Tare multă înțelepciune trebuie să fi adunat neamul acesta al nostru în proverbele sale…Și toată, rodul unor întâmplări cândva demult trăite!
Să fi avut vreo opt - zece ani, nu mai țin minte în ce clasă eram la școală, când, într-o dimineață, nenea Mitu, frate-miu, a băgat de seamă cum eu mă strecuram pe gemulețul dinspre pătulul cu porumb în prăvălia lui nea Marin Călin. Era aproape flăcăiandru, da’ tare greu îl sculai din pat. Mai mereu îl apuca prânzul în izmene! Abia atunci și-a dat seama de unde aveam eu, mereu, gloanțe pentru pistol. Toată ziulica trăgeam în plutele din zăvoi. Parcă era poligon, nu altceva. De aia lumea ne și poreclise, pe cei patru frați, „ nenții lui moș Dobre” - bunicul dinspre tată, care ne creștea de când rămăseserăm orfani de amândoi părinții.
Descoperisem intrarea aia cu vreo două luni mai înainte. Și cam o dată ori de două ori pe săptămână, cum începea să mijească de ziuă, până să se trezească băcanul și ai lui, vecinul nostru, intram, trăgeam tijgheaua și luam un pumn de mărunțiș, cât să nu se bage de seamă. Tăiam cu cuțitul o bucățică dintr-un calup de salam, mai rupeam din șir câțiva covrigi pe care îi vâram în sân, un pumn de bomboane și tule-o pe unde venisem. Eu dormeam în pat cu ăl bătrân, la capul celălalt, și până se scula el să dea la păsări și la animale eu îmi luasem micul dejun sub zăblăul cu care ne înveleam, vara de țânțari și iarna de frig.
Banii îi păstram într-o ulcică în scorbura de la nucul din fundul grădinii. Când aveam nevoie, mă duceam, priveam în toate părțile să nu fiu văzut, dezlegam batista și luam cât credeam eu de cuviință. Nea Marin abia mă aștepta. De fiecare dată îmi zicea:
- Măi, nepoate, iar ai dat iama prin pensia de veteran a lui moș Dobre? Da’ mai bine s-o iei tu decât să-l pricopsească pe popa.
Mă bănuia, dar hoț cârciumarul! Nu m-ar fi spus, ca să nu mă piardă de client. Cum intram, știa ce trebuie să-mi dea – două buzunare de gloanțe pentru pistolul ăla turcesc, cumpărat tot de la el, zece covrigi înșirați pe o sârmă și câteva bucățele de rahat înfășurate într-un colț de jurnal. Trăgea cu palma banii puși pe tejghea direct în sertar. Nu-i număra niciodată! În sinea lui, probabil, se gândea că își face și un pui de pomană cu mine.
Venise toamna și se apropia bâlciul de la Titu. Frate-miu Mitu, mare vulpe, nu a scăpat o vorbuliță. Zile întregi m-a urmărit să afle locul unde păstrez comoara, dar fără succes. Nu s-a lăsat însă păgubaș. Într-un final a urzit planul prin care să-mi intre pe sub piele și să mă ușureze de parale. De obicei, eu fiind cel mic nu mă prea băga în seamă. Privirile începuse să-i cam fie atrase, mai ales, de fete. Subit i s-a iscat, însă, un interes special pentru mine. O dată, de două ori pe zi alegea o plută și făceam întrecere, care ochește mai bine. Avea grijă să piardă mai mereu. Mă chema lângă el și, cu spatele lipiți de plută, scotea punga cu tutun, pachetul cu foițe și rotunjam câte-o țigară. Dar cea mai mare bucurie era că îmi dădea, apoi, amnarul să mi-o aprind singur. Pufăiam, nu știam încă să trag în piept, dar important ca un om mare, privind cu îngrijorare norii de pe cer. Ca și cum aș fi avut grâul secerat, cărămida pe arie ori trifoiul cosit. Cine mai era ca mine!
În ziua bâlciului, s-a trezit mai de vreme și a început să ungă hamurile, a țesălat caii și a scos de sub șopron dricul ăla nou pe care îl luam numai la ocazii. De bucurie nici nu am mai mâncat, am înhămat împreună caii la căruță, le-a pus zurgălăii pe după cap și a așezat o velință roșie, din zestrea mamei țesută la război, peste leagănul din față. Apoi, mi-a făcut semn să mă urc lângă el. Abia am ieșit din ogradă că ne-am și apucat să ne preparăm câte o țigară! Mi-am pus-o în colțul gurii și, mândru nevoie mare, am pornit-o către târg. Pe drum ne mai făceau cu mâna ba unul ba altul, da’ n-am mai luat pe nimeni.
Lume multă în bâlci, căruță lângă căruță! Și la umbra fiecăreia, pe pături frumos colorate, după ce-și cheltuiseră banii și cu picioarele rupte de cât colindaseră ori obosiți de tumultul târgului, grupuri de oameni cu copii mai mari ori mai mici înfulecau, de-ți lăsa gura apă, din puii fripți și cozonacii aduși de acasă. Comediile se învârteau în draci, iar fanfarele îți spărgeau urechile. Abia așteptam să învârt la “roata norocului”, să mă dau pe călușei până oi ameți, să tremur pentru viețile motocicliștilor de la “zidul morții” să mă hlizesc la porcul cu gheare de urs și omul cu falcă de taur de la intrarea prin culoarul cu oglinzi al circului, să beau bragă și să mănânc turtă dulce până oi plesni.
După ce, cu mare greutate, am găsit un loc pe câmp mai la margine și am dehămat caii, ne-am așezat și noi la umbră pe velință să stabilim planul. Nenea Mitu, ca de obicei, a scos tutunul și foița și rezimați de roată ne-am meșterit câte o țigară. După ce mi-a aprins-o de la iască zice către mine:
- Măi, Năică, cum facem? Unul din noi trebuie să rămână, neapărat, la căruță să nu ne fure caii că ne omoară “ăl bătrân”! Tu cum zici… Ar fi bine să dau, mai întâi, eu o raită să văd despre ce e vorba… Și apoi te duci tu și stai cât oi vrea. Că eu sunt cam obosit, abia aștept să trag un pui de somn aici la umbră, sub căruță. Uite, îți mai las de-o țigară și amnarul!
Era așa cam pe la prânz și bucuros că îmi lasă amnarul îi zic îndatoritor:
- Păi, atunci, du-te tu, nene! Am timp berechet până diseară…
După ce îmi lăsă în palmă, cât iei în două degete, tutun și amnarul începu să se foiască încurcat.
– Măi, Năică nici nu te-am întrebat… Tu cum stai cu banii? Toată vara ai vândut pepeni la gară… Trebuie să fi adunat tu ceva!
- Io, nene? Ia uite?
Și, fudul nevoie mare, scot floșmoștocul de bani din sân.
- Uauuu, ce comoară! Păi… dă-mi, mă, și mie cu împrumut! Că eu nu am nicio para chioară. Poate găsesc și niscai tutun de ăla bun…
Copleșit de importanță și furnicat de atingerea amnarului, îi întind, nepăsător, batista cu bani.
- Ia-o, nene Mite, că am aici cât pentru un vițel!
I-a luat și dus a fost! A trecut o oră, au trecut două… trei. Îmi ghiorțăiau mațele de foame, ardea soarele amiezii și mi-era sete de nu-mi ajungea o gârlă. Târziu spre seară, se golise târgul și începuse să se întunece… Îl văd că venea și el agale, pufănind dintr-o țigară.
– Bine, mă, nene Mite, nu mai veneai, mă? M-ai lăsat aici să mor de foame și de sete… În lumea asta nici n-am avut unde să mă ușurez.
- Mă întâlni cu aia mică a lu’ Doidan… De, așa e cu fetele… Uite că nici nu băgai de seamă când trecu vremea! Ce am mai putut să scap de ea?
- Hai, mă, că se termină bâlciul… Nici nu se mai aud famfarele, a plecat lumea… S-o fi terminat și turta dulce… Dă-mi și mie niște bani să dau și eu o raită prin târg!
- Păi… de unde, Năică? Nu mai am nicio lețcaie. Am dat-o pe aia în cimedie… I-am luat… Mai bine ține colea de hățuri și hai să mergem acasă, că și mie mi-e o foame de lup! Plecarăm ca proștii și nu luarăm nimic de mâncare. Ai văzut lumea…
Ce să mai fac, m-am urcat lângă el în căruță și dăi bice. Bâlciul, cu toate minunățiile și visele mele de un an de zile, rămânea în urmă… Se lăsa răcoare, îngheța transpirația pe mine și începusem să cam tremur. Să mă mai încălzesc și să mai uit de foame și de sete îi zic înciudat:
- Barem… Mai dă-mi și mie de-o țigară!
- Știi ce? Ia dă încoace amnarul… Și să nu te mai prind, de azi înainte, că mai bagi țigară în gură!
- Până când, mă? Până la anu’… Când oi mai prăsi, iar niscai gologani…
- Bă, io atât am zis! Și… vezi că dai de dracu’!
Ce era să mai fac? Am întins mâna spre traista cu grăunțe a calului, am mai adunat din ea câteva boabe de ovăz și, tăcut, am început să le mestec… Nici până azi nu i-am mulțumit că mă ajutase să încep să mă deștept.