agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-09-13 | [This text should be read in romana] |
Rapsodie de toamnă
Auriu-maronie, vremea a colorat frunzele și petalele de flori. Și a mai oferit miresme și acuarele roadelor pămîntului, numai bune să fie primite, duse acasă, prubuluite și chibzuite îndelung de mîini harnice de gospodine. Acolo unde se încruntă a seriozitate mai ales bunicile, cu pestelcă, și mamele îmbujorate de grija concediului fără de plată pe care l-au obținut. Bărbații, la bere. Unde sînt borcanele? Veșnică întrebare pusă de neveste și soacre, femei care cred că doar stăpînul casei are, metaforic vorbind, drept de viață și de moarte asupra recipientelor care au adăpostit o iarnă, în cămară, minunatele murături. Sticlele acelea mari, căscate la gură, gata să primească al toamnei prinos, trebuie spălate. Le-au îngălat, peste vară, muștele și gîngăniile cu multe picioare, trăitoare în funduri de boxe sau beciuri, departe de razele soarelui. Aduse afară, spre lumină, borcanele pline de pînze de păianjen țesute spre prinderea nocturnelor atrase de lucși, se separă deodată de existența lor, încercînd să ajungă, din nou, în întuneric. Gospodarul, om greu, care are pe cap trei copii, două fete care au codițe de rebele, gîfîie și are un tresăltat de burtă. Mai vine și băiatul, cel cu șapca întoarsă. Dialogul e scurt. “Ce vrei, tataie?” “Uite, măi băiete”, spune printre oftaturi, bătrînul care visează la patul cel mare, să fie sprijinit de mari perne, înfoiate, să stingă veioza și să sforăie în timp ce adoarme la umbra bigudiurilor. “Cam asta este, trebuie să aduci la față borcanele”. “Something stupid”, piesa cîntată de Robbie Williams și Nicole Kidman, retro, umple urechile celor două fete, care poartă căști. Și ele au fost trimise la murături. La spălat borcane. S-a așternut noaptea, grea și neagră, neluminată de stelele ce strălucesc, de obicei, pe boltă, în noaptea de dinaintea pusului de murături. Nesomnul gospodarului, cel al copiilor tolăniți în paturi, nu este de ici, de colo. Mai dă un dangăt de noapte pendula vecinului, tresar sufletele lor. Spre zori, o limuzină prinde a urla alarma, în toate registrele posibile. Prima se trezește femeia. A visat urît, că Acvaserv oprise apa. Cum să spele cumpărăturile? S-au ridicat în picioare și cei din familie. De abia se primenesc și apucă să pregătească căruțul. Mare e căruțul, i-ar mai trebui o codîrlă și căruță ar fi, de-a binelea. Se pregătesc să o ia spre piață. Iar motiv de gîlceavă. Încotro? Spre care piață? Că este aia mare, da’ e mai scumpă, mai este aia mică, dintre blocuri, da’ e mai săracă. Mofturile sînt brusc retezate de capul familiei. “Mergem la aia mare!”, decretează el, cu aer de dictator. Prea obosiți sînt cei care tîrîie căruțul pentru ca să mai facă gură. “Ce-i îi este tatei, i-o fi și mamei”, suspină cei trei. Ploadele își aranjează din mers codițele. Se gîndesc la petrecerea de diseară. Poate, atunci, cel bătrîn va fi prea obosit și va sforăi pe mijlocul patului, cum îi stă în obicei. Iar mama, săraca de ea, frîntă de osteneală, va renunța să mai tragă cu urechea la bolborositul apei clocotite turnate în borcane și se va întinde, ușor, în fotoliul din sufragerie. “Pentru un minuțel, fetelor, că nu mai pot”, va spune ea, iar fetele vor sări în sus de bucurie și o vor șterge la distracție. Dar, pînă atunci, trebuie cumpărate minunile toamnei. Flash-back în culori Bătrînul nu e chiar atît de înaintat în vîrstă. E doar ridat de trecerea schimburilor de noapte și de zi, pe cînd păzea formele umplute cu nisip de ăla bun, întărit cu minuni chimice, la care pusese și el cîndva lopata. Și sufletul că, deh, altfel nu mai avea pentru ce trăi pe vremea aceea. Trebuia să te gîndești la producție, la de ce nu curăță ăla camera de sablare, să îți faci cruce ca nu cumva să intre vreun nebun sub viscolul acela de nisip, că l-ar fi lăsat imediat numai oase, schelet în picioare. Maistru era, toți îi spuneau dom’ maistru, numai tinereii și secretarul de partid i se adresau cu tovarășu’. Toamna era - ca de obicei pentru maistrul venit în urmă cu ani, de la țară, acolo unde lăsase o casă bătrînească - anotimp de miresme, culori și glasuri. Lampa, aprinsă devreme, la venirea pe prispă a licuricilor. Fum domol înălțat din jarul grămezilor de frunze moarte. “A Moromeți”, avea să spună peste ani, maistrul. Că se auzeau, parcă, și vocile lui Cocoșilă, și ale lui Iocan, fierarul din poiană, și glasul aspru, blînd-întrebător al lui Ilie. Și șoșoitul ușor bîlbîit dintre Achim, Paraschiv și ga Ileana. În liniștea halei, întreruptă doar de fîșîitul macaralelor și consolelor, dom’ maistru visa. La o bogăție de culori tomnatice, la gutuile de la poala grădinii, la buruienișul care copleșea roșiile mari cît doi pumni zdraveni de bărbat. Mai erau și vinetele, plîngăcioase ca niște sălcii, aplecate spre pămîntul reavăn. Þeline și cozi de ceapă bătrînă se împleteau sub soare, pătrunjelul, mărarul și celelalte minuni cu frunze trecuseră de mult sub glie. Varza, înfoiată precum coada unei pisici înfuriate. Blînda conopidă, înmugurită a liniște, în buchețele care cutează a înfuria mofturile copiilor visători de pokemoane, obișnuiți să mănînce doar ceea ce se pune din pachet de-a dreptul în farfurie, dădeau pe dinafara țărînei mamei Geea, mama Pămîntului. “Ce spui mata, dom’ inginer?”, se miră maistrul, pensionat înante de vreme, cu ordonanța, astăzi patron de cîrciumă la marginea satului părintesc. “Asta e poezie, stai să vezi ce greu e cu pămîntu’. Plîngăcioase ca niște sălcii, vinetele... Păi, mata nu știi cum se cresc minunile astea? Știi cum e să cari apă cu găleata sau cu stropitoarea, desculț, că cizmele alunecă prin noroi? Că noroi este printre straturi, nu-i asfalt. Și mai aluneci cu greutatea în mînă, mai te poticnești, da’ tot ajungi la udătura plantelor. Te uiți primăvara la ele, le vezi ca pe niște copii nou-născuți, care se tot ridică și se fac mari. Și-i adevărat, se cam pleacă spre pămînt. Greu e dacă au sau nu soare, uneori dă cel de sus ploaie ca în vara asta, se înneacă legumele și zarzavaturile, trebuie să dai cu sapa printre straturi, să se scurgă apa undeva la vale. Auzi la el, Geea...”, suspină cel care a lucrat o viață în industrie. Maistrul care se ocupa cu turnatul metalului incandescent în nisip a redevenit grădinar. Acum toarnă apă la rădăcina plantelor și hrănește piața Romanului. Ziua recoltei Se întîmpla pe la începutul lunii noiembrie. Era duminică și omenirea își dădea deșteptarea mai devreme decît țevarii în zilele de lucru. Se suna adunarea prin apartamente. Cărucioarele, unse de cu seară, erau pregătite. Săracii oameni, nu aveau altă alternativă la salariile lor. Prețurile practicate de stat erau de două ori mai mici decît cele de la țărani. Că, de altfel, marfă era pe piață. Leneși mai erau doar unii doctori, profesori și ingineri, care nu avuseseră ce să facă noaptea trecută și, în loc să sforăie cuminți, lîngă pieptul nevestelor, după berea băută lîngă cutia cu table a lui nea omu’ de la trei, se prostiseră, citind cărți sau reviste. Hodorogeala cărucioarelor umplea ușor străzile tîrgului, trezind din somn cîte un puturos care uitase cu desăvîrșire că, deși nu avea nici femeie și nici copii, era dator - cetățenește vorbind - să ia tăgîrțele goale în mînă și să se înghesuie la cozile din piață. Lipsa de bun simț tovărășesc avea să-l coste la iarnă, dar, dacă munca de lămurire de la om la om nu fusese suficientă, ce să-i faci? Mai erau și deputații de stradă, figuri ciudate, un soi de administratori de asociații de locatari, care îndemnau cetățenii tovarăși să meargă la sărbătoarea recoltei, dar cu grijă, să nu se înghesuie, să nu se lase cu critici din partea conducerii superioare de partid și de stat. Și ajungeau oamenii la Piața mare, cînd se deschidea obrocul nopții către ziuă. Erau tot felul de minunății alese bucată cu bucată, așezate pe niște suporți de lemn, cu ghirlande de păpușoi și stuf. Cepe cît pumnul, albe sau din cele de apă, vinete mari, rînduite la milimetru, cartofi cît pepenașii, cuminți, rozalii sau albi, în lădițele lor. Mere, pere și gutui, fără de puf, că așa cerea partidul, făceau cu ochiul din încherbălările de scîndurele. Morcovi și pătrunjei curați, că fuseseră spălați, dădeau frisoane aproape senzuale gospodinelor dornice să alăture asemenea minunății răzătoarelor și să le dea pe partea cu ochiuri mari. Geaba căsca poporul gura. Trecea alaiul ștabilor de la locală și județeană, dînd a aprobare din cap, criticînd faptul că o barabulă se ițise mai sus în front și așteptînd, cu portbagajele mașinilor negre larg deschise, ca niște guri hămesite, să înghesuie, de-a valma, saci cu legume și fructe. Prostimea rămînea să țină cozile și să se uite la minunile rămase, care erau, după cum spuneau vînzătorii, de expoziție. Cîte un glas firav se ridica din șleahtă, întrebînd pentru cine este expoziția. Cădea o cortină de tăcere, nimeni nu oferea vreo explicație. Ba, mai mult, unii dintre rînduiți îl apostrofau pe îndrăzneț, temători să nu rămînă cu sacoșele goale. Și așa, cu bunici tremurători pe picioare, cu țînci smulși din somnul cel dulce al dimineții, capii de familie rînduiau de o aprovizionare de iarnă. Bucurie la sosirea acasă. Plozii se îndemnau la joacă, iar cei maturi la sortat minunile de toamnă. Pe seară, printre funigei, tot familionul dormea dus. Copiii, bucuroși că au scăpat de o corvoadă. Bărbații, cu satisfacția de a fi ostoit grija gurilor. Femeile, fericite că vor avea ce să curețe, să dea pe răzătoare, să fiarbă, să amestece și să păzească, picotind pînă în miezuri de noapte, fierturile puse la bain-marie. Cămara colorată E cam greu să faci față, într-o zi de tîrg, ofertelor pe care ți le strigă, sau ți le aruncă, supărător, uneori, în urechi, vînzătorii de legume și de fructe. Tarabele lor sînt pline ochi, în spate le sînt așezați, stivă, sacii legați la gură cu sfoară. De sub plasticul care acoperă prea plinul grădinilor se rotofeiesc spre ieșire boalfele gogoșarilor roșii ca focul. Pentru că au fost prăsiți alături de ardeii iuți, cei mici și-ai dracu’, pulpele cărnoase ale ardeilor rotunzi sînt fierbinți ca jarul atunci cînd îi guști. Mare grijă au gospodinele la alesul gogoșarilor, să fie dulci, nu cumva sămînța lor iute să facă zacusca de nemîncat. Pentru vinete trebuie pricepere la ales. Să nu fie mănate, că atunci se moleșesc la flacăra aragazului, mai ceva ca un terci de mămăligă. Nici prea moi, că sînt trecute, nici prea tari, că sînt mai mult încruzite, așa trebuie să fie lunguiețele legume. Și degeaba le mai dai spre tocat mărunțel dacă nu sînt bune, că fierbi la zacuscă de pomană, tot crudă rămîne fiertura cea roșie. Mai sînt oameni care vor să păstreze vinete pe iarnă. Și le bagă în ipsos, în găleți, sperînd că le vor scoate peste iarnă, la petrecerea dintre ani, numai bune de copt și de așternut pe platouri, alături de ardei grași și de gogoșari copți la foc mic. Ații știu că mai bine se coc de pe acum și se pun la înghețat, congelatorul și așa nu prea geme de carne. Dandana mare la alesul roșiilor. Mici, crăpate, bine coapte și, mai ales, ieftine, acele tomate sînt potrivite pentru bulion. Se opăresc bine și se dau prin mașina cu cioc lunguieț. Prima tură e pulpa, dulce uneori ca mierea. Dacă vrei să dai și tura a doua, mai scoți o zeamă, bună de a da picanterie dulce-acrișoară unei ciorbe în care, alături de orez, ardei gras rădăcină de morcov și pătrunjel, înoată vreo două pulpe de pui de țară, care a ciugulit cît e ziua de lungă pe lîngă gardul grădinii. Mai grea și migăloasă e rînduiala la zarzavatul pentru iarnă. Mănunchiuri întregi, cît brațul, de frunze, aromate cît toată toamna: pătrunjel, mărar, mirositoarea țelină și leușteanul, trec la spălat în trei-patru ape și apoi lîngă tocătorul mare cît jumătate de masă. De obicei, bărbatul ar trebui să facă treaba mărunțitului, e greu să tai frunzele și cotoarele curățate de buruieni. Mai sînt și roșiile, mai mari și mai tărișoare decît cele pentru bulion. Bucățile sînt amestecate cu verzeala mărunt tocată și totul se pune în borcane. I se dă sare și aspirină, să nu răcească peste iarna grea și, la fiert cu ele. Vor împodobi frumos rafturile cămării. Gospodarii adevărați mai au un of. Greu. Varza. După ce cade nemiloasa promoroacă și se învîrtejesc suflările cailor în fuioare albe de aburi, varza e numai bine coaptă. Stufoasă, pîrîitoare la strîns și scîrțîitoare la alintul frunzelor, i-a sosit vremea să fie pusă la saramură. Tocmesc oamenii prețul, în funcție de numărul de saci pe care îi vor căra, din păcate, mulți dintre ei, în balcoanele blocurilor. Are și varza socoteala ei, după obiceiul fiecăruia. Ba cu grăunțe de porumb, ba cu sfeclă roșie, ba cu hrean iute ca focul, despicat de-a lungul, în patru, ca să se înfrățească gusturile și să fie moarea limpede. La murături, cel mai greu e cu gogoșarii. Au dichis, numai gospodinele adevărate îi cunosc. După arătări neștiute de profani, aleg cu grijă minunile roșii. Cum i-or așeza acasă, să se odihnească în așteptarea împodobirii platourilor de Crăciun și Revelion, numai ele știu. Se spune că alegerea castraveților este o treabă de bărbat. O fi. Dar pusul lor, în borcane, alături de curpenii de țelină și ardeii iuți este o artă la care doar femeile sînt răbdătoare. Iar la gogonele, nu e mare lucru. Cîte bordeie, atîtea obiceie. Sare, usturoi, ba chiar și arsură de iuțeală, cum vor gospodinele. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy