Se mai bucura de imagini, doar tresărind aproape de punctul culminant al unui vis repetat. De fiecare dată îl pierdea. Nu se putea mângâia nici cu posibilitatea de a-l reconstitui. Orbecăia în fiecare dimineață cu temeri. Pe măsură ce îmbătrânea, îi era tot mai dificil să-i rețină detaliile. Parcă se cufunda într-un studiu alb-negru. Accentua, în tablourile fanteziilor uitate, gânduri șterse din paginile unei cărți fără coperți, fără început și fără sfârșit. Avea senzația prelungirii unui coșmar. Ignora coridorul din mintea ei. În camera lui trecu mâna peste cutele goale ale cearșafului. Se lovi preocupată de colivia cu locul schimbat. Cu ochii fără imagini lipiți de grilajul cu portița deschisă, ascultă muțenia perușului împăiat. Îl scoase cu grijă să nu-i tulbure ordinea penelor și-l mistui în buzunarul halatului. Nu era plecat de multă vreme. Afară încercă să-i deslușească glasul. Dezorientată, se așeză pe prispă, strivi în mâini bulgări de țărână, pipăi o mușcată și-i căută după zgomot frunzele veștezi. Nu realiza tăria soarelui din acea dimineață până nu-și trecu dosul palmei peste buzele aspre. Ținu mâna în jetul cald, îi ascultă zgomotul presiunii și apropie de gură căușul de apă târziu, când nu-i mai putea suporta răceala. Sorbind ca o ciută, i se păru că îi surprinde zgomotul pașilor undeva, în străfunduri.
Zgomotele sesizate veneau parcă din acel vis, mai important decât tot ce i se întâmplase în ultima vreme. Îi aminteau tot ce văzuse înainte de orbire, îi intensifica puterea culorilor acoperite de altfel de senzații și o mânau să folosească drept scut pe acel dacă. În secvențele disparate, repetându-se ca un fenomen natural, el nu apărea. Se rușina de acele imagini ale copilăriei. Nu putea să le repudieze, să le îngroape până la derularea filmului final. Ba se bucurase și de anumite plăceri reînviate. Își tortura memoria căutând adevăratul motiv pentru dispariția lui.
Își aminti cum o conduse prin tunel. Avea o mână transpirată în mâna lui protectoare. Cea liberă rătăcea, se agăța de păienjenișul rădăcinilor de salcâm, căuta să afle vârsta tentaculelor înfipte în argilă. Urmele loviturilor de cazma erau îngropate într-o pulbere fină. Nu se descurajă când el o întrebă dacă dorește să se întoarcă. Povestea lui despre administratorul unei biblioteci ascunse o incita, îi încuraja pașii, chiar dacă el se plângea că lanterna s-a stins.
În mintea ei se deschideau cărți de pipăit, imaginile grotești își lăsau relieful vederii mâinilor experte, iar filele uscate suportau cuțitul de tăiat hârtie. Sprijiniți de pereții tunelului îngust, aveau ocazia unei recunoașteri în întuneric. El începu orbecăitul straniu, imitându-i stângaci modul de citire al formelor, apăsând cu putere în căutarea conformației craniului și poticnindu-se de crevasele vârstei. Ea îi căută ochii. Ar fi vrut ca dogoarea lor să-i ardă palmele. El vorbea tot despre administrator, despre capătul căutărilor, despre cunoaștere.
Acum o părăsise și se aventurase singur în tunel. Auzea doar ecoul pașilor ei. Tăcerea înmia precauțiile, așternea piedici nevăzute, avea puterea unui clocot înăbușit. Oboseala o ținti jos. Scoase perușul din buzunar, îi netezi îndelung penele răvășite și rezistă tentației de a-i îndrepta picioarele chircite. În automatismul mângâierilor uită că este mort. Îl duse la buze, apoi la frunte, ca pe un pui ieșit de curând din ou. Se temu să nu fie privită doar când ghearele firave i se încurcară în păr.
Capătul tunelului se îndepărta înșelător. Doar când își pierdu speranța, se lovi de un raft de cărți. Tresări bucuroasă. N-ar fi vrut să-l sperie apărând subit din întuneric. Inventarie, ștergând cu amândouă mâinile, cotoarele rigide. Număra și căuta sensuri noi la fiecare titlu imprimat clar. Ascultă ținându-și răsuflarea. Chiar dacă el sau administratorul ar fi stat nemișcați, pulsul din vene i-ar fi deconspirat. Nu era decât ea și acele titluri necunoscute. Târziu, cu teamă, hotărî să treacă de numele mai incitante decât măștile unui dușman periculos. Paginile vechi, scorțoase, cu literele curgând precum ceara pe trupul fierbinte al unui capăt de lumânare, nedeschise vreodată, îl trădau. Îi auzea glasul, citindu-i ca în nopțile de iarnă, în cămăruța lor încălzită de un peruș viu. Arunca în neștire cărțile, după ce le deschidea cu înfrigurare. Fiecare spunea altă poveste cu același glas, tot mai sigur pe el, tot mai prins în meandrele închipuirii. Apoi zăceau precum bucățile unui cadavru repetând chemarea suflării cu viață. Adormind pe maldărul de cărți vorbitoare, era tot singură, cu pasărea împăiată încurcată în păr.