XXVIII

Pentru o apropiere veritabilă, îndrăgostiții trebuie să se îndepărteze, chiar și pentru o secundă nesemnificativă...

Rafael atinse ceața, învăluit în nemișcarea dimineții. Rafael nu mai era Rafael în această clipă a tăcerii matinale, ci un trup istovit, cutremurat de prea multe gânduri, de prea multe înțepături intelectuale. Rafael nu mai era Rafael, pentru că propria conștiință nu mai suporta neclintirea vieții pe care se presupune că o trăia. Rafael voia o schimbare, ca un clișeu prezent în prea multe filme proaste. Rafael avea nevoie de o voință, nu una de fier, nu una stabilă și conștientă, ci o voință pur umană. Rafael aștepta ca fluxul fiecărui val nocturn să-i ofere o cale, un drum neștiut până acum, pentru ca refluxul să-l așeze într-o clipă rece, imobilă, asemănătoare instantaneului de față. Însă Rafael se săturase de mareea propriei variabile. Iar ceața se ridică în văzduhul viselor matinale...

Aria tremura la malul ceții, încercând să-i descopere necuprinsul din albul înfricoșător. Aria era mai Aria ca oricând, tremurând datorită unei voințe mult prea puternice. Aria era un copil care savura o felie din cel mai bun tort din Univers, mulțumindu-se cu gustul sublim care-i îmbăta simțurile, conștiința, existența veritabilă. Aria cunoștea calea urmată, era de acord cu acest drum sinuos, dar minunat prin consistență și prezență duală. Aria era mai prezentă ca oricând în propriile gânduri, trimițând aceste cugetări în locuri în care ceața nu avea nici o putere, nici o influență reală. Iar Aria aștepta un semn dincolo de ceață, un stimul extern care să-i confirme alegerea. Iar ceața se ridică în văzduhul realității matinale, oferindu-i semnul așteptat...

Pentru ca îndrăgostiții să ignore îndepărtarea fizică, aceștia păstrează un strop din parfumul persoanei iubite în colivia dorinței...

Rafael deschise calea spre o nouă înțelegere a lumii în care pășise. Rafael simți schimbarea, iar tărâmul se metamorfoză odată cu el, odată cu gândurile sale. Calmul degajat de licuricii voinței surprinseră noaptea, iar Rafael reuși să vadă dincolo de scopurile sale, dincolo de bezna afurisită a propriei afecțiuni. Rafael ascunse boala până când sensul se metamorfozase în arbori nepieritori în intersecția clișeică a patru alegeri insesizabile. Dar, odată cu fiecare pas, odată cu fiecare imagine formată de imaginație și preluată de retină, Rafael deveni păpușarul propriului scenariu morbid. Apoi, ca un balsam imbietor, mult prea uman, afecțiunea lumii pe care și-o formase cunoscu vindecarea. Doza se dovedi mult prea... reală.
– Bună, Rafael. Nu vrei să ne plimbăm puțin?
Rafael deschise ochii, chiar dacă aceștia nu erau acoperiți de pleoapele necunoscutului. Rafael ridică privirea și rămase blocat într-o imagine mult prea dureroasă.
– Cine... cine ești?
O femeie înaltă, dar nu prea înaltă, cu ochii verzi, cu părul de foc, cu un zâmbet real, sincer, îmbrăcată într-o rochie scurtă, dar nu prea scurtă, îi învelea singurătatea eternă cu plapuma unei iubiri de o natură incertă. Maternă? Fraternă?...
– Ridică-te, Rafael, ridică-te și urmează-mă.
Bărbatul tresări. Femeia părea cumsecade, dar avea o autoritate stranie, familiar de stranie. Spre surprinderea sa, Rafael se ridică și privi în jur. Abia acum, Rafael deschise ochii și îmbrățișă realitatea respinsă în atâtea nopți neliniștite. În jurul său, îmbrăcați în aceleași halate cenușii, cei de felul său erau înconjurați de aura cutremurătoarea a afecțiunii. În jurul său, zeci de Rafaeli se ascundeau în alte realități, în alte tărâmuri prestabilite. Rafael de acum închise ochii și dori să se întoarcă la Aria, la ibricul cu cafea, la alei cunoscute...
Dar ceva se petrecuse în mintea sa ruinată de prea multe eșecuri, de prea multe opțiuni. Rafael deschise ochii și se ancoră în realitate, poate pentru totdeauna.
– Cum te numești?
Femeia cu părul roșu zâmbi, iar chipul ei deveni o simfonie de culoare și lumină.
– Vino cu mine, dragă Rafael, și-ți voi spune tot ce vrei să știi.
Parcul din spatele clădirii era o armonie creolă de salcâmi, triști, abătuți, dar puternici și nepieritori, dar și de alei înguste, flancate de arbuști rozalii, prietenoși. Rafael primi haine obișnuite – un tricou albastru, o pereche de blugi și adidași – iar sentimentul unei normalități îi curse prin vene. Femeia, pe numele ei Aurora, îi povesti multe despre ea, despre lumea în care Rafael pășise din nou, cu timiditate, dar cu hotărâre progresivă. Aurora îi oferise informații interminabile, ca un Google uman care-i scuipă miliarde de cuvinte, imagini și resurse, dar nici o cunoștință reală despre viață, despre sine. Rafael surprinse acest lucru și era a doua oară când era cutremurat de propria-i perspicacitate.
– Ascultă, Aurora, toate-s bune și frumoase, dar nu-mi mai turna informații inutile și spune-mi ceea ce vreau să aud. Cine ești și cine sunt eu?
Femeia zâmbi din nou, dar acest surâs era diferit și ascundea norul pe care Rafael îl aștepta, pe care Rafael îl evitase multă vreme.
– Eu sunt Aurora și tu ai fost subiectul cercetării mele de ani buni. De fapt, de vreo cinci ani, încă de la începutul doctoratului meu în medicină alternativă și psihologie imaginativă. Tu, Rafael, reprezinți experimentul reușit al cercetărilor care se întind pe decenii întregi. Tu, Rafael, ești vindecat.
Bărbatul se așeză pe o bancă, smulse o frunză subțire dintr-un arbust micuț și o privi, ca pe o bizară amintire. Rafael nu știa că suferea de vreo boală, dar prostiile debitate de femeia din dreapta sa păreau veritabile. Dar lumea în care am trăit până acum? Dar Aria, Sebastian, Cezara, ce erau ei? Decise să o întrebe acest lucru pe Aurora.
– Nu știu dacă ar trebui să-ți răspund la aceste dileme, Rafael, ești încă în convalescență și nu vrem să riscăm o recidivă. Prea multe informații ar putea să te trimită, din nou, în starea cataleptică în care te afli... dintotdeauna.
– Cum adică? Ce stare? Ce boală?
Rafael deveni neliniștit, iar Aurora simți că-i oferise prea multe detalii și încercă să-l liniștească. Poate colegii ei aveau dreptate, iar Aurora riscase prea mult, poate chiar riscase totul. Dar Rafael se liniști aproape imediat și o întrebă:
– Am fost cumva... retardat?
– Nu, Rafael, nu ai fost retardat. Iar acest cuvânt este prea dramatic pentru vremurile noastre. Nu, ai avut o formă moderată, spre grav, de autism. Așa te-ai născut, așa ai crescut, iar tot ce ai trăit până acum...
– ... a fost doar o manifestare a propriului subconștient, completă Rafael.
Era mirat că aceste cuvinte îi invadară creierul, îi alunecară pe limbă și pe buze, fiind verbalizate instantaneu. Aurora rămase blocată și fericită deopotrivă. Experimentul a reușit, ceilalți pacienți pot fi vindecați și aduși în societate în decurs de câteva săptămâni. Desigur, trebuie învățați să se descurce în lume, dar asta va veni cu timpul. Iar timp avem berechet.
– Dragă Rafael, să continuăm plimbarea, mai ai atâtea de învățat. Dar vom învăța împreună. Noua realitate te așteaptă.
Rafael o urmă. Era puțin contrariat de exprimarea ei finală, dar privi cerul, copacii, oamenii din jur și realiză că aceasta era realitatea lui, universul uman cunoscut în care revenise și în care spera să trăiască pe deplin. O briză văratică, ușoară ca un fulg, părea să-i întărească gândurile optimiste, veritabile, tot mai ancorate în terestru...

La umbra unui alt salcâm, Sebastian și Cezara ronțăiau ultimele floricele de porumb și priveau spre cerul perfect în care se confundau Rafael și Aurora. Amândoi erau serioși, dar fiecare părea absorbit de o activitate singulară. Dacă Sebastian consideră că tărâmul era complet și se pregătea de odihna binemeritată, Cezara se așeză pe o bancă și citi ultimele rânduri din „cartea omului”:
„Iar construcția umană îi va propune o realitate pe care va dori să o îmbrățișeze, deoarece aceasta nu-i va oferi o alternativă credibilă. Omul, ca entitate contemplativă, va dori să părăsească ororile singurătății și se va alinia spre apus cu ultima persoană pe care o credea posibilă. Realitatea respectivă îl va înghiți, iar omul se va prăbuși în genunchi, își va accepta destinul notoriu, va săruta buzele fierbinți ale existenței și va trăi în conformitate cu alegerile sale sincere. Dar, în umbra altor arbori, pe băncile unei alte realități, un om veritabil și integral își va pune următoarea întrebare: Merită efortul de a fi om?”