A trecut aproape o săptămână și nu a văzut compania. Stătea la centrală. Mâncarea îi era adusă de cei care făceau de serviciu la ponton. Treabă era puțină. Doar câteva legături telefonice făcute pe zi și, din când în când, câte o notă telefonică de trimis ori de recepționat. Timp era berechet, încât se putea ocupa și de alte probleme care să-i îmbunătățească viața. În prima noapte, când bătu un vânt năprasnic, simți că cearceaful și cele două pături cu care era acoperit parcă s-au evaporat și frigul puse stăpânire pe el. Dimineața, examină situația. În perete apăruseră câteva mici fisuri care se vedeau ca niște fire de ață. În exterior, spre stradă, era însă o o crăpătură în care puteai băga palma. Din niște pământ galben, aflat din belșug prin preajmă, făcu o pastă pe care o amestecă cu un pumn de paie. Umplu crăpătura și o nivelă. Snopii de stuf, folosiți la aprinderea și întreținerea focului în soba de tablă, erau stivuiți în curte. I-a luat și i-a sprijinit de peretele cu pricina. În noaptea următoare, aerul din încăpere nu s-a ma răcit și se putea dormi destul de bine. A avut apoi o idee pentru care s-a felicitat. N-a mai folosit stuful drept combustibil, s-ar fi subțiat stratul protector de la exterior, așa că, în fiecare seară, impregna cenușa, aflată din belșug în sobă, cu câte un litru de petrol luat din butoiul metalic, din care se aproviziona periodic și soția plutonierului Hanță când mecanicul Stipoc oprea, fără veste, grupul electrogen.
În ziua a treia, plutonierul s-a întors mai devreme de la companie. N-a intrat în locuința dumisale ci la centrală.
- Soldat, n-ai vrea să dai o raită prin sat, până vorbesc eu ceva urgent la telefon cu regimentul, poate și cu Bucureștiul?
Sigur, s-a gândit Nuțu, va face din nou demersuri pentru a fi mutat, așa cum dorea soția lui.
- Ba da, tovarășe plutonier, cum să nu, tot n-am fost eu decât de la ponton până aici.
- Știu că de câteva zile ești singur cuc la centrală. Dar îți dau o veste, peste câteva zile, după ce se deschide cursa Pasagerului, de la Tulcea încoace, e posibil să mai vină un militar care se va ocupa de întreținerea liniilor telefonice. Comandantul nostru, pe care nici n-ai apucat să-l cunoști, zicea că îl va pune să te schimbe, o să vadă dumnealui cum veți sta fiecare câte douăsprezece, ori, poate, douăzeci și patru de ore la centrală și apoi tot atâta timp la sediul companiei. Veți putea să vă spălați, să faceți câte un duș sâmbăta, să mâncați ca oamenii bucatele calde nu ca tine, de câteva zile, sleite.
A ieșit, dar n-avea ce vedea prin satul care părea pustiu. Casele din paiantă, în care se intra dintr-un cerdac, vopsite în culori destul de stridente, acoperite cu stuf erau ca trase la indigo cu cele din Cardon ori Periprava, în care fusese în vara trecută. Doar strada părea mult mai largă. Trecu pe lângă primăria acoperită cu tablă și pe lângă biserica străjuită de două turnuri înalte, cu un acoperiș format dintr-o cupolă ce semăna cu un uriaș bulb de ceapă. S-a întors din nou pe sub geamul centralei prin care se auzea că plutonierul nu și-a terminat convorbirea. O luă spre ponton și în dreptul Căminului Cultural, când văzu o mică firmă cu inscripția „Bibliotecă”, se hotărî, dintr-odată, să intre. Pașii lui răsunau pe pardoseala de ciment a coridorului. O ușă se deschise și apăru, speriat, un cap pistruiat de fată căreia pe sub baticul înflorat, strâns la spate, i se vedea părul de culoare cânepie.
- Vai, ce m-ai speria, tovarășe militar. Clubul e închis ziua. Se deschide doar spre seară și numai când vine și tovarășul director. Numai el deschide popicăria ori poate împrumuta șahurile.
- Eu aș fi vrut la bibliotecă, să împrumut o carte.
- Ce carte? că avem puține pe românește. Ofițerii de la voi au luat „Tânăra gardă” de mai multe ori, „Sfârșitul jalbelor,” „Marea pregătire,” „Păuna Mică,” „Aventuri în lunca Dunării” și încă vreo câteva, dar le aduc cu greu înapoi.
Prin ușa întredeschisă se vedeau câteva rafturi pline cu cărți.
- Mă lăsați să intru puțin să mă uit la ele?
Fata se codi. Se vedea că, parcă, se temea să-l lase. Îl lăsă, dar, imediat, până să intre și ea, strigă spre cineva nevăzut
-Diadia Mișa!...Diadia Mișa!...
După un timp veni, și răspunsul dat de un bariton plictisit:
- Cito tî hoceși?
- Ia vom scaju...
Nuțu se uita atent la aproape fiecare titlu dintr-un dulap cu vitrină. Se vedea că nu găsește ce caută.
- Dar ce-ai dori dumneata?
- Un manual de Geografia României de clasa a XI-a.
- Aha..aha... Curios, ce cauți dumneata! Dacă nu-i în dulap, nu-i, și gata, n-avem ce-i face.
Nuțu dădu să plece, dar parcă fetei atunci îi veni chef de vorbă.
- Eu te-am mai văzut, amu dimineață, roboteai la zidul dinspre uliță a casei unde vin grănicerii și locuiește doamna Hanță.
- Ai văzut bine. Eu eram.
- Și mi-a mai spus unchiul Volodea că te-a adus din larg cu mahuna încărcată cu moruni, că te-ai lăsat acolo dintr-un cuter de-al militarilor.
- Și asta-i adevărat.
A ieșit, salutând, sub privirile, nu știa de ce, parcă admirative ale fetei. Și bine a făcut că n-a mai stat, era așteptat de tovarășul plutonier care, între timp, și-a terminat convorbirile. O fi rezolvat ceva ca s-o mulțumească pe doamna?
Rămas singur, se gândea ce repede circulă, prin viu grai, știrile într-o localitate așa de mică. Sigur, s-a vorbit despre el, chiar dacă într-o limbă străină. Era probabil un eveniment sosirea unui nou grănicer. Ceilalți mai vechi erau cunoscuți, chiar dacă nu toți după nume, fiind mereu văzuți în drum spre ponton sau spre plajă. Și, apoi, el sosise într-un mod aproape miraculos de pe mare în plină iarnă.
Uitându-se pe geam, avu o surpriză. Fata pistruiată și cu părul cânepiu, de la bibliotecă, se apropia cu un pachețel sub braț. Ieși repede în stradă și i se adresă:
- Iarăși mi-ai apărut. Unde te duci?
- Iaca, doar până aici la tine, na! Ți-am adus cartea ceea, îi de la mine și nu-mi mai trebuiește că mi-am depus examenu` de maturitate în vara trecută.
Îi puse cartea în mână și plecă grăbită.
S-a nimerit bine să plece, așa grăbită, pentru că după câteva minute intră, fără să bată la ușă, un căpitan. Îi trecu repede prin minte, o fi comandantul Mușat, sau locțiitorul său Tuluc? Amândoi erau căpitani. S-a prezentat regulamentar și a așteptat în poziție de drepți.
- Pe loc repaus! Ia loc, soldat. Am auzit cum ai ajuns până aici. Dar asta nu înseamnă să umbli descheiat la gât și, mai grav, fără să fii proaspăt bărbierit și, ia uită-te la el, cu cizmele prăfuite. Vai, vai, nu-mi place!
A tăcut chitic Nuțu. Nu i-a spus că s-a bărbierit de două ori fără pomoci pentru că-l pierduse sau îl uitase la Brăila, săpunindu-și fața cu o bucățică de săpun Cheia ce o mai avea. De fapt nici căpitanul nu aștepta vreun răspuns. A pus mâna pe receptor și a învârtit de câteva ori manivela.
- Alo, sunt căpitanul Mușat! Anunță-l pe sergentul Miron, furierul, ca în cel mai scurt timp să vină la centrală pregătit să doarmă în noaptea asta aici. Aștept, dar nu oricât, cel mult douăzeci și cinci de minute din clipa aceasta.
Se uită la ceasul de mână și la cel de pe perete.
- Tu te pregătești, cu tot ce ai venit asupra ta, și vom merge împreună la companie. Și-a scos apoi ochelarii dintr-un buzunar, i-a șters cu batista și a început să studieze pe rând cele două registre de pe masă.
Nuțu a început să-și adune prosopul aninat într-un cui, o pereche de ciorapi de sub pat, periuța de dinți și pasta, mașina de bărbierit, bucata de săpun de lângă lavoar, le-a băgat pe toate în valiză și, în câteva minute, a fost gata.
S-a prezentat, în curând, și sergentul furier Miron. Căpitanul l-a instruit în câteva vorbe ce va avea de făcut dacă sună cineva, dar se vedea că acesta cunoștea problemele.
Până la companie, n-au schimbat multe vorbe. A fost întrebat de unde-i, ce pregătire școlară are și specializările pe care le-a urmat în armată.
Au ajuns la companie după ce s-a înserat. Din ordinul comandantului s-a încălzit pe soba din bucătărie într-un cazan apă pentru baia noului sosit. A primit, apoi, de la magazie schimburi curate, aproape noi, după care în sala de mese a mâncat hrană încălzită, rămasă de la masa de la prânz.
Într-un târziu, căpitanul a ieșit din cancelaria companiei pentru a pleca spre casă. De la poartă s-a întors și a strigat unui planton:
- Soldatul nou venit să se prezinte la mine!
Nu l-a mai lăsat să se prezinte regulamentar. I-a spus doar:
- Ascultă atent la ce-ți spun. Mâine dimineață la ora opt, sergentul Miron trebuie să fie la cancelarie. Nu mai târziu de șase și patruzeci și cinci, uită-te la ceasul de la corpul de gardă, să fii la centrală pentru a-l schimba. Te culci devreme, nu te uita la ceilalți, unii pleacă în post, alții sosesc, e mereu vânzoleală pe coridoare. Te culci în patul sergentului, în cămăruța aceea e liniște, nu se aud zgomotele de afară.
N-a mai așteptat căpitanul formula „Am înțeles, să trăiți”, ci a salutat el întâi: „Noapte bună”
Nuțu a rămas câteva clipe descumpănit. Să-i răspundă tot cu „noapte bună” ori cu „să trăiți”.
Până să se hotărască el, căpitanul s-a pierdut în întunericul ce se lăsase.