mine în felul acela ciudat, apoi s-a aplecat și-a scos cuțitul din cizma lui Harley cu un gest firesc, de parc-ar fi știut că se află acolo.
-Capitala e în mâinile noastre, a spus încet, privind aproape fascinat tăișul. Ai pierdut războiul căpitane, guvernul nu mai există. Eliminați-i pe toți, cu excepția șefului lor, a completat adresându-se altcuiva, aflat probabil la suprafață, apoi m-a privit iarăși, “confesându-se” cu glas scăzut: încă am nevoie de talentul lui.
-Ce mai urmează acum? Ce vrei de la mine?
-Carter…căpitanul John Carter, membru al diviziei speciale, armata a doua guvernamentală. Ultima misiune: protejarea cu orice preț a unei încărcături misterioase care s-a dovedit a fi …o glumă. Misiune ratată. Punct. O, era să uit: trădător, de-asemenea.
Cuțitul era ca o jucărie în mâinile lui și nu părea să ia în seamă tăietura pe care și-o provocase, continuând să-l treacă printre degete, cu o viteză uimitoare, fără a-și lua de la mine ochii deschiși la culoare, de o imobilitate stranie. Și-a scos casca de protecție, lăsându-mă să-l văd mai bine. Era trecut bine de prima tinerețe iar pe tâmpla stângă, până în dosul urechii avea o cicatrice adâncă, care m-a făcut să mă întreb cum de supraviețuise. Umbra unei amintiri mi-a trecut rapid pe dinainte, pierzându-se înainte de-a reuși să-i dau vreun sens.
-Cine ești?
A zâmbit, ba nu, a rânjit, apoi a făcut câțiva pași, oprindu-se în spatele meu.
-Îți vei aminti destul de curând, când efectul drogurilor va fi trecut.
I-am surprins cu coada ochiului pe ceilalți mișcându-se și-am înțeles că ceva nu mergea cum trebuie. Aproape instantaneu am auzit un zgomot ciudat venind dinspre casa liftului, ca și când ceva metalic s-ar fi prăbușit de sus, izbindu-se în pereți. În clipa următoare mi s-a părut că văd totul mișcându-se cu încetinitorul, ca și când cineva s-ar fi jucat cu timpul. Mintea mea simțise deja pericolul, dar propriu-mi corp era prizonier al jocului, răspunzând mult prea încet comenzilor, pentru a mă mai putea pune la adăpost. Sunetul continuu al bombei s-a întrerupt brusc și, pentru o fracțiune de secundă, totul a împietrit, suspendat într-o liniște perfectă… apoi s-a dezlănțuit haosul. Am simțit o mână uriașă împingându-mă spre peretele de beton, cu o putere atât de mare, încât am crezut că mă va face praf.
Am rămas nemișcat mult timp... minute, poate ore întregi. Nici un sunet, nici o durere; mă aflam într-un vis din care mi-era teamă să mă trezesc. Am privit spre lumina slabă ca o iluzie, aflată undeva departe de tot, simțind în ceafă răsuflarea de gheață a morții și-am pornit înainte imaginându-mi că am de ales.
Nu, nu era nici un fel de lumină în ceea ce mai rămăsese din buncăr iar aerul plin de praf abia dacă putea fi respirat. În ciuda durerii care-mi stăpânea fiecare fibră, am încercat să mă eliberez de sub dărâmături, ajutându-mă de brațe și de picioare, cu disperarea înecatului de a ajunge în ultima clipă la suprafață. În mod ironic, corpul generalului acționase ca un scut, protejându-mă. Mi s-a părut că aud un zgomot; poate era doar o bucată de beton care-și căuta echilibrul în mormântul acela nenorocit, sau poate…poate nu eram singurul supraviețuitor. Gândul m-a bucurat și m-a speriat în aceeași măsură. După câteva secunde interminabile de căutare, am reușit să găsesc patul unei arme, ieșit de sub o grămadă de pietre.
“Așa mai merge”, mi-am spus rânjind și-am măturat împrejurimile cu lanterna puștii, căutând cuțitul. Cu mâinile eliberate din strânsoarea frânghiei, eram gata să-mi găsesc o cale de scăpare. Din nefericire, explozia puternică făcuse o parte din plafon să se prăbușească, blocând scările și întreaga structură părea instabilă.
-La dracu, “Captain America”, ai vrut să ne iei pe toți cu tine, am mormăit târându-mă pe sub un stâlp din care se ițeau amenințătoare câteva armături.
Ceva mai încolo, în peretele opus liftului, ușile masive provocaseră o spărtură destul de mare care, spre totala mea uimire, părea să ducă undeva. Am mai făcut un “pas” înainte, revăzând cu ochii minții planurile buncărului, absolut sigur că acolo nu se afla decât stâncă. O lumină vineție a însuflețit pentru o fracțiune de secundă încăperea dând parcă viață dezastrului și-am simțit ceva, ca o gheară uriașă, înfigându-mi-se în umărul stâng. Brațul și piciorul mi-au amorțit aproape imediat, imobilizându-mi complet partea stângă. Am strâns cu putere pleoapele, luptându-mă cu paralizia care încerca să se generalizeze, conștient că următoarea lovitură avea să mă lase inconștient. Am apucat și mai bine arma și m-am sucit, încercând s-o îndrept spre jigodia de general care pur și simplu nu vroia să moară. Am tras la plesneală, provocând o avalanșă de pietre și praf, având grijă să “omor” lanterna și sperând că n-avea să-și recupereze vederea de noapte prea curând. Aveam nevoie de cel puțin trei zeci de secunde ca să mă pot retrage spre gaura din perete; un timp scurt pentru omenire, dar al naibii de lung pentru mine. L-am auzit mișcându-se; era aproape, prea aproape.
-Unde crezi că te duci, John? Eu sunt singura ta cale de scăpare de-aici!
Am mai tras o rafală drept răspuns, apoi am început să mă târăsc spre “tărâmul făgăduinței”, pe drumul stabilit în minte ceva mai devreme, setând arma pe putere maximă.
“O să murim împreună dacă vă luați după mine”, mi-am spus chinuindu-mă să-mi fac loc pe sub ușa metalică a liftului, care încă mai păstra o parte din căldura exploziei. Am auzit ceva prăbușindu-se în urma mea și m-am gândit că cineva acolo sus mă iubește. În ciuda durerii ascuțite care lua rapid locul amorțelii, am reușit să trec prin spărtură și m-am trezit într-un fel de încăpere joasă săpată-n stâncă.
-Frumos, am șoptit măturând-o cu lumina tot mai anemică a lanternei și având vaga impresie că o parte din ea rămânea…impregnată în pereții lucioși, ușor translucizi, fără muchii ascuțite, care m-au făcut să mă gândesc la un ghețar.
“Dacă te miști destul de repede, poți să-ți scrii numele, John.”O luam razna?
M-am ridicat în picioare și m-am îndreptat șchiopătând spre ceea ce părea o ușă blindată. Voci înfundate și mai cu seamă una anume m-au făcut să înțeleg că trebuia să-mi croiesc drum mai departe și asta cât de curând. Am văzut șuvițe de praf și pietricele scurgându-se prin spărtură, în zgomotul înfundat al loviturilor ritmice și-am realizat că o echipă întreagă se străduia din răsputeri s-ajungă la mine. Era o chestiune de minute. Panoul de control al ușii era făcut praf, topit, nu știu... Pentru Dumnezeu, parc-ar fi avut o mie de ani! M-am dat puțin înapoi holbându-mă la blestemata de ușă și încercând să găsesc o soluție. Am privit arma: mai aveam încărcătură suficientă pentru o descărcare de nivel maxim. Chestia asta putea pulveriza complet un om și putea găuri un zid din beton. Nu, nu era o idee prea bună într-un spațiu atât de strâmt, dar alta nu-mi venea, iar dacă asta nu distrugea ușa, nimic n-avea s-o facă. M-am lipit cu spatele de zidul prin care intrasem, am armat și-am ochit.Chipul Kadreei mi-a trecut pe dinaintea ochilor, chiar înainte de-a apăsa pe trăgaci.
Un milion de înjurături mi-au venit în minte, dar pur și simplu n-am putut-o alege pe cea mai potrivită. Încărcătorul era GOL. Dar era imposibil!
-Nu, n-ai voie să-mi faci așa ceva, cățea nenorocită! am urlat strângând arma cu putere de parc-aș fi vrut s-o sfărâm.
O rază de lumină s-a strecurat prin spărtură, sfâșiind întunericul ca o lamă însetată de sânge, căutându-mă. Pas după pas, m-am retras din calea ei, privind aproape fascinat cum pereții și podeaua făceau lumina să se împrăștie asemeni unui abur sclipitor, absorbind-o. Apoi lumina a devenit mai puternică și-aș fi putut să jur că mi se păruse. Cu spatele lipit de ușa blindată, am privit lung pușca redusă la statutul de rangă și cuțitul a cărui sclipire vagă părea să-mi arate singura cale de scăpare.
“Nu”, mi-am spus încruntându-mă.” Am s-o fac în felul meu”. Ascuns chiar lângă spărtura aproape degajată de moloz, aveam să-l apuc pe primul și, chiar înainte de a-și da seama ce dracu’ se petrece, voi avea o armă, apoi… N-am apucat să-mi duc gândul la bun sfârșit. Am zărit, sau mai bine zis am “ghicit” ceva rostogolindu-se pe podea spre mine. Afurisiții…Am auzit un declic, apoi o rază laser emisă de micul dispozitiv sferic a început să scaneze rapid încăperea. Dac-ar fi avut în loc o grenadă-fulger, povestea s-ar fi terminat în câteva clipe, dar avusesem noroc. Al dracului noroc!
“Zece secunde” mi-am spus, incapabil să-mi iau ochii de la aurora ce urma raza albăstruie asemeni unui văl multicolor impregnat în perete, topindu-se ca un vis frumos în bezna unui miez de noapte bântuit de coșmaruri. Când raza a trecut prin dreptul meu, am simțit căldura iradiată de materialul ușii și m-am îndepărtat puțin. M-am întors cu fața spre ea, ignorându-i pe soldații care se pregăteau să intre. Am ridicat arma și-am lovit-o cu putere, mirându-mă de ceea ce făceam și totuși atât de sigur…Blindajul s-a sfărâmat în mii de cioburi, împrăștiindu-se pretutindeni, de parc-ar fi fost făcut din sticlă. Încă o lovitură, apoi mi-am făcut vânt prin spărtură, rostogolindu-mă pe-un grătar metalic care-a vibrat amenințător sub mine, dându-mi de știre că putea ceda oricând. M-am trezit într-o grotă uriașă, cu pereții înțesați de platforme asemeni celei pe care aterizasem, iar multe dintre ele erau prăbușite sau avariate în moduri ciudate, de parcă un uriaș s-ar fi amuzat, strâmbându-le în fel și chip.Undeva, jos de tot, se afla un râu subteran și abia atunci am realizat că lumina verzuie nu provenea de la niște reflectoare ci părea izvorâtă chiar din adâncul grotei, de sub albia râului. I-am auzit venind și m-am ridicat în forță, “prinzând” cu coada ochiului laserele roșii, subțiri ca niște fire de mătase, care mă căutau în penumbră. Am țâșnit înainte cu inima bătându-mi nebunește și corpul încordat ca un arc, spunându-mi că nimic nu mă mai putea opri. Dar dintr-o dată s-a întâmplat ceva: mi-am văzut corpul împietrit pe marginea platformei într-un salt care parcă nu vroia să se finalizeze, așteptând un miracol, apoi totul a prins a se amesteca într-un dans nebunesc care m-a făcut să-mi pierd conștiența. Arma paralizantă mă lovise în plin.