agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-08-08 | [This text should be read in romana] |
Èšara Nedoritei de Oameni
Sau un ghid turistic alternativ al Moldovei de Est Un Cuvânt înainte Cred că povestirile mele din cartea pe care o deschide-È›i, la fel ca acelea din O mie È™i una nopÈ›i, vor să distreze, să captiveze È™i să emoÈ›ioneze, nu să convingă. Vă invit pe vreo nouă itinerare turistice, însă vă impun neapărat să mergeÈ›i È™i dumneavoastră la fel ca mine pe aceste trasee. Am încercat să conving prin cele relatate anterior în Popas în Valea Adâncă, Din lutul iubirii , Potop din senin, Fulgere în tunel care au fost va niÈ™te părÈ›i componente ale unui ghid turistic alternativ al unei țări imaginate. Acum vreau să vă distrez. Am situat acÈ›iunea povestirilor mele aproape de casă; în locurile copilăriei È™i adolescenÈ›ei, în cele mai interesante localități cu peisaje demne de văzut cu ochii proprii, dar nu la figurat È™i nici imaginar. Aici sunt imaginare doar personajele, unele fiind inventate, iar altele chiar au existat, au fost È™i vor mai fi, doar că sub alt nume. Unele dintre personaje sunt È™i naratorii acetei cărÈ›i. De pildă: Dafin, Nedorita de Oameni, Ucraineanca. ÃŽn sfârÈ™it toate naraÈ›iunile din această carte pot servi ca părÈ›i componente ale unui ghid turistic alternativ al Moldovei de Est, care nu v-a fi editat niciodată. Prin cele relatate am vrut să vă captivez È™i să vă distrez. Sper că am reuÈ™it. Autorul Partea întâi: INIÈšIEREA Cu avertisment anticipat: ÃŽn partea a patra – de la Cahul, la Dracu-n praznic È™i până dincolo de BălÈ›i zace marea deznădejde. Dar È™i speranță este... 1. (ÃŽn primul rând) Am ajuns la sapă de lemn de când nu aveam un loc de muncă în statul cu sol negru È™i alte minunății din Sud-Estul Europei. Era vară, ori, mai bine zis, un anotimp din an, care îmi plăcea cel mai mult. De dimineață soarele își revărsa razele prin geamurile deschise È™i prin cele închise. Un țânÈ›ar însă îmi strica somnul dulce cu bâzâitul lui strident È™i căuta să mă înÈ›epe pe frunte sau pe un obraz. Insecta mică era mai rea È™i mai insuportabilă decât o muscă leneșă, care se aÈ™ează uneori undeva pe o masă sau pe un perete È™i stă liniÈ™tită. M-am sforÈ›at să o plesnesc cu mâna. ÃŽnsă, ce ghinion! Mi-am ars singur, fără să vreau, o palmă peste față.Zi-ii È™i țânÈ›arul a zburat întreg È™i nevătămat. â€Zica†măsii, am înjurat în gând È™i am tras cearÈ™aful peste cap, când pe neaÈ™teptate a sunat telefonul. Am ridicat receptorul. - Alo, da, buna dimineaÈ›a, am zis, iar în gândul meu am tras încă o înjurătură, pentru că mă suna când, în sfârÈ™it m-a prins somnul. - Te-ai trezit Auriule? a întrebat o voce de femeie. Vocea ei era destul de plăcută. Nu-mi aminteam dacă am mai auzit-o vreo dată. Eram singur de-o vreme È™i fără de un loc de muncă. Singur cuc. - Auriu, tu eÈ™ti sau nu? - Da tu cine eÈ™ti? Am întrebat mirat însă nu cu ciudă. - ÃŽl vreau pe Auriu, a spus ea. Trebuie să-l am. Ce voce atrăgătoare are â€privighetoareaâ€, mă gândeam. Mă ungea pe suflet cu â€ciripitul†ei frumos. - De unde mă cunoaÈ™teÈ›i? Vreau să-mi daÈ›i măcar un reper sau o mică picătură de elixir pentru memoria mea È™ubredă. Eu nu pot acum să-mi încordez memoria de dimineață. - Da tu spală-te pe ochi È™i uită-te între picioarele tale. M-am uitat È™i mi-am văzut scula sculată. Am roÈ™it puÈ›in cu un obraz pentru că aveam falca stângă puÈ›in umflată. Probabil țânÈ›arul cel nesuferit m-a înÈ›epat È™i mi-a întrodus virusul cel mârÈ™av. Zica măsii. - Ei, ce ai văzut? - Că m-a piÈ™cat un țânÈ›ar È™i că... - Vai, Auriu, ai vreo problemă? - Am nu doar una, ci vreo cinci, da tu de unde È™tii? am întrebat-o. - Nu contează. Te vreau în echipa mea, domnul cum îți spune? - Adevărat îmi spune Dafin. Iar Auriu este porecla mea. - Frumos nume! Mi te-a recomandat un vechi prieten de-al tău. ÃŽmi pare că este filosof pentru că numele lui de familie este... Eu am enumerat vreo trei-patru nume de familie, însă n-am ghicit cine îmi este binevoitorul. Ea a pariat că nu voi reuÈ™i să-mi amintesc. Și apoi, asta, deocamdată nu contează. - Uite ce-È›i zic eu acum. Va trebui să ne întâlnim între patru ochi. Vin la tine în câteva minute. A spus È™i a închis telefonul fără să-mi ceară adresa, fără să afle codul de la uÈ™a de intrare în bloc, fără să zică măcar pe curând. Ea a dispărut parcă cu voce cu tot È™i eu mi-am spălat faÈ›a È™i gâtul cu apă de la robinet. Mi-am spălat È™i dinÈ›ii cu periuÈ›a È™i apoi m-am îmbrăcat cu ce am avut sub mână È™i am aÈ™teptat câteva minute. Am tresărit când am auzit soneria de la ușă È™i vocea de femeie. - Dafin Auriu, eu deja sunt aici. Deschide! - Imediat, am zis È™i am adăugat; da sunteÈ›i singură sau cu cineva? - Singurică È™i foarte drăguță, a răspuns ea. Am invita-o în camera mea È™i i-am propus să se aÈ™eze pe canapea. M-a privit pieziÈ™ È™i a aterizat repede acolo, unde mă aÈ™teptam. Ea È™i-a încruciÈ™at picoarele atât de sus, încât mai că mi-au sărit ochii din loc. De altceva nu mai spun nimic. - Sunt bucuros că aÈ›i venit doamnă sau domniÈ™oară, deÈ™i nu vă cunosc È™i nu-mi amintesc nici numele prietenului meu. Iată aÈ™a sunt eu azi de dimineață... - Nu-È›i face inimă rea È™i nu te holba prosteÈ™te. Eu n-am nimic în plus față de ce-ai mai văzut până acum È™i nici nu sunt extraterestră! - Cred că vă înÈ™elaÈ›i puÈ›in în privinÈ›a mea. Nu sunt nici eu extraterestru sau un zgârâie brânză. Acum sper să-mi spuneÈ›i cum vă numiÈ›i? - Nedorita de Oameni, mă numesc unii, deÈ™i eu È™i sunt un ghid în turismul naÈ›ional È™i internaÈ›ional cu acte în regulă. Ba È™i mai mult. De o lună de zile sunt responsabilă de alcătuirea unui ghid al itinerarelor turistice prin această È›ară. - Cum aÈ›i spus? Sper că n-am halucinaÈ›ii È™i nu pot să cred tot ce aud. - Vei auzi în curând încă foarte multe È™i tot nu vei crede că este cu putință, dar eu te sfătui să nu te panichezi È™i să crezi ce È›i-oi spune. Mai ales că eu sunt adevărată... - Locul naÈ™terii dumneavoastră sau măcar de unde vă trageÈ›i originea? - Ei, lasă asta. Acum chiar nu contează unde ne naÈ™tem. Mult mai important este unde murim. - Vă arde de glume doamnă sau domniÈ™oară... - Doamnă Moartea, mă corecctă ea. Apoi zise: â€Doamna Moartea, Nedorită de Oameni†vă ascultă†și schiță un zâmbet până la urechi. - Ei, bine, accept jocul dumneavoastră, însă vă rog să-mi spuneÈ›i măcar cine v-a trimis. - Nu È™tii? Sărmanul Dafin. Dafin È™i nu Dafnis ca păstorul din antichitate. Află că eu vin de la domnul Platon. - Platon, Platon, Pluton, îmi suna mie în ureche numele acesata, ca bâzâitul țânÈ›arului care nu mi-a dat pace să dorm È™i pe deasupra m-a È™i înÈ›epat drăcia dracului. Am spus doar în gând: O, ce sărac cu duhul sunt! A trecut echinocÈ›iul de primăvară, apoi PaÈ™tele, sărbătoarea de Ridvan, Ispasul... Azi de dimnieață a venit această femeie ca din senin, care, dacă ar spune: „hai în codrul cu verdeață†sau â€hai să ne plimbăm în câmpia verde cu flori splendide†eu aÈ™i accepta propunerea imediat, deÈ™i ea a venit la mine în casă, nefiind chemată de mine. - Ai căzut pe gânduri? ÃŽntrebarea ei mă trezi din visul meu cu ochii deschiÈ™i È™i am spus că sunt pus puÈ›in la încurcătură. Nu È™tiu ce să propun: o cafea sau un ceai. - Dă È™i una È™i alta, iar noi doi împreună vom face un tandem, vom fi o adevărată splendoare, ciripi ea duios È™i eu din nou am simÈ›it că mă înroÈ™esc È™i că îmi creÈ™te... - Dafin, da tu văd că ne te-ai înceiat la prohab, constată ea È™i eu am văzut că avea dreptate. Am dus repede mâna spre prohab ca să-l închei, însă ea surprinzător m-a oprit. - Nu acum! - Da când? - Nu vreau să te chinui, nu vreau să suferi din cauza mea. Știu că n-ai un ban È™i că nu poÈ›i... - Ba pot, am zis. - Atunci să trecem la treabă! ÃŽn mine s-au aprins nouăsprezece becuri electrice, nouă armăsari au bătut din copite È™i au înflorit vreo nouăsprezece trandafiri. Vedeam aevea o cupolă a unui templu È™i un cocoÈ™ de aur care cântă în fiecare dimineață într-un turn. ÃŽn jur - lampioane aprinse È™i terase de tot felul. De pe una din ele o voce de femeie stiga: â€Ah!†Toate aceste ciudățenii È™i frumuseÈ›i parcă le-am văzut undeva. Da unde anume, nu È›ineam minte. 2. (Dafin încotro?) ÃŽn a doua zi mi s-a sculat când abia răzbăteau primele raze de soare la orizont. Priveam în sus unde vedeam doar tavanul alb. Ea, Moartea, Nedorita de Oameni, plecase ieri. Iar eu am rămas cuprins de euforie pentru că ea mi-a lăsat un plan È™i un avans mic pentru a începe să realizez cele schiÈ›ate ieri împreună cu dânsa. Mi-a lăsat două sute de dolari È™i o bancnotă de douăzeci de euro avans. Era o comoară pentru mine după două-trei luni de È™omaj. Când s-a ridicat să plece am holbat bine ochii. Nu mă deranja numele ei, fiindcă el putea fi È™i un pseudonim. Poate că era Marta sau numele de familie îi era Martea, însă de ce a spus că este Nedorita de Oameni? â€Tu trebuie să le descrii după ce le vei studia la faÈ›a locului. Vei pleca cu mine, dacă vei fi deÈ™tept È™i te vei descurca bine în situaÈ›iile incerte!†a zis ea. Iată că am în sfârÈ™it de lucru! Este adevărat că munca nu va fi undeva într-un birou ci... dar, nu contează. Principalul e că, voi avea È™i bani È™i plăcerea de a vedea ceea ce alÈ›ii, vor fi nevoiÈ›i să plătească un ban pentru asta. Stăteam în pat È™i mă gândeam când a sunat din nou telefonul. L-am înhățat È™i am răspuns. - Dafin e la telefon. - Iar eu sunt Platon, a zis vocea. - A, da! Cel care m-a recomandat. Vă sunt recunoscător, vă spun... - Eu te urmăresc de-o vreme. Ai talent. E puÈ›in necioplit pentru că eÈ™ti tumultos, năvalnic, imprevizibil, dar asta e parte din farmecul tău. - Mă bucur să aud. De mai mult timp sunt la ananghie. Nu-mi pot găsi un loc de muncă decent pentru că toÈ›i angajatorii mă discriminează, se uită chorâș la vârsta mea. Dumneavoastră aÈ›i promis că mă veÈ›i ajuta. - Da. Te urmăresc de-o vreme, dar nu am altceva de propus, decât să lucrezi cu rutele turistice. O să reuÈ™eÈ™ti, nu-È›i fă inimă rea. - Și acum ce să fac domnul Platon? - Nimic. Să o asculÈ›i pe Marta È™i să-i prezinÈ›i la timp tot ce È›i-a cere ea de la tine. - Ah, Marta, cea Nedorită de Oameni, vasăzică... - Ce-ai spus? - Nimic. Am răspuns cu un oarecare tremur. Apoi am auzit un sunet în receptor care confirma că domnul Platon nu mă asculta, fiindcă, probabil a pus receptorul. El îl pusese, iar eu încă stam cu el la ureche. Am hotărât să merg imediat la o librărie. Să caut o carte. Dar ea acolo nu era, deaceea am plecat la bibliotecă. La cea mai mare care era. Planul lăsat de către vizitatoarea mea plăcută, însă care, s-a recomandat drept Moartea Nedorită de Oameni, cuprindea 9 itinerare turistice schiÈ›ate de dânsa împreună cu mine pe niÈ™te coli de hârtie. Eu aveam de ales cu ce să încep; cu o destinaÈ›ie la nord sau la sud È™i în centru. Am ales un itinerar mai scurt È™i mai aproape de capitală. Toată brambureala mea a durat doar câteva clipe. O rafală puternică È™i neaÈ™teptată de vânt a izbit fereastra de la camera mea atât de tare, încât ea s-a deschis cu zgomot, dar fără să afecteze sticla, care dacă se spărgea îmi crea mari probleme. Aerul de afară a năvălit în cameră ca un curent ieÈ™it dintr-o garafă veche a vreo unui vrăjitor arab. Imediat a început a zbârnâi telefonul. N-am ridicat receptorul, fiindcă încercam fără succes să închid geamul, fereastra deschisă vraiÈ™te. Am zărit cum de sus a început să cadă o ploaie torenÈ›ială, aidoma unui È™uvoi de apă dintr-o cascadă. De pe acoperiÈ™ a început să se scurgă Niagara sau cascada Victoria din Africa tropicală. ÃŽn realitate proporÈ›iile erau mult mai mici. Mie mi s-a părut doar că e ceva îngrozitor, da de fapt scurgerea de pe acoperiÈ™ era ca de la o cascadă de apă de la Saharna sau din defileul Țîpova din apropierea fluviului Nistru. Peste câteva minute telefonul iar a prins la viață È™i zbârnâia încontinuu. Am ridicat receptorul È™i am auzit că cineva parcă răsufla din geru. Am zis: - Alo, vă ascult! - Măi Dafin, da tu eÈ™ti încă viu? - Ce glumă proastă? - Nu-i nicio glumă, eu sunt Moartea sau cum mi se mai spune, Nedorită de Oameni. - Iarăși dumneata faci haz de necazul meu. - Nu fac nici un fel de haz. - Lăsa-È›i doamnă Nedorită. Vă purtaÈ›i cu mine de parcă aÈ›i fi din unele filme. - Da, sunt din filmul cu fulgere È™i cu un Ivan Turbincă, murmură vocea pe care am recunoscut-o în clipa următoare. Vocea era a vizitatoarei mele, a misterioasei Moartea - Nedorita de Oameni. - DoriÈ›i să veniÈ›i pe la mine sau mă invitaÈ›i dumneavoastră undeva? - Toate vor fi la vremea lor, acum însă, îți ordon să-l găseÈ™ti pe Manuc Bei. - Pe cine să-l găsesc? - Pe Manuc Bei, deÈ™teptule. Dacă nu reuÈ™eÈ™ti să-l găseÈ™ti s-a zis cu tine. ÃŽÈ›i anulez contractul È™i îmi devii dator cu două sute cincizeci È™i opt de dolari. - AÈ™a nu merge, am vrut să spun, însă imediat am simÈ›it un nod în gât È™i începeam să mă bâlbâi È™i să mă sufoc. Eram în anul 2009. Manuc Bei a trăit aproape cu două sute de ani în urmă È™i a murit. Pentru ce îl caută doamna Moartea pe un om care era demult mort? Și unde să-i dau eu de urma lui? - Du-te la Hanul lui Manuc Bei, du-te la castelul de vânătoare, du-te unde doreÈ™ti, numai nu sta acasă. Lucrează domnule! De aceea eu te plătesc, ca să lucrezi, să obÈ›ii informaÈ›ii utile, de la faÈ›a locului pe care trebuie să le verifici... - Acum am înÈ›eles ce urmează să caut doamnă Nedorită de Oameni. - Bine, fraere, nu te văicăra, te iert de data aceasta. Ea îmi cerea să încep mai repede studierea itinerarelor turistice, iar Manuc Bei era, inclus, pare-se, în unul din ele. Din ziua de marÈ›i mă duc pe urmele lui Manuc Bei. Pe un itinerar turistic invizibil spre una din destinaÈ›iile ei turistice. - Ei vezi! Iată că-È›i vine mintea în cap, chicoti bucuroasă Moartea Nedorită de Oameni È™i cu asta a terminat intervenÈ›ia ei la telefon la ora aceea. Eu m-am lăsat pe spate cu ochii larg deschiÈ™i. Parcă am scăpat din captivitatea unui păiangen mare. Văduva neagră sau tarantula a dispărut. A rămas să atârne undeva numai numele lui Manuc Bei ca o sperietoare È™i tot odată È™i ca o È›intă. Dacă aÈ™i fi lunetist, ce aÈ™i face? ÃŽi voi sparge È›easta cu un singur glonte. AÈ™a procedează lunetiÈ™tii. ÃŽnsă eu nici după trei zile, mergând către miazăzi, nu voi ajunge la Anastasia, cea scăldată în razele soarelui, ci într-un oraÈ™ aproape invizibil, cu un conac al lui Manuc Bei. Beiul măsii... După aceasta n-am putut să dorm toată noaptea. Am început să beau apă plată â€OMâ€. Dacă aveam la bucătărie â€Dornaâ€, poate era mai bine. Apoi am băut vin roÈ™u È™i chiar puÈ›ină votcă, într-adevăr era un rachiu din perje sau caise. Avea un gust plăcut însă totul era fără niciun folos. Somnul nu mă cuprindea È™i gata. Am deschis după miezul nopÈ›ii televizorul pe care nu-l prea sufeream în ultima vreme. El mă dezinforma. Mă enerva. AceleaÈ™i filme le vedeam, feÈ›e, reclame stupide È™i chiar ridicole cu vinoteci, cu detergenÈ›i, mame care nu au puteri miraculoase È™i bănci comerciale cu succese prin generaÈ›ii È™i multe ale vorbe goale È™i enormități. Mă simÈ›eam un om ratat. Ba poate È™i mai rău... ÃŽmi spusese tata c-o să ajung un rahat. Și el tot un rahat a fost. Sămânță proastă. Dintr-un catâr nu poÈ›i să faci un armăsar de rasă aÈ™a cum nu faci din salcâm un stejar multisecular. Sunt specii diferite. La televizor a apărut o femeie tânără È™i mi-a spus că o să-mi vorbească, c-o să mă facă să-mi fie bine. Ea a început să danseze provocator de una singură. Apoi au apărut încă vreo cinci fete bune, o duzină de dansatoare, care mă făceau să mă simt È™i mai tare în rahat. Am închis enervat televizorul È™i dintr-o clipă m-am trezit cu Moartea cea â€Nedorită de Oameni†chiar în faÈ›a mea. Mi-a sărit inima de spaimă. - Te-am speriat? - Pe dracu. Nu È™tii să baÈ›i la ușă înaite de a intra? Nedorita de Oameni s-a uitat de jur împrejur prin toată camera mea. â€Ai nevoie de o menajeră. E cam jegos pe aici.†Apoi s-a aÈ™ezat pe un scaun È™i a pus picior peste picior ca prima dată. - Nu-È›i place cum arăt eu? - Ba da. SunteÈ›i grozavă! Demult m-am văzut aÈ™a femeie. - Eu pot să-mi modelez corpul după bunul meu plac. PriveÈ™te! S-a auzit un bâzâit, a urmat o străfulgerare de lumină purpurie È™i de deasupra ei, în colÈ›ul camerei, a mai apărut altă femeie cu acelaÈ™ chip. Stătea în picioare. - Cum poÈ›i să fii în două trupuri în acelaÈ™i timp? Doar nu eÈ™ti o extraterestră! - Ba da, sunt. - Ce eÈ™ti? - Sunt Moartea Nedorită de Oameni, după cum am spus È™i pot sări dintr-un corp în altul, îmi pot dubla, tripla corpul. M-am dat jos din pat ca să-mi iau un pahar cu vin roÈ™u È™i să-i propun È™i ei unul. Cred că nu deliram, eram încă în toate minÈ›ile. - Vai, Dafin Auriu! Tu dormi în chiloÈ›ii aceÈ™tia, a spus Nedorita de Oameni, care sta pe scaun. - Dezgustător, a spus cealaltă care sta în picioare lângă fereastra care da în curte. - Da eu altă lengerie nu am. Am auzit din nou bâzâitul starniu È™i o străfulgerare de lumină purpurie după care Nedorita de Oameni de lângă fereastră a dispărut È™i eu m-am uitat la cea de pe scaun. - Ascultă-mă cu atenÈ›ie Dafin! Platon m-a angajat ca să te ajut. Dacă vei avea probleme cu Manuc Bei, poÈ›i oricând să contezi pe mine. Eu am să vin la primul tău apel. Tiranul îți poate face rău, dacă nu vei fi mai viclean decât el. AÈ™a că te previn de pe acum: aventura cu Manuc Bei nu va fi una din cele mai uÈ™oare. ÃŽnsă împreună vom reuÈ™i. Nedorita de Oameni spuse aceste cuvinte È™i dispăru. Am rămas în pat incapabil să mă miÈ™c. Paharul pe care l-am luat a rămas È™i el parcă suspendat la vreo câțiva centimetri de gura mea. Stăteam È™i aÈ™teptam. Cugetam încet È™i îmi spuneam în gând: poate era mai bine dacă îmi alegeam altă profesie, altă ocupaÈ›ie decât asta. Poate că-mi alesesem prost meseria. Dar era prea târziu să încep altceva de la capăt. Aveam cincizeci È™i sase de ani. Trecusem de doi de cinci unul lână altul. Cum mă gândeam la toate acestea, m-a cuprins dintr-o dată o moleÈ™teală, un fel de slăbiciune sau oboseală firească, după care am adormit fără să È›in cont de ora târzie, aproape matinală, când cocoÈ™eii de la È›ară încep să cânte: cu-cu-ri-gu! Primul averisment: Pe traseele pe care urmează să le cunoaÈ™teÈ›i È™i dumneavoastră, nu veÈ›i găsi cai verzi pe pereÈ›i È™i nici călăreÈ›i ascunÈ™i printre tufe înzăpezite de la marginea pădurii. VeÈ›i fi anternaÈ›i doar într-un joc ficÈ›ional de cercetare È™i căutare a ceea ce nu există, însă cineva vrea să găsească o pisică neagră într-o încăpere întunecată sau într-un sac, într-o torbă, ca cea din povestea despre Ivan Turbincă. 3. (O fortăreață medievală) M-am trezit deprimat. ÃŽn vis un ÃŽnger mi-a spus să nu am relaÈ›ii strânse cu Nedorita de Oameni. Ea te va nenoroci È™i... N-am desluÈ™it bine ultimul cuvânt spus, fiindcă m-am trezit. M-am uitat în sus la tavan, la niÈ™te crăpături apărute de când a fost ultimul cutremur de pământ È™i de când am fost vizitat de către doamna Moartea. Deci, ea este Nedorită de Oameni!. Nimic nu-mi prevestea bun atunci când ridicam ochii spre tavanul camerei mele. Mi-a părut că văd un zimbru alergând după cineva. Cred că după mine. Apoi am văzut un È™arpe cu un iepure în gură. HalucinaÈ›ii? Soarele intrta È™i el prin geam È™i mă făcea să nu mai văd vedeniile care mă puneau în gardă. ÃŽmi simÈ›eam gâtul È›eapăn È™i aveam un gust amar în gură. - Ce să fac acum? Să mă duc la baie sau să ies la balcon? - Du-te la baie Dafin Auriu, du-te... M-am sculat È™i m-am dus la baie. Nu preferam să mă uit în oglindă, dar am făcut-o. Mi-am văzut faÈ›a cu cearcăne sub ochi È™i nebărbierit de vreo două zile. Arătam oribil în oglindă. M-am sucit, m-am învârtit, după ce m-am uÈ™urat puÈ›in am închis uÈ™a, am tras apa È™i am revenit în cameră. Nu-mi puteam închipui că în clipa următoare mă voi îmbrăca È™i voi pleca undeva, deaceea am ales să mai dorm puÈ›in. M-am întins în pat, apoi mi-am tras pătura până sub bărbie È™i am aÈ™teptat. Eram singur cu mine. Era un pic dezgustător, însă mult mai bine decât atunci când s-a ajuns la concluzia că, cetatea Tighina, de pe malul Nistrului, zisă după căderea ei în mâinile turcilor – Bender, adică când urma să fie reamenajată È™i deschisă pentru vizitatori, a apărut o surpriză. Una cu adevărat neaÈ™teptată, reflectă Dafin. Era bine È™tiut că fortăreaÈ›a veche are două incinte. Cea interioară reprezintă fortăreaÈ›a medievală, cuprinzând o parte a construcÈ›iilor de proveniență moldovenească. A doua, exterioară, este cetatea bastionară construită în timpul dominaÈ›iei PorÈ›ii Otomane. Aceasta a fost pentru mult timp inaccesibilă cercetării arheologice, istorice È™i arhitecturale. Ea nu era inclusă în structura urbană, fiind evitată ca element militar strict secretizat. După un atac cu „fulgere†din cer È™i de pe pământ, după deschiderea ei, sub mormanele unei construcÈ›ii arhaice, care era să pice într-o zi, s-a descoperit o intrare într-un labirint, sau într-un tunel săpat cu sute de ani în urmă. Dar intrarea în tunelul necunoscut era închisă de o ușă mare de lemn din stejar bătrân. - Mare minunăție, au exclamat unii. Părea o adevărată minune că uÈ™a nu s-a deteriorat È™i nici n-a putrezit în timp de secole. Era o adevărată descoperire, pentru că lemnul era aproape ca nou. ÃŽnsă la un contact cu dânsul muncitorii, care evacuau mormanele de gunoaie, au sesizat că uÈ™a nu este din lemn curat, ci dintr-o piele neobiÈ™nuită, care de departe părea lemn, dar de aproape È™i atunci când te atingeai de ea, părea moale È™i emana căldură. ÃŽn clipa când de ea s-a atins cu mâinile sale una dintre muncitoarele care strângeau gunoiul, uÈ™a brusc È™i pe neaÈ™teptate s-a deschis. ToÈ›i au rămas cu gurile căscate. ÃŽn faÈ›a ochilor se vedea un labirint neobiÈ™nuit în care nu era întuneric, ca în toate tunelurile, ci o lumină lină pălea în roz È™i se revărsa parcă din adâncul pământului. Trei bărbaÈ›i curajoÈ™i È™i foarte curioÈ™i au intrat să vadă ce minunăție se ascunde acolo. Dar cum numai ultimul dintre ei a intrat È™i a pus piciorul pe calcarul moale din interiorul tunelului acesta s-a speriat pentru că calcarul se miÈ™ca. Ia te uită încoace, a mai strigat el altui coleg de-al său. „Ehe-he, drăcia dracului, da fundul acestei dihanii, într-adevăr, parcă se miÈ™căâ€. După aceste cuvinte uÈ™a imediat s-a închis singură, lăsându-i pe cei trei în interiorul tunelului. Pentru că uÈ™a nu s-a mai deschis „curajoÈ™ii†au devenit captivii labirintului. Iar vestea despre cele întâmplate a început a se răspândi prin oraÈ™. Și aceasta s-a întâmplat spre seară, pe aproape de chindii. A fost până a-mi pierde locul de muncă È™i până a mă întâlni cu doamna Moartea, căreia îi voi povesti despre această aventură, înainte de a mă apuca să merg pe urmele lui Manuc Bei. Sper că doamna Moarte Nedorită de Oameni mă va asculta È™i îmi va lămuri ceea ce, eu încă până azi n-am înÈ›eles, È™i-a zis pentru sine Dafin. Totodată el a început să se obiÈ™nuiască cu numele ei: Nedorita de Oameni. 4. (Labirint subteran) A doua zi, pe la amiază, întreg orășelul fu zguduit ca de un curent electruc de neaÈ™teptata veste. Fără a fi transmisă la televiziune sau la rado, vestea despre uÈ™a care tăinuieÈ™te un tunel din cetatea Tighina zbura din gură în gură, de la un om la altul, din casă în casă cu o iuÈ›eală ca a fulgerului, dar poate È™i cu viteza fulgerului, adică a luminii. FireÈ™te că administraÈ›ia oraÈ™ului a intrat È™i ea în panică. A fost convocată o È™edință de urgență cu toÈ›i lucrătorii È™tiinÈ›ifici, cu È™eful regiunii È™i conducerii unităților militare. S-a hotărât să nu se facă panică, iar vestea să fie dată în presă, la radio È™i televiziune drept un zvon fals. Să se spună că, chipurile, niÈ™te muncitori băuÈ›i au căzut sub mormanele de moloz sau într-o groapă cu var stins sau ceva de acest gen. Că a fost un incident regretabil, iar cadavrele lor vor fi în curând transportate la morgă pentru expertiză medicală. ÃŽn pofida faptului că se dorea ca opinia publică să fie minÈ›ită È™i dezinformată, totuÈ™i o mamă a unui muncitor după miezul nopÈ›ii a reuÈ™it să deschidă uÈ™a ceea. Cu bocetele ei È™i suspinele sincere l-a implorat pe Dumnezeu să se îndure È™i să-i risipească durerea pe care o avea, când se gândea că È™i-a pierdut fiul de nouăsprezece ani. Ea nu a blestemat pe nimeni, cum obiÈ™nuiesc unele moldovence la scârbă È™i la disperare È™i nici n-a procedat ca unele persoane, neîncadrate în peisaj, care-l imploră pe Creator să facă ceva pentru ca să piară È™i capra vecinului. Multe lacrimi au vărsat pentru cei dragi, atât cei din oraÈ™, cât È™i cei dintr-un sat din care a fost împuÈ™cat un tânăr de nouăsprezece ani de către pacificatorii beÈ›i la miezul nopÈ›ii de 31 spre 1 ianuarie. Când uÈ™a cea de lemn (sau de ne lemn) s-a deschis brusc în plină noapte, avea să povestească femeia uimită, a zărit o luminiță ce strălucea È™i izvora parcă din adâncul labirintului. A lăsat jos aproape tot ce avea cu dânsa È™i a coborât în labirint. Lumina venea din interiorul pereÈ›ilor care parcă tresăreau. Ea a lovit uÈ™or cu pumnul un loc din perete È™i imediat câteva pietre s-au desprins, lăsând să pătrundă mai multă lumină dintr-o gaură mai largă. â€M-am gândit să intru pe acea cale deschisă pentru a vedea unde duce. Era un tunel macabru care ducea în adâncul pământului, însă rocile din pereÈ›i emanau lumină ca stâncile de granit de culoare roÈ™ie în bătaia soarelui fierbinte de vară. Uneori părea că ele parcă sunt un jăratic viu. M-am strecurat până am ajuns într-o peÈ™teră cu două ieÈ™iri. Am ales să intru È™i să merg pe cea din dreapta. Am mers mult, încât îmi părea că nu are niciun capăt, însă până la urmă am înÈ›eles că am făcut o alegere corectă. Am ajuns într-un loc în care labirintul devenea arborescent, adică avea mai multe ramificaÈ›ii în sus. Dintr-unul din acele ramuri picura un firicel de apă calcaroasă, picurând peste o treaptă, alcătuind o cascadă din piatră lucie. Ea acoperea ca o perdea un fel de scară abruptă, strânsă între niÈ™te pereÈ›i înguÈ™ti. După ce am pătruns acolo pereÈ›ii ceia au început a se apropia de mine ca fiind vii, amenințându-mă să mă strivească. Părea un adevărat malaxor extraterestru. Eu nu mi-am pierdut cumpătul†îi mărturisi doamna lui Dafin È™i el nota fiecare cuvânt de-al ei. Atunci când pereÈ›ii mi-au strâns pieptul È™i am simÈ›it o uÈ™oară masare a sânilor înainte de a fi strivită am zis doar atât: „Doamne Dumnezeule, scapă-mă măcar pe mine de moartea aceasta!†Pentru câteva clipe tot ce era acolo s-a întunecat, lumina cea palidă a dispărut, iar eu am simÈ›it că parcă alunec sau cad în hău. Când senzaÈ›ia căderii a dispărut m-am gândit că, totuÈ™i sunt norocoasă. ÃŽn faÈ›a mea au apărut primele raze de soare È™i era parcă dimineaÈ›a devreme. M-am pomenit în partea opusă a intrării. Eram uimită. Nu È™tiam ce să fac: să merg sau să stau pe loc. Libertatea mea a survenit într-un mod cu totul straniu. Parcă aÈ™i fi fost împinsă de un curent de aer pe undeva pe sub pământ, apoi am fost scuipată printr-o gaură care imediat s-a închis. Pământul m-a născut a doua oară! Eram nu È™tiu de ce goală-goluță. Când m-am uitat mai bine într-o parte erau È™i hainele mele aruncate haotic. Am simÈ›it că îmi este frig È™i imediat m-am îmbrăcat. De frig tremuram, iar de durere mi se strângea inima gândindu-mă la cei rămaÈ™i în labirintul misterios din care am ieÈ™it numai ce. ÃŽn labirint sau în tunel n-am văzut nici urmă de cei, care au intrat È™i aÈ™a È™i n-am găsit măcar paÈ™ii pieruÈ›i ai fiului meu. Am mai stat ceva timp în acel loc, cercetând cu privirile pe unde o fi ieÈ™irea secretă, dar fără niciun rost. Nu pricepeam cum È™i cât timp am umblat orbecăind o jumătate de noapte ba prin un labirint, ba prin altul, pătrunzând departe în adâncurile tainice, ca până la urmă să ies miraculos cu totul prin altă parte decât am intrat. Este undeva un abis. Și dacă acesta este, el va mai înghiÈ›i oameni. ÃŽnsă nimeni nu poate È™ti când È™i pe unde îi va scuipa. - Eu m-am pomenit într-o livadă cu pomi de pe malul Nistrului la vreo doi – trei kilometri depărtare de cetatea Tighina – Bender. ÃŽn față îmi stătea doar fluviul plin de răcoare, mărturisi doamna . - Cum de s-a întâmplat una ca asta? Mă întrebam nedumerită, pentru că astfel de metamorfoze am văzut pentru întâia oară în viaÈ›a mea. Vă jur că aÈ™a este! - Vă cred doamnă Maria. Când i-am pronunÈ›at numele, prenumele nu È™tiu de ce, m-am gândit la o celebră Maria, a zis Dafin. ÃŽn timp ce biata mamă Maria își punea singură întrebări la care nu găsea răspuns, experÈ›ii chemaÈ›i să elucideze cazul „uÈ™ii din lemn†și al labirintului misterios, au ajuns la câteva concluzii. Una era că din cetate, totuÈ™i, cândva, cu mulÈ›i ani în urmă putea să fie săpat un tunel È™i acum el a fost descoperit. ÃŽnsă stranie părea intrarea în el. A doua concluzie era că au în față un mister sau un fenomen paranormal È™i urmează a fi studiat în cea mai mare taină, fără presă, fără martori ocazionali, fără... Ca în anii cei buni ai vremurilor apuse. A doua concluzie era împărtășită de aproape toÈ›i experÈ›ii È™i de către conducerea regiunii. FortăreaÈ›a dar mai ales incinta ei bastionară întotdeauna a fost inaccesibilă cercetătii aÈ™a că acum să nu se grăbească nimeni È™i să dea publicității ceea ce încă nu este clar È™i înÈ›eles chiar de către savanÈ›ii arheologi, geologi, biologi, geografi È™i chiar de fizicieni. Taina trebuie să rămână taină a cetății! Cu toate acestea tot mai mulÈ›i „curajoÈ™i†erau daÈ›i dispăruÈ›i după ce pătrundeau în labirintul arborescent al tunelului. Deja se cunoÈ™tea că uÈ™a se poate deschide numai atunci, când o ating mâinile oamenilor. Dar nu chiar toate mâinile... Unor mâini „uÈ™a†li se deschidea, altora – nu. Dacă cineva intra pe ea, atunci în ziua respectivă uÈ™a se închidea È™i nu se mai deschidea chiar dacă puneau mâinele pe ea zeci de oameni. UÈ™a nu se lăsa nici forÈ›ată cu instrumente de sudat sau de tăiat. Toate încercările muncitorilor sufereau eÈ™ec. La contactul cu sfredelul electric fierul se încălzea brusc până se înroÈ™ea È™i începea să se topească. Astfel uÈ™a care părea de lemn, sau dintr-o piele vie È™i groasă, dintr-o dată devenea parcă de granit È™i respingea orice tentativă de a o sparge. Văzând că oamenii vii dispar după această ușă unii după alÈ›ii fără urmă È™i fără vreo explicaÈ›ie, savanÈ›ii au propus să experimenteze cu animale, cu jucării È™i alte obiecte neînsufleÈ›ite. Dacă aruncau în tunel prin uÈ™a întredeschisă vreo pisică sau vre-un câine, a doua zi animalele zăceau lângă ușă, dar nu fără suflare, ci adormite sau amorÈ›ite. Din acea stare ele ieÈ™eau abia peste douăzeci È™i patru de ore. După unele estimări ale medicilor veterinari animalele acelea aveau creieerii spălaÈ›i, adică le lipsea memoria. Și jucăriile, tot felul de păpuÈ™i erau găsite tot lângă ușă, însă acoperite peste tot cu un strat de substanță solidă de stalactite. Parcă ar fi fost special poleite de cineva. Doar ochii de sticlă străluceau È™i răspândeau un fel de lumină rece. După starea de amorÈ›eală pisicile se trezeau la viață, câinii la fel își bâțâiau cozile lor de câine de parcă nimic nu li s-a întâmplat. Paradoxal nu? Și doar oamenii rămâneau să fie în continuare daÈ›i dispăruÈ›i în tunelul sau în catacombe, cum s-ar spune la Odesa. Apropo, cu vreo câteva ore în urmă s-a auzit că È™i sub conacul lui Manuc Bei au fost descoperite niÈ™te tuneluri subterane. Deci, cele întâmplate undeva cu cineva, puteau avea vreo legătură cu ceea ce urma să se întâmple... Fiecare zi aduce ceva nou È™i în fiecare zi trece în dimensiunea trecutului ceva, care până atunci constituia o actualitate È™i o certitudine. Totul se miÈ™că È™i se îndreaptă într-o direcÈ›ie sau în alta; acesta este jocul permanent al iluziilor vieÈ›ii. 5. (ÃŽn bezna din Fundul Iadului) ÃŽn vara unui an (nu anume al aceluiaÈ™i an), Dafin a vrut să intre È™i el în acel tunel, însă într-un fel cu totul deosebit. De pildă, cu ajutorul unui lift care să-l coboare în subteran. Iar acolo să-l întâlnească o tânără durdulie. Una tânără È™i frumoasă, dar cam dolofană. Ca într-un roman al japonezului Haruki Murakami, scriitor preferat al lui Dafin. AÈ™i fi preferat să merg pe un coridor lung până a nimeri în tunel. ÃŽn spatele tinerei grase È™i frumoase. Să observ ca are în urechi cercei de aur. La fiecare pas, aceÈ™tia să sclipească ca niÈ™te luminiÈ›e, iar femeia tânără È™i frumoasă să fie destul de sprintenă pentru corpolenÈ›a ei. Să fie un personaj exotic din „oraÈ™ul iubiriiâ€, care să mă conducă într-o încăpere mare, goală cu pereÈ›ii albi, tavanul alb. Să văd apoi un dulap în perete cu ușă pliantă. Tânăra frumoasă, dar dolofană, să scoată de undeva un pachet negru È™i lucios, să-l desfacă. Când l-a desface să văd o manta de ploaie È™i niÈ™te cizme de cauciuc. Să-mi spună scurt È™i clar: înbracă-te. După ce voi îmbrăca mantaua peste hainele mele, ea să-mi lege È™ireturile de la glugă până sub nas. Apoi să deschidă uÈ™a dulapului din perete È™i să mă împingă înăuntru. Abia acolo să-mi dau sama că e un culuar secret care duce cine È™tie unde în tunel. Mai departe să mă descurc cum mă va duce capul. Da! ÃŽncă ceva mi-a scăpat din vedere. Ea îmi va da înainte de a pătrunde în tunel o lanternă mare, rezistentă la apă, de care să fie prinsă o curea. Nu prea voi avea chef să înfrunt bezna din tunel, dar îmi va fi imposibil să mai dau îndărăt. Apoi să-mi amintesc că m-am aplecat puÈ›in ca să-mi feresc capul È™i umerii, apoi am tras È™i picorul drept după mine, căci călcasem în tunel cu stângul. Nu mă miÈ™cam deloc uÈ™or încotoÈ™mănat în mantaua aia, dar am reuÈ™it în cele din urmă să trec dincolo. Am întors capul È™i m-am uitat la tânăra cea dolofană din dulap. O priveam din abisul acela întunecat. Mi se părea foarte drăguță. „AveÈ›i grijă să nu vă îndepărtaÈ›i de râul subteran sau să o luaÈ›i pe vreo cărare lăturalnică. MergeÈ›i drept înainte!†Înainte, nu-i la plăcinte în acest tunel, m-am gândit È™i am privit spre ea, să văd ce a face. Ea a zâmbit È™i mi-a răspuns cu un fel de sărut trimis la distanță înainte de a se închide uÈ™a dulapului. Aproape la fel ca È™i uÈ™a de lemn din cetate care da în tunel. ÃŽn minutele următoare îmi voi aminti că m-am trezit într-o beznă totală. Beznă în cel mai strict sens al cuvântului. Nu se zărea nici o dâră de lumină, măcar cât vârful unui ac. AÈ™a îmi trebuie, dacă am vrut să nimeresc È™i eu în tunel, mi-am zis È™i am ridicat o mână spre dreptul ochilor. Nu vedeam nimic. Abia atunci îmi voi aminti că am o lanternă. Am bâjbâit după întrerupătorul lanternei. Când l-am apăsat, o dâră dreaptă de lumină gălbuie a frânt puÈ›in întunericul. Am plimbat puÈ›in lanterna în jurul meu. Mă aflam pe o piatră de pe malul unui râu subteran de vreo doi metri lățime. Cursul era rapid, dar nu aveam nici cea mai vagă idee cât era de adânc. La lumina lanternei, vedeam doar că apa se unduia la suprafață precum un drapel în bătaia vântului, iar râul curgea de la stânga la dreapta. Am urmat calea aÈ™a cum mi-a spus tânăra grasă È™i frumoasă. ÃŽn jurul meu n-am văzut nimic deosebit în afară de pereÈ›ii verticali ai prăpastiei È™i râul care curgea zgomotos. Aveam nervii prea încordaÈ›i din cauza întunericului. După cicni-saÈ™e minute de mers, bolta mi s-a părut mult mai joasă. Am ridicat lanterna deasupra capului, dar n-am reuÈ™it să disting nimic în bezna aceea densă. Nu se vedea nici o boltă. Apoi au început să apară cărările laterale. De fapt nu erau cărări, ci niÈ™te fisuri mari în peretele de piatră. Prin ele se prelungeau È™uviÈ›e de apă care se scurgeau în râu. Din curiozitate am îndreptat lanterna spre una din fusuri, dar n-am văzut nimic. La intrare părea îngustă, dar se lărgea pe măsură se se adâncea. Nu m-a tentat să mă aventurez. Cu lanterna în mâna dreaptă am urcat mai departe asemenea unui peÈ™te care se avântă în amonte. Lespezile pe care pășeam erau uzi, aÈ™a că trebuia să am grijă cum calc la fiecare pas făcut mai departe. Dacă spărgeam lanterna sau cădeam în râu, acolo rămâneam. Toată atenÈ›ia era concentartă la picoare. Din această cauză n-am observat o luminiță care pâlpâia. Când am ridicat privirile, era deja în faÈ›a mea la o distanță de vreo opt metri. Era un om, în mână avea È™i el o lanternă mică. Striga ceva, dar nu-l auzeam din pricina zgomotului apei. Era prea întuneric È™i nu înÈ›elegeam nimic. Iar el mi-a spus: - Am venit să te iau. - Unde? - ÃŽn tunel. Am crezut că nu mai vii, dar te-ai dovedit a fi mai curajos. EÈ™ti chiar bravo. Eu sunt cel care poate intra È™i ieÈ™i de aici. Este aici È™i Profesorul. Nu-l prea înÈ›elegeam È™i am decis să nu-l mai înteb care Profesor. Nu mă interesa. Misiunea mea era cu totul alta È™i trebuia să-mi văd de treabă. L-am urmat fără să mai pun întrebări, fiindcă era inutil. Zgomotul pe care-l producea râul astupa vocea mea È™i n-am vrut să mi-o fortific întratât, încât să mă audă destul de bine. Când am intrat cu el pe o cărare laturalnică, zgomotul parcă s-a mai potolit. Am încercat să vorbesc cu el, dar dânsul numai mi-a zâmbit È™i apoi a izbucnit în râs. „Este bine că eÈ™ti curajos. Dacă n-ai fi fost curajos, n-ai fi ajuns aiciâ€. Ce puteam să răspund eu. Am avut o clipă de nesiguranță, de nedumerire chiar, apoi m-am liniÈ™tit. Ceea ce am căutat, am găsit. Am ajuns È™i eu în tunel. Oare a fost cu adevărat, sau am visat? Dacă visam mă trezeam È™i totul avea să dispară. ÃŽnsă, din păcate, nu eram într-un vis simplu, ci într-un adevărat coÈ™mar, într-o situaÈ›ie perfidă, în una greu de imaginat. Poate că, doar la capătul lumii în È›ara aspră a minunilor se putea întâlni asemenea scene de acÈ›iune. OraÈ™ul a dispărut din ochii mei È™i de jur împrejur era numai bezna. 6. ( ÃŽntre Tiraspol È™i Tighina) ÃŽn acel subteran, sau mai bine zis, în tunel, era o altfel de viață decât la suprafaÈ›a pământului, în oraÈ™ul nostru din centrul țării cu sol negru, cu un million sau 99 de milioane furate È™i cu alte minunății. Da în esență viaÈ›a era aceeaÈ™i, numai că, fără de razele soarelui, care străluceÈ™te frumos prin părÈ›ile acestea, mai ales vara, dar È™i toamna. Nu pot spune cât timp am bâjbâit prin tunelul lipsit de lumină, dar bogat în tot felul de primejdii: gropi, ape subterane, lipitori È™i tot felul de capcane ca într-o adevărată È›ară a minunilor. De altfel È™i sus, în oraÈ™ existau destule capcane È™i primejdii… ÃŽn tunelul care nu era ca la Cricova sau la MileÈ™tii Mici, aerul era rece È™i umed. Când mergeam din urma celui care poate intra È™i eÈ™i, atunci când vrea el din tunel, am auzit un huruit îngrozitor. Era un semnal că avea să se întâmple ceva. ÃŽnsă, ce anume, nu-mi puteam imagina. Poate va fi un cutremur de pământ? Am întrebat È™i eu aÈ™a ca oricine care este gata să intre în panică. Nu mi s-a răspuns afirmativ, ci doar aluziv. “Poate fi ceva mai înfiorător È™i mai gravâ€. - Adică, ce ar putea să fie… - Nu pot să vă explic acum, n-avem timp pentru vorbe-n vânt. Trebuie să plecăm de aici, să fugim, cât nu este prea târziu, altfel tunelul ne va înghiÈ›i pentru totdeauna. - Bine, bine, am zis resemnat È™i aproape am luat-o la fugă după dânsul, care a grăbit aÈ™a de mult paÈ™ii, că mie nu-mi rămânea altceva să fac decât să fug din urma lui. ÃŽn beznă auzeam gâfâitul lui È™i zgomotul înăbuÈ™it al rocilor sau pietrelor din pereÈ›ii care toate parcă se rodeau unele de altele. Se auzeau È™i niÈ™te bubuituri de parcă se prăvăleau niÈ™te stânci peste noi. Sub picioare pământul a început să se cutremure neregulat. Din acel moment aveam senzaÈ›ia că ceva îngrozitor, inevitabil se va întâmpla cu mine È™i cu ghidul meu prin tunel. Nu era cale uÈ™oară nici înainte, nici îndărăt, cu atât mai mult. ÃŽnaintam orbecăind prin tunel spre un punct final sau fatal în timp ce lumea subterană se cutremura din toÈ›i rărunchii. Bufniturile îngrozitoare se repetau aproape peste fiecare minută, deÈ™i nu aveam niciun fel de ceas, dar îmi imaginam că timpul este măsurat după fiecare zece-douăzeci de paÈ™i prin acel abis al întunericului. La un moment mi s-a părut că zgomotul infernal a dispărut. Adică a încetat brusc. â€Oare nu cumva am asurzit sau mi s-au astupat urechile?†Nu era aÈ™a, fiindcă imediat am observant că în urechi îmi vâjâia ceva. Și acel vâjâit se înteÈ›ea. Parcă ne pândea un animal de pradă, gata-gata să pună laba pe noi. Era un zgomot pe care nu-l mai auzisem în viaÈ›a mea. M-au trecut fiori. Pentru că acel zgomot nu ne respingea sau venea pur È™i simplu de undeva, ci ne răsuna ca o invitaÈ›ie în infern. De spaimă simÈ›eam o sudoare rece în spate. Am înÈ›eles că era ceva mai îngrozitor decât un cutemur devastator. Dar ce anume era nu-mi imaginam È™i nici n-avem când să-mi imaginez ceva. Trebuia să merg mai departe, ca să nu ne cadă pietrele în spate, peste noi. Am mers prin tunel nici nu È™tiu cât timp. Pierdusem complet noÈ›iunea timpului din pricina spaimei È™i zăpăcelii. Uitasem de oboseală, de o mică rană la un picior, care sângera. Mi-a rămas numai dorinÈ›a de a fugi, de ieÈ™i de acolo. Dar cum? Nu mă ajungea capul. Apoi am simÈ›it o durere înfiorătoare la cap. Am văzut stele verzi. Probabil m-am lovit de vre-o piatră. Mi-am spart capul sau în cel mai fericit caz mi-am făcut un cucui. Era prima oară când mă loveam la cap aÈ™a de rău. Sau a mai fost vreo dată? Demult, în copilărie, când am căzut de pe moara de apă din valea… Ei, dar asta a fost demult. Acum e altă situaÈ›ie. Este cu adevărat sau, totuÈ™i e un vis tare urât? AÈ™ fi fost fericit să fie un vis, însă, pare-se era o realitate, una din tunelul de sub fortăreață, de sub oraÈ™ul… Dar nu-mi ardea să-mi amintesc de vreun oraÈ™. Vroiam să văd lumina soarelui. Și soarele pe cer. Mă simÈ›eam ca într-o gaură neagră, care îmi decima toată fiinÈ›a mea. - Hai s-o întindem mai repede! - Dar mi-e greu… - Dacă È›i-e greu acum, murim amândoi aici, fără să vedem vreo dată lumina soarelui. - Bine, am zis, sper că mai avem un pic È™i scăpăm de aici. După o miÈ™care a lanternei am observant că pereÈ›ii stâncoÈ™i de pe ambele părÈ›i ale drumului prin tunel se terminau È™i o platformă imensă, dar plină de gropi se deschidea în faÈ›a ochilor. Am scăpat de dracu, dar mai avem de-a face ceva cu tată-său sau cu naiba È™tie ce Duh Necurat, Spirit Rău, Duh de Spaimă, Duh al Rătăcirii. Trebuia să fim prea atenÈ›i ca să scăpăm teferi de acolo. Am izbutit să trecem È™i peste ele, ca niÈ™te personaje de ale lui Murakami din La capătul lumii È™i în È›ara aspră a minunilor. Nu mi-am putut imagina că voi avea asemenea ocazii undeva È™i pe malul Nistrului, între oraÈ™ul Tiraspol È™i Tighina sau mai bine zis, sub ele, într-un tunel misterios prin care parcă trecea È™i o gaură neagră de mici dimensiuni. O gaură a Viermelui Iadului cel Neadormit. Cum am ieÈ™it de acolo este tot atât de incredibil, ca È™i cum am intrat, mărturisi Dafin. Când am ieÈ™it la suprafață abia se lumina de ziuă. Troleibusele, autobusele de zi încă nu circulau. Oamenii dormeau liniÈ™tiÈ›i fără să-È™i bată capul cu aÈ™a probleme ca ale mele. Am respirat adânc, m-am prins cu amândouă mâinile de o funie pe care am mai avut-o în anii de È™coală, în sala sportivă È™i am început să urc la suprafață. OraÈ™ul iubirii încă mai dormea, sau se trezea încet. Ce vis stupid am avut! Am coborât în tunel cu un lift, am dat acolo de dracu È™i de Tatăl CoÈ™marului. Am urcat la suprafață în ultimul moment pe o funie, pe care nu-mi pot imagina cine È™i cum mi-a întins-o. Bine că a fost aÈ™a, că de nu era nu È™tiu cum aveam să ies din tunel. Poate că mă â€scuipa†el pe undeva, dar cu toate păcatele mele, aveam prea puÈ›ine È™anse. AÈ™a că, să fi avut o funie la momentul potrivit... ÃŽnsă numai o funie È™i de aceea pe care o folosesc alpiniÈ™tii. Să escaladez È™i eu Everestul, Elbrusul sau Mont Blanc-ul È™i alte vârfuri de munte, că pe lume sunt multe vârfuri înalte, dar există È™i multe tuneluri sau peÈ™teri întunecate, învăluite în beznă. ÃŽntr-o beznă deasă, mai deasă decât în pădurea norvegiană sau în cea rusă. Dafin începea să-È™i demonstreze erudiÈ›ia È™i debita din plin diferite halucinaÈ›ii de ale sale. Când lucrurile nu merg conform aÈ™teptărilor, unii oameni se gândesc chiar È™i la sinucidere. Dafin însă, continua să istorisească: â€După ce am scăpat de locurile periculoase specifice acelui tunel: grohotiÈ™uri, râuri rapide subterane, prăpastii, gropi mai mici È™i gropi adânci, ape care țâșnesc din găuri pe neaÈ™teptate, am răsuflat uÈ™urat È™i cu toÈ›i porii plămânilor, pentru că corpul meu avea nevoie de oxygen. Dar, ieÈ™ind la suprafață din acea subterană am avut impresia că mă aflu la o mare altitudine, iar aerul, deÈ™i este curat, îmi părea prea rarifiat. ÃŽnsoÈ›itorul necunoscut, sau poate însoÈ›itoarea, că prin beznă n-am înÈ›eles cine mă ghida prin tunel, a început să tuÈ™ească. Și-a scos gluga neagră care îi acoperea capul È™i aproape toată faÈ›a până la ochi. De altfel la început îi vedeam doar ochii, nasul È™i gura. DeÈ™i È™i-a scos gluga tot una îi era greu să respire. L-a apucat răul de munte, care se manifesta prin dureri de cap, prin oboseală excesivă, greață. Și eu eram mort de oboseală. Când a început să vomite mi-a părut că este femeie. Una cu părul tuns tare scurt, care se sluÈ›ea în ipostaza de a vomita. Am devenit curios să o văd mai bine la lumină. Părul ei vopsit blond intens scurt, ca un gazon bine îngrijit. Pielea fieÈ›ii era aspră, ca o pelerină bătută mult timp de vânt È™i ploaie. ÃŽn loc de salut zâmbeÈ™te strâmbându-È™i buzele într-o parte. ÃŽmi aminteam că pe ultima sută de metri, da poate că erau mai mult de o sută, nu ne-am urcat încet, n-am făcut pauze. Călăuza È›ipa: mai repede, mai repede, că vine potopul. Care potop, vroiam să întreb, dar tăceam È™i mă È›ineam strâns de funie. ÃŽmi imaginam un potop de apă, care se ridică din adâncime spre noi, în sus. Dacă mai zăboveam È™i dacă ne ajungea din urmă, È™i cine È™tie, poate ne trăgea spre Fundul Iadului sau la Fundul Tartorului. Că din urmă venea un vârtej puternic. De câteva ori am suferit un vâjâit în urechi. Am avut impresia, că voi cădea în gol. Am fost, cu alte cuvinte, într-o stare de ameÈ›eală, dar nu m-am lăsat purtată de acel val. Călăuza mea, care nu era doamna Moartea , â€Nedorită de Oameniâ€, părea că suferea mai mult decât mine. Dacă în tunel ea mă încuraja să merg, să nu mă opresc, să ajung teafăr la suprafață, acum avea tulburări de echilibru, iar tusa ei se înteÈ›ea în loc să se oprească. Pe neaÈ™teptate am vomitat È™i eu. Apoi am încercat să-mi păstrez calmul, să nu privesc înapoi, adică în jos, prin gaura tunelului din care am ieÈ™it È™i de unde se mai auzea zgomotul unor ape turbate, care clocoteau. ÃŽnsă acum călăuza mea m-a impus să mă panichez. ÃŽn timp ce-mi scoteam echipamentul, adică haina cea neagră care m-a protejat în tunel È™i care era plină de noroi, ea își examina bocancii antidirapanÈ›i È™i își potrivea o cască pe care a scos-o din rucsac. Apoi a pus mâna pe târnăcop, a apucat coarda, adică funia pe care ne-am ridicat la suprafață. Abia atunci am observant cât de masivă era călăuza mea. Era cât o ușă de biserică. Pe neaÈ™teptate mi-a ars una la ceafă. Am pierdut cunoÈ™tinÈ›a după ce am văzut stele verzi. Când mi-am revenit în fire, călăuza cea masivă nu mai era pe aproape. Ea undeva dispăruse. Dar unde? ÃŽncotro o luase la sănătoasa? - Unde eÈ™ti, strigam eu ca un nebun. - Suntem aici, au vociferat două matahale în halate albe. - ÃŽmi pare sau am halucinaÈ›ii. De unde v-aÈ›i luat? - Suntem de la spitalul de urgență, am venit să vă luăm... Nu, nu aveam halucinaÈ›ii. ÃŽntr-adevăr erau doi sanitari de la spitalul de urgență. Dar poate, erau de la spitalul de nebuni! De unde să È™tiu eu... ÃŽn apropiere staÈ›iona un automobil pe care era scris: Salvarea. - AveÈ›i nevoie de ajutorul nostru? - Se vede că am, dacă... - Dacă nu vă supăraÈ›i, vrem să È™tim, dacă vă puteÈ›i urca singur în automobil, sau vă ajutăm noi? - Singur, singur, că dacă am ieÈ™it din tunelul acela fără ajutorul vostru, nu mai am nevoie acum. Dar lângă mine a mai fost unul care... sau una. - Care s-a speriat È™i a dat bir cu fugiÈ›ii, s-a rânjit unul dintre cei doi sanitari. După această glumă a lor n-am spus niciun cuvânt. M-am debarasat de haina murdară, pe care am purtat-o în tunel, am scos ciubotele de cauciuc pline de noroi È™i am urcat în automobilul lor prin uÈ™a larg deschisă. Șoferul a pornit automobilul cu tot cu clacsonarea specifică maÈ™inei de la salvare sau de la poliÈ›ie È™i în mare viteză am mers spre oraÈ™. Am aÈ›ipit puÈ›in în drum È™i când m-am trezit, eu eram deja în salonul spitalului. Alături se aflau două femei: una probabil era medicul, alta asistenta lui. Vă rugăm să ne spuneÈ›i cum vă cheamă. Le-am spus. Și ele doar au privit una la alta fără să-mi răspundă. Acum să-l lăsăm să se odihnească, că pe urmă... Au zis ceva în limba rusă, au tuÈ™it È™i s-au retras. Eu am aÈ›ipt din nou, parcă răpus de gloanÈ›e, de o moleÈ™eală stranie. Când m-am trezit a doua oară în salonul spitlului, am observat că aveam bandaj la un picior, la degete, È™i în moalele capului. E slut la Prut, am vrut să spun, dar n-am zis nimic. Vecinul de salon din dreapta mea era un bătrân uscățiv, care tăcea ca peÈ™tele în apă, iar cel din dreapta fredona o melodie, apoi cânta cu glas tare ca un alienat: „Șiroka strana moia rodnaiaâ€. Apoi după ce termina cântecul despre È›ara lui nemărginită È™i mare, începea: „Moi adres ne dom i ne uliÈ›a, mai adres sovietskii soiuz!†Când tipul a înÈ›eles că îl privesc cu dispreÈ› mi-a zis: - Privet alkaÈ™! Nu È™to... AÈ™a că ai întrecut măsura ieri? - Nu, i-am răspuns nimic, ci doar m-am întors pe cealaltă parte. Bătrânul tăcea. Era posomorât ca o zi mohorâtă de toamnă, de ultima lună de toamnă. ÃŽntr-un fel dânsul chiar îmi amintea de persoanjul lui Ion Druță din povestirea lui “Uitima lună de toamnă.†MoÈ™ul semăna È™i cu actorul care l-a înfățiÈ™at în filmul lui Vadim Derbenev “Ultima lună de toamnă†turnat la studioul “Moldova-filmâ€. â€Ce amintiri frumoase sau, poate, unele cu totul prosteÈ™ti?†MoÈ™ul din cameră mă aranja mai bine decât vecinul cel obraznic, gura spartă a căruia, trăncănea ca o moară stricată. MoÈ™ul nici nu punea întrebări stupide, nu vorbea ca un bădăran È™i nici nu-È™i proslăvea Patria sa. Slavă Domnului că văd lumina zilei măcar în acest salon, fiindcă după câte am trecut prin tunel, apoi È™i la suparfață, când am ieÈ™it, acum îmi părea chiar că e bine. Dar oare, cât că fie ora… - Este aproape de trei după amiază, a spus o persoană care a intrat în clipa aceea în salon. Am venit să vă transferăm în altă parte, unde va fi mai multă liniÈ™te, a spus bărbatul în halat alb. - Doamne! Pe mine mă mutaÈ›i, mă transferaÈ›i, să am iertare… - Da, mi-a răspuns, È™i mai repede, mai repede. ÃŽmi spunea aproape pe acealÈ™ ton È™i cu aproape aceiaÈ™ voce ca È™i călăuza mea necunoscută din tunel. N-am avut încotro. Aproape că am sărit în picioare, dar vai, o durere acută în piciorul stâng m-a forÈ›at să mă aÈ™ez imediat pe pat. “Mă doare!†- A-a-a. .. cum de am uitat că aveÈ›i piciorul fracturat, a bolmojit medicul, sau poate, sanitarul È™i m-a înhățat vârtos de o mâină. - Vă rog mai uÈ™urel, am piÈ›igăit eu jalnic. - Bine, da ce vreai să te iau în braÈ›e? Eu nu-È›i sunt Dumnezeu. Eu sunt Fokin. Numele lui mi-a È›iuit în urechi ca trăsetul, care se aude după un fulger. Am dat peste alt drac. ReÈ›eaua mea de nervi s-a alertat. S-au alerat, în primul rând, nervii cranieni. Adică, nervii care ne controlează expresia feÈ›ei. Nu vedeam nici un indiciu care să-mi ajute să înÈ›eleg dacă prezenÈ›a mea acolo era bună sau rea È™i dacă gândurile sale erau drepte sau strâmbe. Am început să clipesc din pleoape. Am închis ochii. Mă protejam de un eventual pericol. O lovitură uÈ™oară sub genunchi cu un ciocănel m-a făcut să ridic piciorul. Am încuviinÈ›at propunera medicului È™i m-am pornit spre ușă. AÈ™a am fost transferat în altă parte, adică în altă încăpere a spitalului. â€AÈ™a îmi trebuie, dacă m-am lăsat purtat pe aripile visurilor cu aceÈ™ti pământeni păcătoÈ™iâ€. Asta era etapa următoare după ce am trecut prin labirintul fortăreÈ›ii de odinioară, sau nu. După ce am trecut È™i prin tunel È™i prin gaura lui neagră, care nu m-a înghiÈ›it. Dar care, i-a dat dispăruÈ›i pe mulÈ›i români din TimiÈ™oara, alte părÈ›i ale țării în perioada celor mai lungi È™i mai întunecate nopÈ›i ale anului. Adică, în preajma solstiÈ›iului de iarnă, când Soarele are cea mai mică înălÈ›ime deasupra orizontului È™i când se realizează cea mai lungă noapte È™i cea mai scurtă zi – la 22 decembrie. Găuri negre È™i foarte mari sunt È™i în Univers, probabil pe acolo, unde se întâlnesc labirinturi cosmice de întuneric sau de insuficiență de lumină. Cu aceste gânduri filosofice, neânÈ›elese de mine până la capăt, am adormit din nou. Când m-am trezit... Nu mai era nici o urmă de spital. Prin geam pătrundeau razele soarelui. Și era nu È™tiu ce oră, fiindcă nu aveam niciun ceas. ÃŽnsă, faptul că soarele strălucea, îmi da putere. M-am sculat È™i am deschis geamul. Prin el a pătruns un val de aer È™i un sunet foarte bine cunoscut al viețăților care pot zbura din pom în pom, din È›ară în È›ară, ele neavând ca noi o È›ară, fiindcă Planeta Pământ pentru ele este o singură È›ară. Iar Soarele... El e sursa inepuizabilă de lumină È™i de viață în lumină, nu în beznă. Se începea o nouă zi, după ieÈ™irea mea din â€Gaura†ceea neagră a tunelului. Ei, dar asta a fost cu vreo doi ani în urmă! Da acum oare, în ce găuri, conace, tuneluri, mănăstiri voi intra? Fiindcă doamna Moartea vrea ca eu să mă ocup de Manuc Bei È™i de conacul lui vechi din oraÈ™ul invizibil Anastasia sau de la HânceÈ™ti? Iar eu nu pot să mă despart de amintirile din trecut, medita Dafin. Să plec în oraÈ™ul amăgitor, să muncesc ca un tăietor de agat, să mă bucur de toată Anastasia, când de fapt nu voi fi nimeni altul decât sclavul ei. Ori, deja eu sunt sclavul Nedoritei de Oameni? - Nu este adevărat, È™i-a zis el. Eu devin din simplu spectator în teatrul vieÈ›ii într-un actor-perigrin, care particip activ la niÈ™te evenimente. - Ai dreptate! - Am. Fiindcă în fiecare zi învăț o nouă lecÈ›ie despre sine È™i despre lumea din jur, chiar dacă este stranie la prima vedere È™i astfel acumulez cea mai preÈ›ioasă dintre toate bogățiile: propria experiență, medită el. 7. (La conacul lui Manuc) Dafin l-a sunat pe domnul profesor. Nu i-a răspuns la apel. Vocea robotului da de înÈ›eles că abonatul nu se află în È›ară, ori că există o altă explicaÈ›ie. De pildă, că telefonul nu este în aria de acoperire. â€Mai bine merg la Bibliotecă s-a gândit el. Acolo voi căuta informaÈ›ii despre obiectele incluse în itinerar È™i mă voi documenta puÈ›in înainte de a purcede la drum. Itinerarul propus de doamna care s-a recomandat Moartea, însă eu prefer s-o numesc mai omeneÈ™te Marta, urma să-l începem de la Suruceni. Apoi, după un popas la Bardar, unde există o fermă de struÈ›i È™i alte animale exotice, o adevărată mică grădină zoo, urma să merg la HânceÈ™ti. Dacă mă È›ineam strict de itinerar, mă avântam într-o călătorie într-o zonă deluroasă din un fel de ElveÈ›ie fără lanÈ›uri muntoase, cu podiÈ™uri potrivite pentru creÈ™terea strugurilor pentru vin È™i pentru consum în stare proaspătă. Există È™i câteva pășuni îmbelÈ™ugate cu văi pitoreÈ™ti în care strălucesc în razele soarelui câteva rezervoare artificiale de apă, numite iazuri. La Suruceni urma să-l găsesc pe un călugăr. Mai bine zis pe un fost cioban sau nu È™tiu ce lucrător din agricultură, care s-a călugărit la bătrâneÈ›e în loc să se bucure de realizările sale de o viață de om. Ce nume oare È™i-a luat ciobanul Fănache? Că atunci când oamenii se călugăresc, adică se leapădă de cele lumeÈ™ti È™i jură credință numai Domnului de Sus, de obicei primesc alt nume. Savatie sau Evlampie de pildă. Din ce tip de oameni făcea parte ciobanul Fănache? Era vre-un urmaÈ™ al vechilor daci? Sau un descendent din neamul ȘoimăreÈ™tilor de mai aproape de zilele noastre? Era greu de spus văzându-i faÈ›a acoperită de o barbă neordonată, albă ca la un moÈ™ Crăciun cu câteva fire roÈ™covane. Sprâncenile groase ca două perii, ochii de o culoare între verde È™i albastru al căror părÈ›i erau cuprinse de cearcănul bătrâneÈ›ii. Ciobanul dat avea vreo È™aizeci È™i cinci de ani, aÈ™a cel puÈ›in îmi părea. Marta, cum prefera Dafin să o numească pe doamna Moartea, la provocat să vorbească cu el È™i cu ea, fiindcă în acea primă expediÈ›ie pe itinerar a mers împreună cu ea. Eu l-am considerat pe călugăr prea ursuz È™i preocupat doar de îndeletnicirile orânduite de bieserică, care în concepÈ›ia mea, nu se prea înscria în modul potrivit în acel peisaj. - De unde È™tiÈ›i dumneavoastră că m-am rătăcit când am fost mic È™i am stat în vechiul conac mai mult decât douăzeci È™i patru ore? - Am citit aseară ce-mi spuneau cărÈ›ile, a răspuns Marta cu vocea scăzută. - Dumneata poÈ›i citi È™i vedea în cărÈ›i lucruri È™i întâmplări care au avut loc tare demult? - Văd ca într-o fântână È™i privesc ca prin apa cea mai limpede. - ÃŽnseamnă că aveÈ›i capacități extraordinare! Cineva dintre părinÈ›ii dumitale au avut magie neagră sau au fost È™i vrăjitori? - Admitem. ÃŽnsă acum te rugăm să ne povesteÈ™ti despre peripeÈ›iile din copilărie, când hălăduiai prin preajma conacului lui ManucBei. FaÈ›a lui acoperită de barbă probabil s-a schimonosit, după cum s-a rânjit la noi, iar fruntea i s-a făcut numai riduri, după care a vorbit: â€ÃŽn satul nostru era un moÈ™ bătrân pe care unii îl considerau nebun. ÃŽntr-adevăr el nu era chiar aÈ™a. E adevărat însă, că atunci când eram mic, l-am considerat drept un vrăjitor în stare să iÈ™te vedenii tare caraghioase. Credeam că lui i se supuneau vampirii È™i strigoii de după miezul nopÈ›ii. Cu ajutorul lor el întinerea È™i încăleca pe un cal năzdrăvan cu care pleca la vânătoare pe timp de noapte, când luna era în descreÈ™tere. Dacă era iarnă sta la taifas cu lupii, iar vara făcea diferite farmece în conacul cel vechi. De la dânsul am aflat cum È™i-a dat obÈ™tescul sfârÈ™it proprietarul temutului conac. - Va mărturstit ceva deosebit despre Manuc Bei? - Nu È›in minte acest nume păgân, a zis bătrânul călugăr, însă îmi amintesc că tata-mi spunea că cineva a prezis apropiata pieire a vechiului conac. De vreme ce proprietarul lui a fost un om monstruos... DiscuÈ›ia noastră a fost întreruptă de către stareÈ›ul mănăstirii , care ne-a invitat evlavios È™i în acelaÈ™ timp autoritar ca să luăm parte la tarpeză. - Vă invităm să cinstiÈ›i È™i voi cu noi, pentru că azi este sărbătoarea Sfânului Nicolae. - Care Nicolae, cel de vară sau de iarnă? - De vară, bineînÈ›eles! - Cu mare plăcere, am spus toÈ›i într-un glas. După masa copioasă, cum mi-a părut mie, la care am servit È™i câteva căni cu vin din cel mai bun de la acea mănăstire, ne-am continuat destăinuirile. Eu l-am întrebat pe călugăr dacă a fost la conacul lui Manuc Bei după ce s-a întors din armată, È™i după ce Ivan Bodiul a construit propriul conac de vânătoare. Doamna Nedorita de Oameni i-a făcut lui Dafin un semn pe care el nu l-a prea înÈ›eles. - Da ce anume vă interesează? - Vrem să aflăm dacă au mai fost în această È›ară oameni tari de fire care nu s-au temut de Moarte, de fulgere È™i de multe altele? - Nu sunt omul cel mai potrivit să vă răspund, însă vă mărturisesc că am pățit ceva grav când am fost mic. Și s-a întâmplat anume la conacul care vă interesează pe Dumneavoastră. - Noi vom fi foarte atenÈ›i È™i recunoscători. - Da, vă rog să-mi juraÈ›i că nu veÈ›i folosi cele mărturisite de mine în scopuri meschine È™i urâte. Pentru Dumnezeu, vă rog să mă iertaÈ›i, pentru că am fost un păcătos, o victimă nevinovată. Am pătimit, am suferit È™i nu-mi pare că am avut destul noroc în viaÈ›a asta, ci mai degarbă nenorocul m-a însoÈ›it mereu după ce am pătruns acolo, după ce m-am dus, unde nu-mi fierbea oala, cum se spunea în satul nostru. - Ei lasă, nu fi aÈ™a de vigilent È™i nici nu te speria, că noi nu suntem niÈ™te iscoade ale Satanei sau spioni din Rusia, a zis Dafin. Nedorita de Oameni l-a privit îngrijorată.†Probabil nu m-am exprimat corect. Am lăsat privirile în jos, simÈ›indu-mă nu prea bine. Iar călugărul, între timp a început a povesti cu un fel de teamă È™i părea că era un pic chiar speriat, însă sub influenÈ›a vinului bun, consumat cu carne de porc, cu mămăligă È™i cu plăcinte cu brânză, s-a dezlănÈ›uit din starea de închistare în care a fost. El chiar a ajuns să blesteme locul în care se află conacul, ca fiind unul plin de păcat È™i mister, ca È™i castelul lui Dracula din munÈ›ii CarpaÈ›i. Numai că pe acolo eu n-am fost, da la conacul din HânceÈ™ti...†- Să È™tiÈ›i că tot răul se trage de la galeriile lui subterane care se află sub conac. La auzul acestor cuvinte Dafin a tresărit. El È™i-a amintit de labirintul în care parcă a fost È™i despre care se gândea să vorbească cu Nedorita de Oameni, iar acel călugăr îndrugă verzi È™i uscate... Era nevoit să-l asculte mai departe ce-a spune el. - Conacul este bântuit de tot felul de strigoi È™i stafii. - Probabil boierul care l-a stăpânit n-a fost un om de la Dumnezeu, ci de la Diavol, a zis un ascultător care s-a apropiat de noi în timp ce călugărul vorbea. - Da, da. Și să È™tiÈ›i că sufletul lui nu s-a ridicat la ceruri, ci È™i după moartea corpului a rămas să sălășluiască pe aceste meleaguri, atrăgând numeroase nenorociri È™i tragedii. - Și cam de când vine aceasta? Dafin a zis că de pe la 1812. Iar Nedorita de Oameni a afirmat că È™i de mai demult: din 1711 de după lupta din iulie de la StănileÈ™ti, o localitate de pe malul Prutului.†Când am început să ne dăm cu părerile am privit-o pe Nedorita de Oameni în ochi. Am observat în ei niÈ™te scântei. N-am scos apoi nici un cuvânt È™i am ascultat în tăcere ce spunea călugărul. La un moment anumit am simÈ›it că mă doare capul, că am ameÈ›eli. Mă È›ineam din răsputeri ca să nu cad undeva, ca È™i cel care în copilărie a căzut din podul conacului È™i acum ne povestea. El își amintea de o aventură din copilărie avută la canac. ÃŽnsă noi nu eram la conacul dat, ci la o mănăstire nu departe de conacul din HânceÈ™ti... Nedorita de Oameni a mai È™optit ceva despre credinÈ›ele supranaturale ale țăranilor. ÃŽn unele sate îndepărtate din Transilvania È™i din tot spaÈ›iul românesc de până la Nistru È™i mai departe de fluviu, preoÈ›ii È™i învățătorii din satele mici, îndepărtate de centrele civilizaÈ›iei umane propăvăduiau asemenea poveÈ™ti. Unii chiar afiramau cu toată seriozitatea lor că au dovezi că vârcolacii bântuie prin întreaga È›ară, iar vampirii, numiÈ›i strigoi, pentru că strigă, se adăpau cu sânge omenesc.†- Vă jur pe crucea sfântă că stafiile rătăcesc È™i până azi printre ruinele conacului È™i devin răufăcătoare dacă uiÈ›i să le duci seară de seară băutură È™i mâncare, a spus călugărul. - Iar dragonii È™i zmeii cu aripi care răpeau fecioarele de viță împărătească nu sunt prezenÈ›i întâmplător în poveÈ™tile populare româneÈ™ti? - Să È™tiÈ›i că aceÈ™tia chiar nu sunt întâmplători È™i ei răpeau nu numai fete de împărat, ci È™i pe cele de neam mai prost, dacă erau chipeÈ™e. Pentru desfrâul lor È™i al stăpânilor... Aveam impresia că ascult poveÈ™ti nu despre un conac oarecare de la HânceÈ™ti, ci despre renumitul Castel din CarpaÈ›i, despre care a scris È™i Jules Verne. Mai ales, că pe timpul acela Manuc Bei È™i urmaÈ™ii lui preferau ca cupola palatului să fie iluminată cu electricitate. Nedorita de Oameni nu înceta să-l tot ia la întrebări pe bietul călugăr, iar eu simÈ›eam din ce în ce că memoria mea nu mai lucrează, că mi se întunecă în faÈ›a ochilor. Faima rea a conacului era îndrepățită de mai multe legende care circulau, dar È™i de faptul că nimănui nu-i da prin minte să se încumete a-l vizita. Conacul răspândea în jur o spaimă molipsitoare, după cum o mlaÈ™tină nesănătoasă împrăștie miasme pestilenÈ›iale. Numai a te apropia de conac, însemna să-È›i riÈ™ti viaÈ›a în lumea asta È™i mântuirea sufletului în cealaltă. - Da dumneata cum de te-ai încumetat? - Eu eram mic. M-am rătăcit È™i nu mi-am dat sama unde am ajuns. Abia când m-a prins noaptea È™i s-au început grozăviile cele mai grozave, am început să înÈ›eleg unde am ajuns, însă nu aveam timp de pierdut. M-am luptat pe viață È™i pe moarte pentru a supraveÈ›ui... - V-a fost greu? - Foarte greu, È™i numai datorită sfintei cruci È™i din mila Domnului am scăpat cu viață È™i iată acum încerc să vă redau unele crâmpeie de mult uitate. ÃŽn timpul când călugărul povestea de-a fir a păr ce a văzut È™i prin ce a trecut pe mine mă cuprindea tot mai mult somnul. Nu-mi aminteasc cum am ajuns în pat È™i când am fost culcat. Habar n-am cum È™i-a sfârÈ™it povestirile sale bietul călugăr. Probabil, că el È™i cu Nedorita de Oameni, au mai stat la taifas o bucată de vreme. Nu întâmplător, peste câteva zile, ea mi-a spus că începe să se îngrijoreze È™i nu este sigură că eu mă voi isprăvi cu sarcina pusă de domnul Platon. Că dacă, n-ar fi ea, ghid turistic cu experiență, eu n-aÈ™i scoate la bun capăt toată lucrarea preconizată. Realizam că sunt obligat să povestesc cum a avut loc construcÈ›ia conacului în a doua jumătate a secolului XIX, că în anul 1862 el era o perlă a arhitecturii executată în stilul RenaÈ™terii italiene, că autorul proiectului era celebrul arhitect Alexandru Bernardazzi. Sălile palatului au fost realizate în stilurile: european, turcesc, armenesc, apoi È™i moldovenesc. PereÈ›ii au fost înfrumeseÈ›aÈ›i cu picturi celebre ale maeÈ™trilor europeni. A fost creată chiar È™i o bibliotecă. Iar cupola... Cupola era iluminată cu electricitate. Toate clădirile ansamblului erau coneccctate între ele prin oranjerii de sticlă È™i treceri subterane. Trecerile subterane s-au păstrat până-n prezent È™i trec pe sub tot oraÈ™ul HânceÈ™ti. Ele erau menite pentru evacuare È™i fugă din coanac. Până în anul 1905 la moÈ™ie viaÈ›a a fost destul de agitată: veneau oaspeÈ›i cu renume, se organizau sărbători, vânători, sindrofii. La dispoziÈ›ia oaspeÈ›ilor erau bazine, lacuri, È™i ceea ce, pare neverosimil – o bibliotecă cu mai bine de 600 de cărÈ›i. Ar fi bine să-mi aminesc versurile lui Arhip Cibotaru: â€IeÈ™iÈ›i, ostaÈ™ilor, din piatră,/ IeÈ™iÈ›i din bronz È™i din granit...†La Conacul lui Manuc Bei, dacă vor ieÈ™i la suprafață stafiile, care l-au bântuit după părăsirea lui, nu cred că bine va fi. Iar dacă, punem la bătaie È™i zgomotele, sunetele care ieÈ™eau din conac când oaspeÈ›ii lui se dădeau în sindrofii È™i în desfătări de loc creÈ™tine, atunci, chair îți vine să-È›i ieai lumea în cap È™i să nu-È›i mai ardă de ostaÈ™ii evocaÈ›i de poetul, comunist care a cunoscut puÈ›in È™i îndeletnicirile È™efilor de partid, mai ales a celor din anturajul lui Ivan Bodiul, care tot prefera să facă sindrofii pe la HânceÈ™ti È™i în alte părÈ›i. Fiindcă Bodiul avea È™i el acolo o atracÈ›ie. O avea È™i dincolo, È™i în multe alte părÈ›i ale Moldovei din perioada lui Brejnev, Cernenco È™i până la Gorbaciov, care a interzis alcoolozmul È™i băuturile spirtoase, sindrofiile È™i multe altele. ÃŽnsă ele, deja erau intrate prea adânc în subconÈ™tient È™i poate, chiar È™i în ADN, în genele umane, în È›esutul viu... 8. (La o slujbă de izgonire a diavolului) La început de drum un călător este lipsit de experiență, dar el, trebuie totuÈ™i să fie sigur pe sine È™i să aibă încredere în propriile puteri. IniÈ›ial călătorul se bazează preponderent pe propriile lui idei È™i concepÈ›ii, pe ceea ce al crede că ar fi adevărat. De aceea, la început de drum călătorul dă dovadă de un exces de egocentrism – â€eu È™tiu cel mai bineâ€, â€ceilalÈ›i nu mă înÈ›elegâ€. ÃŽnsă călătoria continuă... Inevitabil, călătorul trece prin tot felul de situaÈ›ii, vede peisaje noi È™i... descoperă că nu totul este chiar aÈ™a de simplu, că situaÈ›iile È™i relaÈ›iile nu întotdeauna pot fi soluÈ›ionate cu secces numai în baza propriilor convingeri, că există È™i posibilitatea eÈ™ecului. ÃŽn localitatea respectivă am avut ocazia să poposesc cu vreo 19 ani în urmă. Atunci eram în alt secol, într-o zi de iarnă. Satul e atestat la 6 martie 1443 È™i e o localitate cu aproape cinci mii de locuitori. Are o legendă frumoasă cu barda, un fel de secure cu tăiÈ™ul lat È™i coada scurtă, întrebuinÈ›at la cioplitul lemnului, dar uneori era È™i armă de luptă. Satul Bardar este aÈ™ezat într-un hârtop din dreapta văii Botna È™i parÈ›ial este înconjurat de păduri È™i de versanÈ›i nu prea înalÈ›i pe care este palntată viÈ›a de vie. Pe timpuri aici au existat: o moară cu aburi È™i mai multe mori de vânt. Am vizitat satul după destrămarea kolhozului, care a funcÈ›ionat mai bine de trei decenii, fiind specializat în creÈ™terea animalelor È™i în viticultură. Este baÈ™tina lui Aurel David, fiul lui Alexandru David, un mare pictor care a plecat în neant, È™i al lui Vasile Iovu, cel mai mare naist. De acolo e È™i Petru Vutcărău, Mihai ToderaÈ™cu, artiÈ™ti binecunoscuÈ›i în lumea celor, care admiră arta teatrală È™i interpretativă. Bardarul a fost È™i satul lui Ion GonÈ›a, ziarist cu care am lucrat mai bine de doi ani frumoÈ™i la publicaÈ›iaâ€Luceafărulâ€, însă care, după ce m-a uitat, când era È™ef la radioteleviziune, s-a spânzurat mai târziu la Paris, s-au l-au spânzurat alÈ›ii, care au avut vreun interes ca să se răzbune. Nu È™tiu, încă, precis, însă aÈ™i vrea să È™tiu. S-o înterb poate pe doamna Moartea? Că ea, cu experienÈ›a ei de sute de secole, da poate de mii, multe a văzut pe lumea asta! Dar, touÈ™i nu-mi pot imagina cunoÈ™tinÈ›ele ei. A văzut, probabil, È™i Funeralii fericite sau Happy Funeralis. Că nu degeaba e doamna Moartea, iar eu din prudență È™i dintr-o bună premoniÈ›ie o numesc ba Marta, ba Nedorita de Oameni. Notez acest lucru, nu că mi-e teamă că într-o zi n-o să mai am timp pentru a spune asta, ci o spun chiar cu plăcere. ÃŽn timpul când îl pomeneam de bine pe răposatul ziarist Ion GonÈ›a doamna Nedorita de Oameni, m-a surprins cu o vorbă stupidă. M-a întrebat dacă È™tiu câte kilograme are un chintal. Asta înainte de a merge la mica grădină zoo din Bardar. Când observă că încep să mă bâlbâi, ea schimbă brusc tema. - Știi ce-ai să faci în noaptea asta? Probabil că mi-a venit ceasul meu cel rău. M-am gândit cu groază la perspectiva de a sta o noapte în Conacul sau în castelul de vânătoare al lui Manuk Bey. Mi-am amintit că istoricul Anton Moraru considera că pentru poporul român Manuk Bey a fost drept un trădător È™i un spion rus. El considera că nu avem dreptul moral să cheltuim bani pentru a readuce în memoria generaÈ›ei contemporane persoane care au jucat un rol arhinegativ în istoria Basarabiei, printre acestea fiind È™i Manuk Bey. Acum am ajuns să stau pe ruinile celui care a vândut o parte din Èšara Moldovei Rusiei È›ariste. - Oare chiar voi sta? - Ba nu vei avea când sta, pentru că pleci cu Ecaterina la o slujbă de izgonire a diavolului din oameni. - Dar, acestea sunt interzise în È›ara asta! - ÃŽn È›ara asta se poate orice, mi-a tăiat vorba Nedorita de Oameni, căreia cu câteva minute în urmă îi ziceam cu senitătate - doamna Marta. - Cum ajung acolo? - Vă duce până la poarta mănăstirii È™oferul primarului din Bardar. Mai departe, vezi bine că eu nu-È›i voi mai fi ghid, aÈ™a că te descurci singur. După miezul nopÈ›ii încep â€minunile†aÈ™a că, să fii cu ochii în patru! Dafin a ajuns pe la orele unsprezece È™i jumătate, aproape de miezul nopÈ›ii. La o poartă de intrare într-o căsoaie refăcută într-un fel de biserică se aflau deja parcate câteva automobile cu numere de înmatriculare din diferite raioane. Până a intrta, a schimbat câteva replici cu o persoană care locuieÈ™te în preajma acelei mănăstiri stranii. - Vă rog să nu parcaÈ›i în dreptul porÈ›ii casei mele, a intervenit gospodarul, care a spus că are să iasă din casă cu noaptea-n cap, adică dezdidimineață. †Aici în fiecare zi de joi È™i duminică sunt parcate zeci de maÈ™ini, iar lăcaÈ™ul se umple până la refuz,†îi mai informă el pe Dafin È™i pe Ecaterina. - Eu plec de aici cu automobilul È™i o să mă întorc în zori, interveni È™oferul, iar aceste două persoane rămân la mănăstire până atunci. Dacă planificaÈ›i să vă sculaÈ›i înaintea zorilor pot să vă rog să-i găzduiÈ›i la dumneavoastră pentru două-trei ore. Vă plătim ca pentru o cazare pe-o noapte! Gospodarul s-a înmuiat È™i n-a zis ba, a încuviinÈ›at clătinând din cap în semn că este de acord, numai că nu ar strica să afle ce-a zice È™oÈ›ia lui. Noi ne-am convins între timp de popularitatea lăcaÈ™ului sfânt. Cu un sfert de oră înainte de începerea slujbei de noapte, care în ziua aceea întârzia un pic, în preajmă staÈ›ionau peste 30 de unități de transport: automobile, două microbuze. Oamenii veniseră din capitală, de prin niÈ™te localități cu nume care începeau cu aceiaÈ™i literă: FloreÈ™ti, FetiÈ›a, Floreni, FloriÈ›oaia. Erau vreo 50 de bărbaÈ›i È™i tot cam atâtea femei. Majoritatea erau trecuÈ›i de 40 de ani. Era È™i o femeie gravidă. I-am întrebat pe unii pentru ce au venit. - Să ne tratăm de niÈ™te boli, să avem dezlegare la... - La ce? - La cununie, la împăcare la... AÈ™a È™i n-am prea înÈ›eles la ce. Pentru că ne-au silit ceilaÈ›i enoriaÈ™i să intrăm în magazinul religios de pe teritoriu, unde toÈ›i È™i-au cumpărat lumânări, icoane mici È™i butelii, cică, cu apă sfântă. ÃŽn noaptea accea se oficia slujba Sfântului Maslu. Nu prea m-am bucurat de perspectiva care mă aÈ™tepta. Mai bine mă duceam la conacul lui Manuk Bei... Nu aveam nevoie de vindecarea de boliile trupeÈ™ti È™i sufleteÈ™ti. Și nici nu credeam în asemenea slujbe. Aveam alte concepÈ›ii. Pentru mine esenÈ›a credinÈ›ei constă în puÈ›inătatea cuvintelor È™i în bogăția faptelor. â€ÃŽntr-adevăr, pentru acela care mai mult vorbeÈ™te decât înfăptuieÈ™te moartea e mai bună decât viaÈ›a.†ToÈ›i oamenii au fost creaÈ›i ca să ducă mai departe o civilizaÈ›ie în continuu progres. ... O comportare asemenea animalelor este nedemnă de om. VirtuÈ›ile potrivite rangului său sunt răbdarea, mila, compasiunea È™i bunătatea plină de dragoste față de toate popoarele È™i neamurile pământului. Eram acolo doar pentru că m-a rugat Nedorita de Oameni să o însoÈ›esc pe Ecaterina, o femeie de vreo treizeci de ani din Bardar. L-am privit pe preot cu dispreÈ› È™i cu neîncredere în timp ce el îi miruia pe oameni de È™apte ori. Printre mulÈ›ime am întâlnit-o pe o doamnă, care venise cu fecior-său din suburbia capitalei, de pe la Băcioi. Femeia a recunoscut că vizitează mănăstirea de mai mult timp, deoarece i-au făcut vrăji, atât ei, cât È™i celor doi băieÈ›i ai săi. â€PreoÈ›ii aici sunt tari È™i foarte vârtoÈ™iâ€! - Ce vă face să afirmaÈ›i asta? - Ehe, de când venim aici, vedem unele rezultate. - Care-s ele? Femeia a început să turuiască ca o moară defectată, ca un papagal. Iar când a aflat că sunt pentru prima dată acolo, ea mi-a sugerat să merg să deschid â€Cartea vieÈ›ii†cu ajutorul căreia preotul îmi va spune ce problemă am. - ÃŽmi cunosc problemele mele È™i singur, fără de cartea popii, am zis. Doar că Moartea, Nedorita de Oameni... Când am pronunÈ›at cuvântul Moartea femeia È™i-a făcut semnul crucii È™i a È™optit: â€Ducă-se pe pustiiâ€. Am observat că după întrevederile cu preotul, care erau separate, majoritatea ieÈ™eau de acolo speriaÈ›i, iar unii dintre ei reveneau ulterior cu ultimii bănuÈ›i în mână, tremurând ca varga. Am intrat împreună cu Ecaterina. Preotul ne-a separat. A zis că eu să merg aparte, iar ea la fel, nu împreună. La început ne-am împotrivit. Preotul cu faÈ›a mascată ca un bandit ne privi în ochi cu ochii săi de animal de pradă, care semănau mai degarbă cu al unui bursuc sau lup bătrân. Barba i se vedea de sub basmaua neagră. Pe mine mă întrebă dacă am soÈ›ie, iar pe Ecaterina dacă are soÈ›. - Eu n-am, dar am o prietenă. - Da eu am soÈ› numai că el amu îi plecat la Moscova, a spus ea. - Drumurile voastre toate sunt cu multe obstacole. ÃŽn jurul vostru e numai invidie. Èšie îți este legată cununia È™i trebuie dezlegată, asta costă la început 80 de lei apoi încă cam pe atât. Am vrut să spun că n-am nevoie, în timp, în ce el continua să o sfătuiască pe Ecaterina, care s-a dovedit a fi o victimă mai uÈ™oară. Dumneata doamnă, cum vă zice? Ecaterina! Ecaterina, tu suferi pentru că nu este soÈ›ul tău lângă tine. - ÃŽntradevăr, zise ea. SoÈ›ul meu, sărmanul, e la Moscova È™i nu-mi mai trimite în ultima vreme ruble. - Nu-È›i trimite pentru că el acolo, rezolvă în pat toate problemele care se iscă, ori cu votca È™i vinul bun pe care tu îl trimiÈ›i în canistre. ÃŽncearcă să nu-i mai trimiÈ›i nimic È™i vei vedea atunci... - Bine părinte! - Cu dumneata mai vorbim încă, iar domnul care a venit azi va avea amintiri ingrate din niÈ™te spelunci sumbre, se exprimă preotul pentru a ne despărÈ›i pentru câteva clipe. - Nu sunt de acord, am spus eu. - Și de ce mă rog? Vrei să negi fapul că uneori îți petreci unele nopÈ›i în desfrâu cu o cățea care, când È›ipă de fericire, se tulbură chiar È™i morÈ›ii din cimitire... - Asta deja este o poveste ieÈ™ită din comun pe care dumneata o inventezi fără să-È›i fie ruÈ™ine, i-am spus. - Vom vedea când vei trece la â€Săgeatăâ€. N-am mai stat să-l ascult È™i am ieÈ™it din biserică. InsistenÈ›a È™i aroganÈ›a preotului m-a enervat la culme, deaceea i-am arătat spatele fără să spun mulÈ›umesc È™i fără să-i plătesc măcar un leu. Nu i-am spus nici la revedere. Am ieÈ™it în tăcere, englezeÈ™te. Iar Ecaterina a mai rămas. Ea s-a lăsat atinsă pe spate. Au mai fost È™i alÈ›i enoriaÈ™i care au acceptat. Unora le spunea că sunt curaÈ›i, alÈ›ii însă, după ce erau atinÈ™i mai apăsat, tremurau, bolboroseau ceva sub nas sau â€cădeau în patru labeâ€, semn că â€au draci sau duhuri rele în eiâ€. Mai multe femei È™i-au pierdut cunoÈ™tinÈ›a. Când a văzut comportarea mea Ecaterina a spus ca eu am draci în mine. - Asta s-o creadă popa cela È™i tu, da eu nici nu mă gândesc la ei. ÃŽn zorii zilei am întrebat-o dacă a fost dureros când a fost atinsă cu â€săgeata†și ea a început să râdă. â€Da nu m-a pălit preotul defel, el nici nu m-a atins. A făcut totul în aer. Pe mine mă doare doar capul mai mult, a mărturisit ea. - Aha! Te-a È›inut de cap? Te-a tras de păr, vasăzică... Ea din nou a râs. De fapt râdea deja ca o proastă È™i eu involuntar mi-am amintit cum am fost nevoit să fug din camera unei desfrânate în zori, pe la ora partu sau cinci. ÃŽn drum m-a întâlnit un bărbat care se întorcea de undeva, probabil venea de la vreo petrecere sau... Mi-a zis binedispus: - MiroÈ™i a curvă! M-am speriat că voi fi luat la întrebări mai neplăcute. M-am îngrozit chiar, da el a trecut mai departe fericit ca un Ivan Turbincă, care venea de la porÈ›ile Paradisului. Altă dată am avut însă un mare ghinion. Am fost prins în pat cu dânsa goală. Bărbatul care ne-a prins a dat-o pe dânsa la o parte cu È›eava revolverului, zicând ca eu, să merg cu el în beci. Acolo a scos dintr-un poloboc un ulcior cu vin, a pus vasul plin între noi, a găsit un pahar È™i am stat amândoi față în față. - Bea un pahar cu vin. Nu-mi puteam închipui ce avea să facă, dacă avea să mă omoare, o făcea de al început, fără ceremonii È™i ocoliÈ™uri. Am băut. A băut È™i el. Când am golit ulciorul cu vin el a prins la curaj È™i își sprijini È›eava armei de tâmpla sa, È™i mă privi È›intă cu ochi de gheață. â€Vrea să glumeascăâ€, am zis. ÃŽnsă atunci apăsă pe trăgaci până la capăt. Se auzi un zgomot sec. Abia dacă-È™i putea stăpâni tremurul mâinii când îmi dădu mie revolverul. - E rândul tău, îmi zise. - Am sfeclit-o. N-am È™tiut ce să fac când am luat în mâină arma. Puteam rapid s-o îndrept spre el È™i să trag, dar n-am făcut nicio miÈ™care. I-am înapoiat arma fără să înÈ›eleg că era singura mea È™ansă ca să scăp nevătămat È™i viu. - Ce-i? Te-ai scăpat pe tine? Ai făcut treaba în pantaloni? - ÃŽncă nu. Mă dezic, am început să spun ceva. - Puteai să te fi gândit È™i dezis înainte de a veni la ea, a zis el. - Puteam. Nu È™tiu ce mai puteam atunci să spun. Adevărat e că am tras o spaimă soră cu moartea. El a deschis încărcătorul revolverului. A scos singura capsă pe care mi-a arătat-o în faÈ›a ochilor. - Vezi, era goală! Fără gloanÈ›e. Sentimentul meu n-a fost de uÈ™urare, ci de umilință cumplită. Ne-am despărÈ›it fără cuvinte. El s-a întors la dânsa, iar eu am plecat pentru totdeauna, jurând în gândul meu, că nu voi mai călca pe acolo timp de un secol sau o jumătate, dacă îmi va fi dat să trăiaesc aÈ™a de mult. 9. (HoÈ›ul) Eu È™tiu că la conacul lui Manuk Bey din HânceÈ™ti se află un muzeu de istorie È™i etnografie. Mai cunosc că despre Manuk Bey, ortografiat È™i în acest mod, există păreri împărÈ›ite. Manuk –Bey Mirzoian a jucat un anumit rol în destinul Basarabiei. Un rol nefast, afirmă unii È™i, probabil, aceÈ™tia au dreptate. A avut un rol hotărâtor... Pentru că după 6 ani de război pe pământ românesc, în anul 1812 în palatul său, (Hanul de la BucureÈ™ti) a fost semnată pacea dintre Poarta Otomană È™i Imperiul È›arist al Rusiei prin care Basarabia a fost anexată la Rusia. Cum a apărut Castelul de vânătoare al lui Manuk Bei, proiectat de Alexandru Bernardazzi? Asta e o istorie aparte, precum sunt È™i sutele de alte istorii aparte despre acest loc È™i despre boierii de prin părÈ›ile locului, iar Manuk Bey, fiind nu un oarecare boier, ci È™i un personaj foarte controversat. Potrivit spiritului feudal de prin părÈ›ile locului, care s-a menÈ›inut până aproape de zilele noastre, boierii se bucurau de dreptul de a le dezvirgina pe fecioarele de pe moÈ™ia lor È™i, după câteva nopÈ›i de folosire brutală, le părăseau È™i le lăsau în voia sorÈ›ii. Revenim însă la anul 1808, la războiul ruso-turc. După o lovitură de stat cunoscutul negustor de pe Dunăre, armeanul Manuk Mirzoian devine mâna draptă a vizirului, lui încredințâdui-se finanÈ›ele imperiului È™i domeniul activității diplomatice. I se dă titlul de mare dragoman al PorÈ›ii Otomane, apoi cel de Bey – prinÈ›. A fost primul â€necredinciosâ€, ce obÈ›inuse în Turcia acest sus-pus titlu onorific. De atunci a apărut în istorie numele de Manuk-Bey. Despre el multe se pot povesti È™i de bine È™i de rău. După o întâlnire personală cu Alexandru I al Rusiei, ce a avut loc în capitala Austriei, el hotărăște să emigreze în Rusia, alegându-È™i ca loc de trai Basarabia proaspăt anexată. Se stabileÈ™te la HânceÈ™ti, unde cumpără un mic conac boieresc de la contesa Dolgorukaia. Am citit zeci de izvoare despre acest personaj, scrise de autori din diferite vremuri. Eram la curent È™i cu cele scrise de către istoricul Anton Moraru. Cu alte cuvinte, eram â€Ã®narmat†cu suficientă informaÈ›ie despre acest nume È™i despre umbră lui sinistră, care s-a păstrat printre ruinile mai puÈ›in accesibile publicului larg. Am avut È™i câteva întâlniri cu diferiÈ›i demnitari locali. Cu unii am găsit numitor comun, ne-am înÈ›eles fără a intra în conflict, cu alÈ›ii ba. Nu mi-a fost dat să mă înÈ›eleg È™i cu un tip scârbos din HânceÈ™ti, care era un fel de demnitar local. Polemica despre Manuk Bei cu acesta a întrecut orice măsură. Ba am ajuns la cuÈ›it cu el, mai rău decât cu bărbatul care avea revolver È™i care m-a prins în pat cu soÈ›ia sa, o curvuliță incurabilă. Demnitarul acela afirma că Manuk Bei n-a fost un hoÈ› de drumul mare ca Grigori Kotovski È™i ca mulÈ›i alÈ›i bandiÈ›i de prin părÈ›ile HânceÈ™tilor. - Cum n-a fost hoÈ›, dacă el a vândut toată Basarabia plus o parte din Bucovina în urma trădării intereselor otomanilor în țările Dunărene, Moldova È™i Transilvania? Turcii l-au ridicat din noroi È™i au făcut dintr-un hoÈ› mărunt È™i negustor mic un prinÈ› È™i un mare dragoman? - Nu este adevărat, È›ipa demnitarul. - Ba este. Iar dumneata eÈ™ti... - Ce sunt? - Un om ticălos, întunecat È™i analfabet, care n-a citit nimic în afară de manifestul partidului comunist. Da È™i pe acela nu l-aÈ›i citit singur, ci vi l-a povestit cineva dintre tovarăși, fiindcă sunteÈ›i un analfabet, un tocilar È™i un lingău în... - Vă daÈ›i sama ce-aÈ›i spus? Vă dau în judecată, vă spun È™efilor ce poamă sunteÈ›i, tuna el È™i fulgera. Am ieÈ™it din biroul lui fără să dau o nouă replică. ÃŽmi părea de prisos. Nu avea rost. AÈ™a oameni ca dânsul ar fi mai bine să lucreze la fermele de porci, da nu să ocupe locuri călduÈ›e în administarÈ›ia publică, am conchis eu în ferbinÈ›eala în care eram. Sau poate n-am avut dreptate? Pentru că un cuvânt spus ne la locul lui e ca un glonÈ› tras. 10. (La HânceÈ™ti) După ce am incitat spiritele la HânceÈ™ti cu Manuk Bey, doamna Nedorita de Oameni s-a răstit la mine ca o leoaică rănită cu vreo trei gloanÈ›e trimise dintr-o armă arhaică. - Lasă-l pe Manuk Bey în mama dracului È™i ocupă-te de mănăstirile rupestre! - Bine, doamnă Nedorită de Oameni!., am vrut să spun È™i m-am gândit că ea trăieÈ™te de mii de ani È™i tot bine arată, pe când eu, un biet scriitor, la vârsta mea, arăt ca un bătrânel încă tinerel, la care fetele mari nu se mai uită ca la un potenÈ›ial cavaler. Deaceea am mormăit sub nas: - Și cu care din ele să încep? Cu cea de la Butuceni, sau cu cele de pe malul Nistrului? - Bine, am repetat eu cuvântul care îmi sta pe buze. - ÃŽncepe È™i tu cu care-È›i doreÈ™te inima. Numai că să mă anunÈ›i, atunci când ai să pleci încolo. Să-mi dai de È™tire la telefon, pentru ca să merg È™i eu cu tine, să te protejez ca să nu mai faci È™i alte greÈ™eli. - Am înÈ›eles, doamnă ... - Bine că ai înÈ›eles. ÃŽnsă nu te grăbi, È™tii bine că graba strică treaba! - Știu, doamnă È™tiu... - Zici că È™tii, însă faci o mulÈ›ime de boroboaÈ›e, a mai spus ea È™i discuÈ›ia noastră pe o tonalitate înaltă s-a terminat. De acum înainte o să descriu eu itinerarele, spuse Nedorita de Oameni. Iar tu, în călătoriile tale, ai să verifici dacă cele descrise de mine corespund cu realitatea. - ÃŽn asemenea ipostază mă simt inutil. - Nu te gândi aÈ™a Dafin Auriu pentru că în cele din urmă îmi vei redacta textele È™i È›ie îți va aparÈ›ine varianta finală. Ea va fi chiar diferită de cea gândită de domnul Platon. Că nu el este împăratul, ci tu. - Mă flataÈ›i doamnă sau... - Vă încurajez. Vei obÈ›ine niÈ™te itinerare verosimile, adică adevărate, iar cele născocite de domnul Platon vor deveni cu timpul invizibile. Cele adevărate vor fi ale tale. Ai înÈ›eles? - Să spun da sau ba? - Zi cum doreÈ™ti. Tu eÈ™ti boierul È™i chiar împăratul, dar nu cel, care te crezi în această clipă. Mi-a plăcut răsturnarea de situaÈ›ie. ÃŽncercam să uit aproape tot ce a fost. ÃŽnsă, în capul meu mai stăruia o relatare a unei tinere despre vizita ei la conac. â€ÃŽn weekend am mers să descopăr povestea unui palat/conac (acum ruinat), care se află în HânceÈ™ti È™i care are o istorie controversată, pe care nici măcar istoricii nu o înÈ›eleg până la capăt. Acolo se află: Conacul sau Palatul lui Manuk Bey? ÃŽn Complexul Manuk-Bey-Mirzaian sunt mai multe edificii în stare deplorabilă (deocamdată): palatul, casa vechilului, grajdul, bucătăria È™i unicul edificiu păstrat este castelul (conacul) de vânătoare. Consiliul raional din HânceÈ™ti a câștigat un proiect european È™i Palatul cu toate acareturile lui urmează să fie reconstruit, reparat în baza schiÈ›elor originale găsite în Sankt-Peterburg.†Dar să o iau de la început, că prea am sărit departe... După cum vă spuneam, complexul se află în orășelul HânceÈ™ti, de pe strada principală, cum veniÈ›i din ChiÈ™inău, veÈ›i vedea în faÈ›a monumentul lui Kotovschi, ei, acolo o luaÈ›i spre stânga È™i la a doua stradă o luaÈ›i spre dreapta, în vale, se trece pe lângă o piață agro-alimentară È™i la scurt timp veÈ›i vedea niÈ™te scări lungi care urcă spre un palat. Cică, pe aici se urca È™i A. Puskin în 1823, care sosea în vizită la familia Mârzoienilor . Deci, ajunÈ™i sus veÈ›i găsi clădirea Palatului, care din păcate este foarte deteriorat, iar în stânga lui este Castelul (Conacul) de Vânătoare. Ghidul sau ghiduÈ™a continuă să trăncănească: â€Conacul este foarte bine păstrat în exterior, în interior este amenajat Muzeul Þinutului Natal. Dacă obiectele expuse sunt autentice, apoi tot interiorul propriu-zis este unul modern, fără a È›ine cont de proiectul iniÈ›ialâ€. Teofil este ghid È™i cercetător al familiei lui Manuk È™i al armenilor din Basarabia. De la el am aflat o serie de lucruri inedite despre acest Manuk. â€Născut în familie de armeni, în Bulgaria, la Rusciuc în 1769, la vârsta de 25 de ani deÈ›inea monopolul în comerÈ›ul cu sare È™i tutun în România, apoi a fost un mare furnizor pentru armata turcă, dar È™i rusă. Cert este că a fost un smecher mare, care a jucat dublu atât cu ruÈ™ii cât È™i cu turcii, iar mingea era Principatele Române, inclusiv Basarabia. După războiul ruso-turc, tratatul de pace din 1812 s-a semnat în Hanul lui din BucureÈ™ti. Mai mult a fost o trădare a intereselor turcilor È™i Manuk risca decapitarea, dar fiind prevăzător, cumpărase deja câteva moÈ™ii prin Basarabia. Cică, în anul 1815, el s-a retras cu familia în HânceÈ™ti, într-un superb palat construit după proiectul lui Alexadru Bernardazzi. Iar biserica armeană de pe terioriul compexului a fost pictată de către Aivazovsky (Hovhannes Aivazian). Biserica azi nu mai este, ea fiind total distrusă în anii ’50 de către comuniÈ™ti. Manuk Bey a murit subit în 1817 la vârsta de doar 48 de ani. Istoricii îl cataloghează ca un politician trădător, cert este că a fost un foarte bun târgoveÈ›. Cică, cunoÈ™tea câteva limbi străine È™i la vremea respectivă era cel mai bogat om din Balcani. Mai sunt încă câteva detalii interesante. Cică, sub conac sunt săpate foarte multe catacombe, galerii subterane, care încă nu sunt deloc studiate. Acum, când arheologii au început săpăturile pentru restaurări, au dat de câteva intrări în subteranele care sunt ca niÈ™te adevărate catacombe de la Odessa!†- Pe bune, cum s-a exprimat Nedorita de Oameni, să-l dau dracului pe Manuk Bei cu toate catacombele conacului de la HânceÈ™ti. Mai bine plec în altă parte! Am fost tentat să merg la Butuceni, la o mică mănăstire săpată în piatra malului abrupt al Răutului. ÃŽn jur totul părea mirific, iar peisajul de acolo e ca dintr-o poveste frumoasă. Mai sunt în sat È™i câteva pensiuni agroturistice la care poÈ›i face un popas!.. Am dorit să stau măcar o noapte la pensiunea agroturistica Butuceni, situată într-un loc pitoresc, care te încântă cu peisajele ce se deschid înaintea ochilor. E o localitate cu dealuri stâncoase È™i lunci de un verde crud, iar râul Răut pare a sta la straja liniÈ™tei È™i păcii de aici. Satul Butuceni se află la 47 de km de la ChiÈ™inău (direcÈ›ia Nord) È™i la 18 km de la Orhei. Săpăturile arheologice demonstrează că acest loc pitoresc a fost populat cu mii de ani în urmă. Tocmai la Agropensiunea „Butuceni†aveÈ›i inedita ocazie să vă întoarceÈ›i în timpurile strămoÈ™ilor noÈ™tri, prin obiectele păstrate în expoziÈ›ia pensiunii, È™i în special veÈ›i vedea restaurate gospodăriile țărăneÈ™ti. Fiecare obiect, piatră sau unealtă de muncă pot să vă povestească despre originea poporului nostru, afirmă gospodarii de acolo, care È™i-au propus obiectivul ca oricine le-ar trece pragul să se simtă ca la mama acasă. OaspeÈ›ii pot asista È™i participa, la dorință, la prepararea bucatelor tradiÈ›ionale. Clipe de neuitat veÈ›i trăi È™ezând în jurul rugului, iar peisajele fermecătoare vor crea senzaÈ›ia de teleportare într-o lume de basm. â€La noi veÈ›i gusta fructe È™i legume proaspete pe care le culegeÈ›i personal din grădină. Vă oferim ocazia să vedeÈ›i cum sunt crescute, întreÈ›inute animale È™i păsări domestice. Pensiunea Butuceni este calificată cu trei *** stele pe bună dreptate, căci numai aici tradiÈ›ionalul se îmbină cu modernul atât de subtil, că pierzi senzaÈ›ia timpuluiâ€. AÈ™a ar urma să fie scris în ghidul turistic. 11. (La Orheiul Vechi) Prin părÈ›ile satelor: Butuceni È™i Trebujeni, meandrele râului Răut delimitează două promontorii alungite, protejate de stânci abrupte de o înălÈ›ime considerabilă. Acest "canion" original, surprinzător prin măreÈ›ia È™i frumuseÈ›ea sa, prezintă o adevărată cetate naturală, populată din cele mai vechi timpuri. Anume aici, în acest loc minunat, la o distanță de 60 km de ChiÈ™inău È™i este situat complexul muzeal "Orheiul Vechi" – un muzeu sub cerul liber. Complexul muzeal "Orheiul Vechi" e cunoscut È™i prin mănăstirile sale rupestre, săpate în sec. IX-XV în stîncile de calcar ce se înalță pe malul drept al Răutului. Unul dintre ele, amplasat în apropierea satului Butuceni, e alcătuită din Biserica Adormirea Maicii Domnului care are mai multe chilii È™i o clopotniță din piatră, ridicată în sec. al XIX-lea. Stânca e încununată cu o cruce din patră – obiectul central al mai multor legende È™i credinÈ›e locale. Mă atragea cu aceiaÈ™i forță È™i localitatea Saharna È™i sătucul Èšipova. - ÃŽncotro să merg? Mă întrebam eu È™i tot eu mi-am răspuns: - Voi merge spre nord-est. Vei merge, vei merge, parcă-mi È™opteÈ™te cineva, un înger sau o muză. - Și pe acolo voi găsi urmele dacilor, voi descoperi arbori multiseculari È™i oameni interesanÈ›i, unii dintre ei, fiind rătăciÈ›i, alÈ›ii întreprinzători, descurcăreÈ›i. Oare face ca să-i spun doamnei Moartea, sau nu? Ba nu-i voi spune nimic. Ce naiba, la urma urmei, vrea ea de la mine? Mă urmăreÈ™te la tot pasul. Nu pot să răsuflu fără ea. Nici nu pot să mă piÈ™ fără voia ei. Cred că încă nu am căpiat ca să o am alături de mine la tot pasul! Dacă încă mai trăiesc, de ce să nu mă bucur din plin de viață? Am zis aÈ™a È™i am procedat după cum m-a dus capul. Adică, am preferat să o ignorez pe Moarte. La dracu È™i cu ea! Să stea acolo, unde îi stă ei mai bine, în racla în care a fost pusă de Ivan Turbincă. Voi reuÈ™i È™i fără dânsa, mă gândeam fericit È™i poate, măcar prin aceasta, mă voi răzbuna pe ea. Bucuria-mi era alimentată È™i de vestea că în â€Casa verde†de la Trebujeni se va începe o tabără de vară a tinerilor poeÈ›i È™i scriitori îndrumaÈ›i de falsul Dumitru È™i încă de vreo doi granguri ai literaturii. Unul din BălÈ›i, altul din CarpaÈ›i – de la Târgul MureÈ™ sau de la Cluj însoÈ›it de un cuplu de literaÈ›i tineri din BucureÈ™ti. Bucuria era a mea, iar cellalte ale lumii, consideram eu. Mai aveam un aliat. Era medicul cardiochirurg Pavel BorÈ™ care nu demult È™i-a tipărit o carte interesantă de memorii despre ultimul minut de viață a unei bătrâne de nouăzeci È™i doi de ani, care a suferit stoiceÈ™te o intervenÈ›ie chirurgicală în clipa când la radio s-a anunÈ›at despre dispariÈ›ia Uniunii Sovietice. AcÈ›iunea a avut loc la un spital din Paris, unde Pavel a ajuns în acele vremuri incerte. Acum eu aveam posibilitatea să plec cu acest medic la â€Casa verdeâ€. Domnul BorÈ™ se credea deja scriitor, autor al primului roman, dacă nu genial, cel puÈ›in bun de citit. Satul Trtebujeni în care se afla â€Casa verdeâ€, o altă pensiune agroturistică, este la o distanță de câțiva kilometri de mănăstirea din stâncă È™i e din itinerarul apropiat de capitală, la doar 40 de km... Medicul Pavel BorÈ™ avea un prieten, care sta la volanul automobilului. M-au luat de lângă biserica din lemn de model MaramureÈ™an de pe strada AlbiÈ™oara, unde-i aÈ™teptam să vină. La o răscruce de drumuri ne-a picat un pasager de ocazie. Un bărbat. A spus că vrea să ajungă la Ivancea. - AveÈ›i È™i un conac acolo? - Nu. - Cum aÈ™a? Noi È™tim că era unul al lui Balioz, conac boieresc de prin secolul nouăsprezece. - E la restaurare. - Da vin bun de băut aveÈ›i? - De care, a întrebat drumeÈ›ul. - De cel mai bun, a spus medicul. - RoÈ™u să fie, am adăogat eu, precizând în glumă †și fie de cel care bea È™i peotul satului È™i primarulâ€. - E din struguri de Cabernet, Moldova È™i Merlot, a spus bărbatul. - Pare să fie un vin bun pentru bărbaÈ›i! - AÈ™a este. Am vin roÈ™u din toamna anului trecut, am È™i vin alb. Da cât doriÈ›i? - Vreo trei litri, sau cinci?, a întrebat medicul. - E prea de ajuns, am intervenit eu. - ÃŽnsă până îl cumpărăm, îl degustăm? - BineînÈ›eles, îl degustaÈ›i fără nici o vorbă È™i vă alegeÈ›i după bunul gust al dumneavoastră. Da aÈ™i vrea să È™tiu cine sunteÈ›i, dacă nu e cu supărare. - Dumnealui este medic cardiochirurg, a operat chiar È™i la Paris, iar în prezent face operaÈ›ii la inimă în spitalul republican. Iar eu sunt Dafin Auriu. - Scriitor È™i ghid de turism, a zis medicul. După o cotitură la stânga, lîngă fântână se află casa mea. De fapt e È™i a socrului... Peste câteva minute maÈ™ina în care ne aflam a fost parcată acolo, unde ne-a arătat drumeÈ›ul, adică la câțiva zeci de metri mai jos de biserică È™i lângă o poartă vopsită cu verde închis. Aveam presimÈ›irea că o să dăm peste ceva. ÃŽnsă totul a fost foarte simplu. Am intrat în beci È™i acolo, pe loc am făcut o mică degustare. Vinul era slobozit prin cep, direct din polobocul de lemn. Era bun, rece È™i aproape ca de la bunelul de acasă. Am mers apoi până la Trebujeni cu plinul, că aÈ™a se spune pe la noi. Ne-a prins bine viniÈ™orul. L-am servit la prânz cu oaspeÈ›ii din România, cu profesorul de literatură română de la universitatea din BălÈ›i È™i cu cine a mai dorit să stea cu noi: Moni Stănilă, Vaculovschi È™i alÈ›ii. După prânz ne-am dat în discuÈ›ii până s-a lăsat arÈ™iÈ›a È™i spre seară ne-am aventurat să urcăm pe versantul pe care se află mănăstirea rupestră de la Butuceni. Eram bine dispuÈ™i È™i trăncăneam cu glas tare întrecându-ne unul pe altul în a spune diferite istorioare hazlii. Un tânăr, care a prins mare curaj după două pahare cu vin, povestea cum a stropit cu otravă gândacii de colorado È™i n-a observat cum i s-a prelins otrava pe spinarea lui. A făcut un întreg poem din cazul acesta. Eu le-am povestit despre un extraterestru, ba chiar despre mai mulÈ›i, care vroiau să mă înroleze într-un program de-al lor, însă eu n-am acceptat promisiunea lor È™i am rămas pe Terra, în È›ara mea fără de lucru vreo jumătate de an. Ajunsesem în pragul deznădejdii după cât mă zbătusem înzadar să îmi găsesc un loc de muncă decent, iar când am reuÈ™it, am crezut că L-am apucat pe Dumnezeu de un picior. Aveam în loc de oficiu o cameră de hotel la etajul al È™aisprezecele cu un balcon mare de unde admiram oraÈ™ul de la înălÈ›ime. SchiÈ›am, descrieam diferite atracÈ›ii turistice, care urmau să fie ordonate în câteva itinerare. Mai pe scurt, mă ocupam cu ceea ce-mi plăcea mie È™i îmi aducea È™i o satisfacÈ›ie sufletească. ÃŽnsă asta a fost până la o vreme. Până a mirosit această ocupaÈ›ie un porc cu numele Vasile GriÈ™că. - Iar eu am avut altă poveste. Ei m-au trimis în È™omaj, eu le-am sedus femeile lor, a mărturisit tânărul cu chitară, care după ce a ascultat mărturisirea mea, a început s-o povestească pe a sa. Prima femeie pe care am sedus-o mi-a spus: - Eu gătesc excepÈ›ional. ÃŽnsă soÈ›ul nu apreciază. El își comandă mâncare de la un fost-fooud. Dacă vrei poÈ›i să vii chiar acum să te convingi cât de bine gătesc. Și m-am dus... Și m-am convins... Tipa nu numai că arăta bine, dar se È™i împreuna bine. Cel puÈ›in, pe mine unul m-a călărit toată noaptea! Dar È™i eu pe ea! Am rămas la Aneta până în zori, când a plecat direct la muncă. Găsindu-l de bărbatu-său la post, care se tot plângea că a avut o noapte foarte grea, i-am aruncat în treacăt, o privire mulÈ›umit de reuÈ™ita din noaptea trecută: - Nu È™tiu cât de grea a fost noaptea ta aici, Petre, dar a mea, acolo unde am fost, a fost cu adevărat solicitantă. ÃŽnsă, totodată, plină de satisfacÈ›ii... Și nu exageram. Cu toată virilitatea mea, chiar muncisem din greu ca să o răpun pe sofisticata È™i voluptoasa Aneta. Eram extenuat È™i abia aÈ™teptam să treacă ziua È™i să ajung acasă, ca să dorm câteva ore bune. Ceea ce am È™i făcut la ieÈ™irea din tură, nu înainte de a mă opri pe la departamentul financiar-contabil, pentru a schimba câteva vorbe cu Aliona, sora unui alt coleg de-al meu, Sebastian – rudă prin alianță cu Doru - È™i vezi, o, Doamne, pentru a cere o adeverință de salariat. BineînÈ›eles, totul nu era decât un pretext pentru a intra în vorbă cu respectiva È™i a descoperi astfel, din privirile sale sugestive, că fusese pusă la curent de către prietena sa cea mai bună, Aneta, în legătură cu performanÈ›ele mele sexuale È™i cu abilitatea mea pe tărâmul iubirii. Odată convins de asta, până la o bifa pe Aliona pe listă nu avea să treacă prea mult timp. - Ei, tu chiar eÈ™ti aÈ™a de tare în seducerea femeilor? - Vă mărturisesc cu sinceritate, nu pentru a mă lăuda, ci a vă spune cum m-am răzbunat pe neprietenii mei, ca să nu le spun duÈ™mani. - Și cum a fost mai departe? - A fost bine. Și tânărul a continuat să mărturisească: â€Ea era o fată simpatică È™i de treabă, dar puÈ›in cam durdulie pentru gusturile mele. Cum nu mă aflam însă în postura în care să fac mofturi, timpul lucrând în defavoarea mea, am trecut la atac chiar atunci, aruncându-i ocheade fățiÈ™e încă de la intrare. Și am È›inut-o aÈ™a câteva zile la rând, până când, trăgând eu concluzia că pregătisem suficient terenul, am abordt-o frontal: - Aliona, È™tiu de la fratele tău că eÈ™ti o gospodină desăvârÈ™ită. Nu de puÈ›ine ori ne-a adus, mie È™i celorlalÈ›i băieÈ›i clătite È™i chiar găluÈ™te făcute de tine. A fost ceva deosebit, dacă ai È™ti cât de mult mi-au plăcut È™i cât mi-aÈ™ dori să gust È™i din alte bunătăți de-ale tale... Aliona a priceput pe loc ce-am vrut să spun, drept care m-a invitat la ea chiar în seara cu pricina. Și dă-i, È™i dă-i grăsunicăi în toate poziÈ›iile posibile È™i imposibile, È™i cât am forjat-o cred că am slăbit-o cu trei kilograme. După care am trecut la Irina, soÈ›ia lui Mihai, fratele lui... - Da tu eÈ™ti un macio, băiete! - Ei, nu mai sunt, însă în cazul dat am fost nevoit să mă stărui. După Irina a urmat altă femeie, iubita lui Silviu. - Și nu te-a prins nici unul dintre ei în pat cu vreo una? - Imagina-ti-vă că nu. După aceste isprave am fost de acord să părăsesc firma. Char îmi doream să plec, ca să nu intru într-o belea cu cineva, că limba n-are oase È™i până la urmă se află ceva dacă nu totul... - EÈ™ti bravo băiatu. - Vă mulÈ›umeasc pentru atenÈ›ie. Acum să vă cânt un cântec? - Cântă seducătorule, cântă! 12. (Pensiunea Butuceni) Când am ajuns în vârful promontoriului de la Butuceni am simÈ›it o uÈ™oară adiere de vânt È™i o mică ameÈ›eală fără să È™tiu de ce. Ar fi bine să renunÈ›. Să nu intru în biserica rupestră, care este aici, ci să-mi îndrept paÈ™ii spre pensiunea Butuceni. CeilalÈ›i ascultau ce le vorbea ghidul local, care a apărut ca din senin. â€Biserica a fost construită în anul 1675 de pârcălabul de Orhei, Bosie. ÃŽn peretele ei de nord sunt săpate trei deschizături care duceau spre o terasă aproape ruinată. Visarion Puiu, în 1919, menÈ›iona că Mănăstirea Butuceni avea livezi, vii È™i o moară. Arhitectura mănăstirii e cunoscută printr-o sobrietate notorie È™i o autentică severitate. ÃŽn coridorul propriu-zis al mănăstirii se poate ajunge străbătînd o galerie. Biserica constă dintr-un pronaos de formă neregulată, cu o suprafață de 3,6 m2, naosul avînd dimensiunile de 6,4 m. Altarul e situat în continuarea naosului. ÃŽn peretele sudic al altarului a fost săpată prosconidia. ÃŽn ea se păstrau cărÈ›ile bisericeÈ™ti È™i alte vestigii. S-a păstrat masa altarului, săpăturile în pereÈ›i indicând locul icoanelor. La mijlocul incintei era situat iconostasul. Biserica mănăstirii posedă o clopotniță de plan patrulater, doua niveluri, decorata cu deschizături orientate în 4 părÈ›i. ClopotniÈ›a se ridică deasupra stâncii È™i e păstrată excelent până în zilele noastre. Stilul ei arhitectural se apropie de cel clasicist. Mănăstirea avea 12 chilii. Una din ele, cu dimensiuni mai mari, se presupune că fusese a egumenului. SpaÈ›iul lor era de un ascetism exacerbat. Pe vremuri mănăstirea exercitase funcÈ›ia de bastion È™i de refugiu. ÃŽn urma unei prăbuÈ™iri la începutul secolului al XVIII-lea, toate accesele în manastire au fost surpate È™i călugării au fost nevoiÈ›i să părăsească locul adaptat. ÃŽn anul 1820 locuitorii satului Butuceni au sapat în stâncă un tunel de douazeci de metri. Intrarea cea nouă a fost impodobita cu un portal. ÃŽn anul 1890 a fost ridicată o clopotniță mică.†La un kilomentru departare exista un complex mai vechi, cu doar câteva încăperi săpate tot în piatră. UÈ™ile lui sunt blocate cu cărămidă. Cea mai mare peÈ™teră este rezervată bisericii propriu-zise, acesta din urmă semanînd cu biserică de la complexul “Butuceniâ€...†Turuitul ghidului local începea să mă enerveze, iar medicul Pavel BorÈ™, autorul primei sale cărÈ›i, a dorit È™i el să meargă cu mine la pensiune. Ne-am despărÈ›it fără prea multe cuvinte de grupul de tineri, care povesteau diferite întâmplări È™i ca trei crai de la Răsărit, nu de la răsărită – floarea soarelui, eu cu domnul BorÈ™ È™i cu prietenul dumisale domnul Zamăneagră am bătut la portiÈ›a agropensiunii Butuceni. Ne-a deschis-o chiar È™eful ei, care era acolo, spre bucuria noastră. Dumnealui mă cunoÈ™tea de la cursurile de perfecÈ›ionare, de la expoziÈ›iile de turism È™i mie nu mi-a rămas alteva de făcut, decât să-mi prezint colegii, adică pe domnul Pavel BorÈ™ È™i pe Zamăneagră, care mai tot timpul s-a aflat mai mult la volanul automobilului È™i nu gustase nici un gram de alcool. - Plăcerea mea e să vă văd în căsuÈ›a mea, a spus È™eful. - Și noi am vrea să stăm puÈ›in la taifas cu un om din partea locului È™i care a făcut ceva pentru această localitate situată într-un loc atât de pitoresc. - SunteÈ›i oapeÈ›ii mei. Mai ales că azi au plecat mai devreme cu o zi niÈ™te turiÈ™ti din Germania. Au motivat că li s-a schimbat programul È™i că sunt nevoiÈ›i să plece. Acum am locuri libere. - Să È™tiÈ›i că am avea cea mai mare plăcere să stăm puÈ›in la dumneavoastră, am spus noi. Domnul Pavel BorÈ™ chiar s-a înseninat puÈ›in la față, iar eu m-am calmat după o enervare spontană, când îl ascultam pe tânărul care se lăuda cu performanÈ›ele sale sexuale. M-am gândit că, în sfârÈ™it, după primele plăcinte mâncate la pensiune, m-aÈ™ întinde biniÈ™or pe o laiță sau pe canapea. Iar dânÈ™ii, dacă doresc, să stea È™i să mai vorbească pe săturate. Dar, n-a fost aÈ™a. Pavel i-a dăruit È™efului pensiunii o carte cu autogarf. El i-a mulțămit frumos È™i i-a arătat că mai are una cu autogarful de la mine. â€Iată că È™i aceste cărÈ›i își vor găsi locul pe poliÈ›a bibliotecii mele de aici!†Apoi am stat vreo două-trei ore la un pahar de vorbă. De la pensiunea dată nu ne-am urnit din loc până-n a doua zi. Și bine am făcut! Am avut parte de o seară minunată la È›ară, în satul Butuceni, care face parte din complexul Orheiul Vechi. De la pensiunea agroturistică â€Butuceni†am plecat într-a doua zi. 13. (La plăcinte, înainte!) Ne-am sculat puÈ›in mai târziu ca de obicei. Am visat multe vrute È™i nevrute. Cineva spunea: â€Este bine să visăm că avem locuri noi de văzut. A visa nu e primejdios. Primejdios e să vrei să transformi visele în realitate.†Într-o zi poate să ne bată la uÈ™a noastră ÃŽngerul SorÈ›ii, sau te poÈ›i trezi cu bătaia în poatră a Nedoritei de Oameni. Nu o putem convinge pe Nedorita de Oameni ca ea să ne îngăduie să fim aÈ™a cum am fost înainte. Ea ne va cere să ne schimbăm. Nu poÈ›i să-i reziÈ™ti. Faci aÈ™a cum vrea ea, doar în unele cazuri, foarte rare, se poate să o minÈ›im, să o amăgim... Dar, pentru asta, trebuie să ai calitățile lui Ivan Turbincă. Dafin însă era altfel. El găsea de multe ori compromisuri cu ea, o asculta, iar uneori o contrazicea. Erau clipe când È™i ea îi asculta istorisirile lui fără a clipi din ochi. Erau rarele clipe de melancolie care îi apăsa inima È™i ea conversa. - Itinerarele tale parcă există, parcă nu. Cine va dori să meargă pe ele? Poate că încă unul sau doi ca tine. Cu siguranță ele n-au să mai existe, decât pe hârtie, dar tu fă să fie altfel. - Cum anume să fie, Dafin nu È™tia, însă el È™tia să-i cânte în strună când ea se arăta prost dispusă. Erau cazuri când È™i el triÈ™a, adică o minÈ›ea... Uneori îi spunea adevărul în față: - Dacă vrei să È™tii cât întuneric se aÈ™terne în jurul tău, trebuie să-È›i încordezi vederea, ca să prinzi firavele lumini din depărtare. - Și totuÈ™i, eu È™tiu mai multe decât toÈ›i – spunea ea – eu am un plan perfect. ÃŽnsă în lumea asta, a voastră, nimic nu este perfect. Dar, lăsăm pe altădată filosofia asta. Era ora unsprezece sau aproape dăusprezece. Atunci la poartă au apărut doi turiÈ™ti care s-au arătat curioÈ™i să vadă căsuÈ›a noastră, adică pensiunea. Au spus că, sunt programaÈ›i să viziteze peste o oră beciurile de la Cricova. Ieri au fost la PivniÈ›ile BrăneÈ™ti, iar azi... - Oho-ho! SunteÈ›i bravo! Vă invităm la plăcinte la noi, că înapoi e ca la război, făcu mai în glumă, mai în serios patronul, care nu prea ne-a deranjat de dimineață, ne-a lăsat să ne venim singuri în fire. - Nu putem, fiindcă noi ne grăbim, însă nu È™tim cum să ajungem acolo. Auzind care este problema le-am zis: - Vă arăt eu! - Și eu mă susÈ›inu domnul Pavel. - Eu sunt ghid în turism. Am mai fost în beciurile de la Cricova chiar cu un general sovietic de aviaÈ›ie. De trei ori erou al Uniunii Sovietice! - Iar eu am fost cu un profesor francez, a zis Pavel BorÈ™. ÃŽn câteva clipe ne-am îmbrăcat, am mâncat câte o plăcintă fiecare, inclusiv È™i cei doi căzuÈ›i ca din senin. Am mai schimbat câteva vorbe la botul calului È™i i-am familiarizat È™i pe dânÈ™ii cu acest obicei al nostru. â€Tare bun obicei. Numai că, dacă ne mai reÈ›inem o jumătate de oră întârziem la recepÈ›ie,†au spus oaspeÈ›ii, care s-au prezentat că sunt din Germania. Repejor am urcat în maÈ™ină. I-am luat cu noi, bineânÈ›eles, lăudând maÈ™ina germană, pentru că era un Opel. Nu-i ca Mercedes-ul, dar este tare bună, a spus deja Pavel, care n-a servit vin la botul calului È™i s-a oferit să conducă el. Eram pe punctul de a înregistra o performanță. De la Orheiul Vechi la Cricova È™i după aceasta È™i la Stăuceni, unde să ne mai îmbătăm încă odată. Deja cu doi germani. Tot itineratul a fost parcurs cu succes, iar oaspeÈ›ilor nu le venea să creadă, că la volan se află un medic cardiochirurg de la noi, care a făcut operaÈ›ii pe cord la Paris È™i care continuă să profeseze cu succes la noi. 14. (La Hanul lui Hanganu) Până a pleca pe alt itinerar, eu mai aveam de vizitat â€Vinăria Bardarâ€, care produce coniacuri de o înaltă calitate. La doi kilometri de satul Bardar se află È™i o fermă de struÈ›i, mai bine zis o mică grădină zoologică în care este È™i o ferma de struÈ›i. Grădina zoologică se întinde pe un hectar È™i jumătate, acolo poÈ›i călări pe niÈ™te cai, poÈ›i vedea altceva, decât s-a obiÈ™nuit ochiul să vază la oraÈ™. Urma să intru È™i pe la fabrica de vinuri â€Vinăria Bardarâ€, cea care are o gamă largă de produse: vinuri seci, diemiseci, demidulci, de desert È™i tari (tip Porto, Madeira), calvados, brendy È™i divin (cognac). Adică divinul â€Cezar†și brandy â€Botna†și mai noul â€Marshal†băutură nouă care a cucerit în 1999 medalia de aur în Crimeea. ÃŽncă un succes cert al vinificatorilor din Bardar este coniacul de 4 ani Vinorum, care tot a cucerit o medalie, de argint È™i tot în Crimeea. Să ratezi încercarea la gust a producÈ›iei acestei fabrici este o pierdere irecuperabilă. Să treci aÈ™a pe lângă, È™tiind că trebuie să faci un popas e chiar un păcat. Nu e unul tare mare, dar e păcat! Deaceea poate nu-l voi face. Este destul câte păcate am. Să-l mai fac È™i pe acesta? Zău că nu-mi va sta bine, după aceasta. Nici acum È™i nici altădată... Prima mea întâlnire â€tete-a-tete†cu impresionantele tablouri de la Țâpova a fost cu vreo 12 ani în urmă. Am hălăduit pe stânci, am admirat schiturile rupestre, cascadele, dar simÈ›eam că mai e nevoie de ceva. Apoi am fost din nou la Țâpova. Am intrat în lumea poveÈ™tilor locurilor însoÈ›it de ghidul Ludmila Iftodi, profesoară la gimnaziul de la Lalova, Rezina È™i de Sergiu Hanganu. Ghidul local mi-a vorbit despre o comoară care se zice că ar fi ascunsă â€Ã®n burta†dealului în formă de leu. Am fost È™i la â€Cascada MorÈ›iiâ€. Acolo, pe timpul geto-dacilor, o dată la patru ani, era săvârÈ™ită o jertfă. Legenda spune că cel mai vrednic flăcău din cetate oprea apa pârâului când se făcea ritualul – jertfirea unui berbec. Apoi se dădea drumul apelor, care se duceau spre Nistru, purtând cu ele jertfa. Dacă sângele ajungea în bătrânul fluviu înaintea victimei, jertfa era primită. ÃŽn schimb, dacă victima ajungea prima, era semn rău È™i trebuiau făcute mai multe rugăciuni. La fel era semn rău, dacă berbecul era oprit de pietre, iar apele cascadei nu-l duceau până la Nistru. Una din poveÈ™tile locului spune că în zona acestei mănăstiri È™i-a sfirÈ™it viaÈ›a poetul mitologic grec Orfeu, È™i că mormântul lui s-ar afla într-o nișă de la poalele cascadei, fiind acoperit cu o lespede cu 7săgeÈ›i. Se zice că de pe stâncă legendarul poet s-ar fi aruncat în apele Nistrului. Aveam impresia că pe invitata mea, care nu era Nedorita de Oameni, nu prea era interesează de aceste legende È™i istorii. Și iată de ce. Atunci când mi-a destăinuit câteva file din viaÈ›a ei personală, la â€Hanul lui Hanganu†ea a recunoscut că după 15 ani de conveÈ›uire cu Alexandru al ei a descoperit că dânsul este un afemeiat. - Cu dânsul ne-am căsătorit la starea civilă, unde am avut o ceremonie seacă È™i lipsită de orice umbră de emoÈ›ie sau care să te facă să te simÈ›i deosebit, fie È™i pentru câteva clipe. - Apropo, da acum cum vă simÈ›iÈ›i, am întrebat-o eu speriat È™i m-am gândit că nu i-a ticnit excursia. - O, acum, mă pot relaxa puÈ›in È™i dacă, am început să mă destăinuiesc, înseamnă că este bine. - Slavă Domnului, am zis. ÃŽncepeam să mă îngrijorez. ÃŽntre timp de noi s-a apropiat doamna Hanganu care ne-a spus: â€Pensiunea â€Hanul lui Hanganu†este situata în raionul Rezina, satul Lalova, pe malul drept al Nistrului, la o distanta de 100 km de ChiÈ™inău. Pensiunea are 2 “baÈ™ti†(odaie tradiÈ›ională dotată cu lejancă È™i È™emineu) È™i 7 odăi tradiÈ›ionale. Avem saună, piscină, sală polivalentă (de circa 120 m2), 3 terase, vie, livadă. Fiecare odaie este amenajata în stil tradiÈ›ional moldovenesc È™i dispune de grup sanitar separat. †Mi-am imaginat că va veni È™i o barmaniță, una faină tare de tot: înaltă, subÈ›ire, cu părul lung, È™aten spre blond È™i ochi verzi, superb de seducători. Iar invitata mea îmi tot spunea: â€ÃŽntr-o zi, când eram la serviciu, m-a sunat pe telefonul fix, ceea ce mi s-a părut ciudat. Era o â€duduieâ€, care m-a implorat să ne vedem urgent, să stăm de vorbă.†- Cine eÈ™ti? Am întrebat în van, fiindcă n-a vrut să se prezinte. Da am pressupus că este cea cu mesajele. Am sunat-o, fireÈ™te, din nou pe prietena mea, care nu È™tiu cum de mai avea răbdare să-mi asculte lamentaÈ›iile mele, ca de fapt È™i dumneavoastră. Nu v-am plictisit încă? - Deocamdată nu. I-am spus să continue, că o vom asculta până la capăt, fiindcă între timp s-a înnourat È™i a început să plouă. - Nu v-am spus că eu am 49 ani, iar Alexandru -54. Asta însă, poate nu contează. Am ajuns la locul de întâlnire cu duduia. M-am aÈ™ezat pe un scaun È™i am comandat o cafea. N-am observat bine când s-a apropiat de mine o femeie nici urâtă, nici frumoasă, doar că de vreo 30 de ani. Ea mi-a întins mâna È™i mi-a spus fără ocoliÈ™: iubita lui Alexandru! - Bună poveste, a exclamat doamna Hanganu, care, credeam că, deja se plictiseÈ™te. Istoria a fost spusă până la capăt. Deznodământul la fel a fost cât se poate de simplu. â€Am ascultat toate argumentele duduiei de 30 de ani, că ea deja este însărcinată cu copilul lui Alexandru È™i multe alteleâ€. - Și ce dorea ea, de fapt, de la dumneavoastră? - A spus că vrea să-i redau lui Alexandru libertatea, ca să poată să se căsătorească cu el. Am întrebat-o dacă este sigură că aÈ™a anume aceasta își doreÈ™te. - Desigur că asta, a spus ea È™i a mai adăugat: Bietul om se teme să nu vă sinucideÈ›i dacă el vă părăseÈ™te. - Ah! Asta e! SimÈ›eam că îmi va pleni răbdarea, însă Dumnezeu mi-a dat putere. I-am strâns mâna la plecare, i-am urat toată fericirea din lume È™i i-am mai dat toate asigurările că, din partea mea divorÈ›ul e ca È™i pronunÈ›at. După clarificarea acestei situaÈ›ii, Alexandru È™i-a găsit toate lucrurile la ușă. A încercat să riposteze È™i să întrebe cum de a crezut în toate fantasmele unei fetiÈ™cane? ÃŽnsă trenul plecase deja È™i nu mai era cale de întoarcere. â€Am o vârstă, la care nu vreau să-È›i baÈ›i joc de viaÈ›a meaâ€, i-am spus lui. AÈ™a că, rămas bun È™i fără supărare. Copii comuni nu aveam, de împărÈ›it, parcă, tot nu prea era ce, aÈ™a că ne-am despărÈ›it, cum se despart în mare unele nave maritime. Iată despre ce am ajuns să vorbim la pensiunea â€Hanul lui Hanganuâ€. Pare a fi poveÈ™ti? Ba nu-s poveÈ™ti. Sunt cazuri reale, care au un sfârÈ™it buniÈ™or. Iar Mănăstirea rupestră Țâpova... Ea are trei complexe. Astfel, biserica â€Sfintei Cruci†și cele câteva chilii sunt de prin secolele XI-XII. Ceva mai târziu, în veacurile XIV-XV, a fost săpată biserica â€Sfântul Nicolaeâ€. Sfântul locaÈ™ cu hramul â€Adormirea Maicii Domnului†datează din secolele XVI-XVIII. Ei, dar câte se pot povesti despre Țâpova? Despre Țâpova, care are È™i câteva canioane învăluite în mister. - Da încotro vom merge mâine? Va mai dori doamna să vadă È™i cascadele de la Saharna, mă întrebam eu în gând. - Va dori, dacă voi fi la nivelul aÈ™teptat de ea. Că nu înzadar a acceptat să se aventureze cu mine în călătoria asta! A sosit È™i timpul să alegem camera. - Eu vreu să rămân în baÈ™că, a zis ea. - Și eu tot, am îngânat după ea. Când începea să-mi pară viaÈ›a mai dulce, se auzi telefonul, care suna la timpul cel mai nepotrivit. M-am prefăcut că nu mă deranjează. Abia la al doilea sau la al treilea sunet, am răspuns. Era Nedorita de Oameni! Adică, È™tiÈ›i bine cine era ea, sau măcar vă imaginaÈ›i! M-am schimbat la față. - Alo, Dafin Auriu! EÈ™ti teafăr? - Sunt! - Și ce faci? Nu puteam să-i spun adevărul, deaceea am zis: studiez itinerarele turistice. - Cu fundul în sus, sau în jos? Că nu prea îmi vine să cred că tu… - Vă jur că le studiez, teoretic, nu în mod practic. Iată acum, de pildă, eu răsfoiesc o carte în care am scris, cum eu am călătorit cu un călător francez. - Ei vezi È™i tu, să nu fie franÈ›uzoaica, care te-a călărit, glumi Nedorita de Oameni. Știi doar că eu am încredere în tine. Mă auzi bine, Dafin Auriu? â€Da, după cum vedeÈ›i…†Și el a asigurat-o că aÈ™a este. - Ei, lasă, nu te îndreptăți, îți dau încă trei zile libere È™i apoi să-mi arăți ce informaÈ›ii utile ai adunat. Dacă vor fi bune, te plătesc încă cu o sută de dolari. Iar acum la revedere È™i mă anunÈ›i, dacă ai careva probleme. - Bine, a zis Dafin È™i a minÈ›it că l-a sunat È™efa. De la Departamentul turismului, a mai adăugat Dafin. Sărmanul Dafin! |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy