A urmat sfatul ce i l-a dat Soldatul Șiu, și bine a făcut, dar a fost greu. Înainta cu spatele la zece cincisprezece metri de mal. Întorcea, din când în când capul, și i se părea că nu s-a apropiat deloc de prima salcie. Timpul parcă stătea pe loc, dar el vâslea în continuare numărând în gând fiecare intrare a vâslelor în apă. Doar, după ce a trecut de trei mii, a văzut, în sfârșit, salcia. Oboseala a început să pună stăpânire pe el, dar trebuia să vâslească. După alte aproape patru mii de vâsliri, a apărut și a doua salcie. A treia, a patra și a cincea au apărut parcă mai repede. Vâslind, a început să gândească la primejdia în care se afla. Nici cei doi, Vasile și Radu, care era cât pe-ci să moară pe mare, nu și-or fi dat seama, de la început, de primejdia în care au intrat când au încercat, la ordin, să aducă barca de la Câșla la Sfîntu Gheorghe. N-ar fi trebuit să accepte să facă pe marinarii ei care n-au avut de-a face până atunci cu marea. Și acum el pleacă să traverseze Dunărea! Dacă, Doamne, ferește, se va întâlni cu un cuter de mare viteză și se vor ciocni, nu va sfârși sub el? Dacă va avea vreun cârcel la o mână și se va trezi, dus de curenți, între talazurile dezlănțuite ale mării? Tot așa va zice căpitanul Tuluc și despre el că s-a îmbătat ori că n-a respectat ordinul de a nu trece Dunărea cu barca. Da, va trebui, dacă scapă, să aibă grijă de acum încolo să nu intre în primejdii ce pot fi evitate. Dacă va păți ceva, nu va fi de vină altcineva, ci numai el, că n-a fost destul de atent. E de acuma dacă nu soldat bătrân, unul cu destulă experiență.
Folosindu-se doar de vâsla stângă și, foarte rar, de cea dreaptă, la un moment dat simți curentul care-l ducea cu viteză înapoi. Văzu sălciile, la care cu atâta greutate ajunse, cum încep să fugă înspre amonte. Cuprinse cu amândouă mâinile vâsla stângă cu care se opunea curentului apropiindu-se vizibil de malul opus. Cherhanaua părea o baracă lungă, acoperită cu stuf. Trecu pe lângă ea și apoi intră în apa liniștită a unui mic golf în care înainta puntea din scânduri a pontonului. Răsuflă ușurat. Își făcu, fără să se fi gândit dinainte a o face, o cruce apăsată. Gândul îi zbură spre bunicul său de la Ruși, care tot așa făcea de câte ori începea și termina câte o treabă. De unde-i venise gestul dacă nu se gândise le el înainte?
Pe ponton se ivi un om sprinten, cu barbă parcă de călugăr, aruncă, cu dexteritate, o funie groasă care se prinse de barcă și o trase spre mal.
- Hei, granicerule, îmi place, te-ai făcut unul de-al nostru care trece Dunărea fluierând. Și cum să n-o treci, că-i floare la ureche față de ce ai văzut pe mare la nisetru.
Nuțu și-a dat seama că bărbosul este unul dintre pescarii de pe mahuna ce l-a adus de pe vedeta grănicerească pe pontonul de la Sfântu-Gheorghe. Da, este chiar cel care i-a întins sticla de vodcă atunci când, în loc de stomac, parcă ar fi avut o piatră ce-l trăgea spre adâncuri.
- Și cu ce treburi pe la noi, granicerule?
- Sunt doar în drum spre pichetul de la Ciotica.
- Aha, am înțeles, dar trebuie să te odihnești un picuț după ce ai trecut Dunărea. Tot așa facem și noi cei care o trecem mai des. Hai matale, o leacă, în cherhana să vedem dacă îi mai cunoști pe cei din mahună și dacă ei te vor recunoaște
Omul avea un accent blând, vorbele lui parcă vroiau să te aline. A intrat în urma lui. Femei, purtând dinainte șorțuri de cauciuc, ședeau pe scăunele în fața unor grămezi mari de pește, plevușcă ar fi zis el. Îi luau în mână bucată cu bucată, îi crăpau cu câte un cuțitaș, le scoteau intestinele în găleți de tablă zincată, luau cu mâna, din altă găleată, sare pe care o presărau cu repeziciune în locul rămas gol. Munceau sporăvăind pe limba lor. Dând cu ochii de Nuțu, unele au început să zâmbească, altele chiar să chicotească. Le mai potoli, dar nu de tot, vocea autoritară a pescarului bărbos. Pe un perete erau agățați în cârlige groase câțiva nisetri, parcă frați ai celor ce-i văzuse Nuțu pe mahună și care au primit și de la el câteva lovituri zdravene de bâtă. Le spuse bărbosul pescarilor ceva pe limba lor apoi pe românește:
- Aista-i granicerul ce l-am adus noi de pe mare. Se odihnește după ce a trecut Dunărea și apoi va pleca spre Ciotic. Vrea să vadă cum le scoatem icrele negre și apoi cum i-om tranșa.
- Să trăiască! au răspuns toți aproape ca la o comandă.
Au îndreptat spre el priviri ca spre un bun prieten. Nuțu se simțea parcă ar fi fost unul de-al lor.
La început nu și-a dat seama de ce sturionii erau desfăcuți pe rând doar de către un singur om. Ceilalți se uitau doar. Tot un singur om scotea cu pumnul bobițele de icre pe care le punea în cutii de diferite mărimi, de 250, 100, 50, 25 de grame și chiar mai mici. Turna apoi sare după care erau duse la ștanțat.
- Aestea le vor întinde pe pâine capitaliștii din Franța, ori cei anglo-americani, îi șopti bărbosul lui Nuțu. Noi vom fi mulțumiți dacă ne va rămâne ceva carne care mai cade de la cântar. Oricum, icrele acelea, dacă le mănânci, ca să te saturi, faci bube la gură și ți se apleacă. Mai bine lipsă.
Nuțu și-a adus aminte că citise undeva despre cum se văicărea, într-o adunare de prieteni, conu Mihail Sadoveanu: Saracii de noi, mâncăm și noi niște icre și acele sînt negre, bem și noi niște vin și acela îi vechi, saracii de noi săraci.
A mai tras câteva gâturi de votcă din sticla pescarilor, trecută din mână în mână, și s-a pregătit de plecare.
- În două ceasuri ești acolo, dacă te ții pe drumușorul acesta. Nu te poți rătăci că numai acolo duce. L-a uns apoi cu o alifie contra țânțarilor pe mâini și pe față.
La început drumul era unul de ar fi putut trece pe el o căruță, apoi s-a tot îngustat până a ajuns o potecă printre trestii. Din loc în loc poteca era inundată. Observă, fără să se sperie prea tare, coji subțiri de ouă, iar prin apă cum mișună șerpișori cu capul scos afară. Într-un loc, unde poteca s-a apropiat mult de luciul unei ape, i-a apărut în față o adevărată escadrilă de păsări. În față, înainta maiestos o lebădă, poate o gâscă mare, iar în spate perechea sa. Între cei doi vreo patru-cinci puișori, care nu erau complet albi, ci parcă băteau într-un gălbui foarte deschis. Nu s-au speriat nici când Nuțu a bătut din palme. Adulții au scos doar un sâsâit care părea mai mult prietenos decât amenințător.
La un moment dat, de-a dreptul s-a speriat. Un foșnet puternic prin stuf însoțit de clipocit de ape, ca și când un animal mare se mișca destul de greoi. Să fie o primejdie iminentă? Nu crede, i-ar fi spus pescarul cel bărbos. Apoi câteva icniri și în fața lui apăru un cal sur, destul de costeliv ,dar nu foarte slab. O fi periculos? Nu putea ști. Oricum n-ar fi avut loc să meargă unul lângă altul. Calul mergea înainte, iar Nuțu după el. Pe moment, și-a adus aminte ce i-au povestit cei care erau de mai mult timp la pichetele din Deltă. Când se întâmpla să nu fie aprovizionați cu carne, împușcau câte o vacă ce trăia singuratică. Aceasta, fie că a iernat singură printre trestii, fiind rătăcită, având ce mânca întreaga iarnă prin stuful uscat, fie provenea din vițelul unei vaci rătăcite vara printre vegetația luxuriantă, ca apoi să se adapteze bine la condițiile din libertate. Calul s-a dovedit a fi unul blând obișnuit cu oamenii. După ce a scos din sacul de spate o bucată de pâine și i-a apropiat-o de bot, acesta a început să-și arate prietenia lăsându-și capul pe umărul lui. L-a încălecat destul de ușor continuând-și călătoria pe spatele lui.
Și-a terminat repede treaba pentru care a sosit la Ciotic reușind să restabilească legătura cu compania printr-o stație de radio R-20, circuitul telefonic fiind grav avariat de furtuna de la începutul verii.
I-au plăcut lui Nuțu oamenii de aci. Era, după spusele căpitanului Tuluc, unul dintre puținele pichete de pe frontieră care n-avea un comandant ofițer sau subofițer, ci era condus de un militar în termen cu gradul de sergent. Sergentul Iuga era ascultat de ceilalți, ca și cum ar fi fost un frate mai mare. Căpitanul se temea însă că la acest pichet disciplina este încălcată, că regulamentul de ordine interioară nu este respectat așa cum trebuia. De aceea, a încercat să facă controale inopinate. În urma acestor controale, sergentul a ieșit bine. Se gândea însă că acesta a fost avertizat, cine știe cum, de sosirea lui