agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 961 .



O lume dispărută
prose [ ]
Dumitrestii de ieri

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Marianx ]

2014-01-01  | [This text should be read in romana]    | 




Lumea se află într-o continuă schimbare, nimic din ziua azi nemaiamintind de ce a fost în urmă cu zeci de ani. Urmele trecutului dispar an de an atât din peisajul vizual cât și din memoria oamenilor, rămânând doar uitarea .
Era într-o zi de primăvară călduță și cu soare bland ce mângâia mugurii cruzi ai copacilor când am pornit într-una din călătoriile mele pe coclaurile comunei , înarmat cu multă nostalgie și cu nelipsitul aparat de fotografiat.
Am părăsit satul și am luat-o spre Valea lui Ion trecând pe lângă comoara dintre izvoare sau mai bine-zis , locul unde, cândva, în vremuri demult apuse, fusese îngropată de străinii ce ne cotropiseră țara.
În vale, Ciciurul lui Avram, curgea liniștit la fel ca în urmă cu un veac , iar apa limpede și cristalină susura printre firele crude de iarbă spre pârâul din apropiere.
Pe acolo în vale, pe vremuri trecea Drumul Carelor, drum din care n-au mai ramas decât crâmpeie de amintiri pierdute prin memoria bătrânilor noștri. În acele timpuri, când încă nu se inventaseră motoarele, locuitorii Bordeștilor si cei de la câmp veneau aici, pe apa Râmnicului, să-și macine agoniseala de peste an, la moara din mărăcini, aflată în aval de actualul pod de fier. Drumul urca prin Valea Babei, pe firul pârâului, trecea prin Poiana Popii și ieșea tocmai în deal la Mușuroi. Pe acest drum, carele cojanilor pline cu saci, trase de boi vânjoși, urcau alene sub dogoarea sorelui de vară, formând adevărate coloane .
Peste deal, în Valea lui Ion, vale ce-și duce povestea peste veacuri , zumzetul albinelor se aude necontenit printre crengile înflorite ale prunilor îngrijiți altădată, aflați în părăsire acum. Din apropiere, pădurea iși trimite mirosul de mugure crud și nedesfăcut încă.

Cândva, această vale clocotea de viață. Existau aici câteva case destul de sărăcăcioase, cea mai răsărită fiind cea a lui moș Vasile Pană. Parcă îl văd și acum, cu pantalonii din cioarec strânși pe picior în bocancii ponosiți, cu pălăria cu boruri înguste peste părul cărunt și mustața scurtă ce îmi amintea de bunicul, tragând vaca de funie spre casa ce o avea aici.
Dacă prin anii optzeci puteai vedea ieșind fuioare de fum din hornul ce se ridica deasupra acoperișului din șindrilă de stejar, acum doar o grămada de bolovani ce cândva formau temelia casei mai amintește că aici a locuit cineva.

Mai încolo, fără ghizdele, într-o fântână părăsită dar plină cu apă cerul se oglindește trist, martor la trecerea timpului și a celor ce se petrec pe acest pământ.
Nici din celelalte case n-a mai rămas nimic. Cea a țigăncii Marița a rezistat până prin anul 2000, dar după moartea babei s-a prăbușit și vegetația a început să înghită orice urmă de civilizație.
Trăia într-o sărăcie lucie și avea un bordei cu o cameră și un chiler cu pereți împletiți din nuiele cu lut, iar pe prispa îngustă se afla o masă acoperită cu mușama veche.
Am plecat mai departe coborând pe drumul ce șerpuia printre valurile de pământ răscolit de alunecările de teren. În vale, Râmnicul curgea lin, strălucind în razele soarelui de primăvară. Natura se întorcea la viață, dar la o altă viață, fără cei ce odinioară populau aceste locuri.
Din gârlă m-am abătut spre Podul Brătuleștilor, dincolo de pârâu, loc prin care mai trecusem cândva , în urmă cu peste un deceniu. Sus, un platou verde s-a arătat înaintea ochilor , iar ceea ce m-a frapat a fost liniștea. O liniște adâncă, netulburată de nimic, ce te îmbia la visare.
Aici fusese cândva moșie boierească. În secolul XVII domnitorul Alexandru Iliaș întărise lui Manea din Pleșești ocină aici și un vad de moară cumpărat de la Dușa din Bicești . Mai tărziu, aceste locuri au fost parte din moșia boierului Alexandru Zamfirescu până în perioada interbelică. Odată cu apropierea războiului și amenințarea comunismului, Zamfirescu a înstrăinat multe părți din moșia sa.
Aici mă întâmpină două gospodării locuite și care arată destul de ingrijite. O cocioabă pe trei sferturi dărâmată indică faptul că populația acestei zone era mult mai numeroasă cândva. Fosta școală, cu pereții găuriți de ghionoi, se ridică ca o fantomă printre pomii aproape în floare. A fost construită pe terenul lui Ionică Leopea, un bătrân octogenar ce-și duce bătrânețile în această pustietate.
L-am întâlnit pe bătrân pe cărarea ce urcă din prundul gârlei spre fostul sat. Se întorcea de la biserică. Încă se ține bine la vârsta lui. Îmi povestește despre școală. S-a luptat mult să înființeze aici școala.

A crezut că doar așa mințile țiganilor din Podul Gârneții, sataflat câteva sute de metri mai încolo peste un pârâu, se vor lumina. Îmi spune că s-a înșelat. A făcut multe drumuri la județ și într-un final, învățătorul Vițu și Ceaușu i-au bătut în poartă să-l anunțe că s-a aprobat și că trebuie să asigure un spațiu pentru sala de clasă. Șase ani a funcționat școala în casa lui moș Ionică până când a ridicat un local nou.
Peste o sută de copii au trecut pragul școlii de aici. Pănă în anii nouăzeci învățător a fost Tabac Dumitru. Nu era localnic. La repartiție a văzut că postul este la Școala Găloiești 2. Credea că este aproape de centrul comunei. A ales acest post. A crezut că Galoieștii este un sat mare dacă are două școli. Nu s-a inșelat. Este un sat mare, dar ca întindere. Aici a găsit o sală de clasă improvizată într-o încăpere la Ionică Leopea.
Moș Ionică îmi povestește despre Dumitru Căpățână, un țigan scăpătat ce avea în Biceștii de Jos o cârciumă și un han. Își cumpărase aici cinci pogoane de pământ pe care le-a platat cu vie. Împrumuta iarna țiganii cu bani iar primăvara și vara îi scotea la munca pământului sau la făcut cărămidă de apă în malul gârlei în contul banilor dați în iarnă.

Povestește despre tatăl său, Dumitru Leopea , pădurar în zonă și primul care s-a mutat aici în Brătulești. După el au mai venit și alții. Dincolo de pârâu, în Podul Gârneții, au fost și treizeci de case. Un adevărat sat. Acum mai sunt două. A plecat lumea. Majoritatea s-au mutat în locuri mai accesibile în satele din apropierea căilor de comunicație. Poate dacă ar fi învățat carte și nu ar fi urât munca satul s-ar fi dezvoltat. Acesta e crezul lui moș Ionică. La cât s-a zbătut pentru ei, moșul este și acum dezamăgit. Dintre toți care au trecut prin școala de aici numai unul a învățat carte. Dacian. Este unul dintre cei care încă mai locuiesc aici. Povestește despre o familie ce își avea casa la câțiva metri de școală, dar care nu a învățat nici măcar să se semneze. Vorbele lui Dumitru Căpățână către tatăl său îi răsună și acum în urechi ca un blestem peste timp :
“Măi, Dumitre! Când îi vedea o urmă de țigan să sări în băț peste ea, să nu calci în ea că te molipsești, mă!” Avea dreptate țiganul. Spune moș Ionică că urmașii lui Dumitru Căpățână, țiganul ce îl împrumuta pe boierul Zamfirescu cu bani să-și plătească argații, au fost niște copii răi și puturoși care n-au fost în stare să învete carte și nici să muncească averea lăsată de tatăl lor.
Îl las pe moș Ionică cu grijile lui și pornesc prin pădure către gârla ce curge în vale. În urma mea rămâne un loc aproape pustiu a cărui liniște este tulburată doar din când în când de lătratul unui câine ce rar are ocazia să vadă oameni străini.
Aici nu va mai fi niciodată școală și peste câțiva ani nici suflet de om. Lumea se află într-o continuă schimbare și de multe ori dispar și lucrurile bune, rămânând în urma lor doar amintirea. Nu peste mult timp, Podul Gârneții și Podul Brătuleștilor vor deveni amintire . Amintire în memoria celor ce încă mai știu că acolo, departe de lumea civilizată, căteva suflete își duc traiul la lumina lămpii, netulburate de vârtejul evenimentelor social-politice din ziua de azi.




.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!