Din ”Rezervația morții” (fragment dintr-un roman care-și aștepta Editura potrivită) Și a găsit-o, la București. Lansarea la Bookfest, 2 iunie 2018. Deja a fost!


În clipa ceea aveam impresia că știu prin câte văi trece omul. Omul frumos și sănătos reușește să treacă în viața lui prin șapte văi. Unii mai longevivi ajung chiar și în valea a zecea. Însă majoritatea se mulțumesc cu cinci, cu șapte văi. Dafin este abia în valea a treia. Ori, dacă mă gândesc mai bine, poate că e în a patra sau a cincea. Oricum, până la capăt mai are de trecut încă prin vreo două. Așa că vă invit să intrați imaginar în grădina lui, să poposiți prin toate văile pentru a călători din primele văi până într-a șaptea, sau până în cea, în care doriți dumneavoastră.
Așa zicea Autorul... Iar în continuare vorba vine așa:
- Fraiere, oare ție într-adevăr îți plac aventurile?
- Vorbă să fie, a zis Dafin relaxat. Întotdeauna mi-au plăcut aventurile. Însă, numai cele interesante și plăcute.
- Nu mai spune.
- Ba vă spun că de mic copil mi-a plăcut să fiu ca Tom Sowier, sau un fel de Andrieș cu puteri neobișnuite, care să se lupte cu balaurii.
- Deaceea te-a pălit fulgerul când aveai abia treisprezece ani?
- Probabil. Însă până atunci am zburat singur într-un avion, am avut multe alte peripeții și năzbâtii. Dar, nu doresc să destăinuiesc, tot ce a fost, fiindcă nu ve-ți citi cartea până la capăt.
Dafin a spus încă un cuvânt și s-a gândit. ”De unde a aflat doamna Nedorita de Oameni toate detaliile din viața mea? Pare ciudat. Dar nu și neverosimil. Poate, din neatenție am scăpat undeva vreo vorbă. Pentru că, uneori... Eram omul care se destăinuiește în pofida faptului că m-am convins de nenumărate ori, că e mai bine să țin limba după dinți.” Eu n-am renunțat de dragul unui copil Centrul de pregătire pentru cosmonauți, ca tatăl lui Emilian. În schimb am ratat alte multe ocazii unice. Da acum oare, ce vrea ea să afle? Bineînțeles, ea are anumite întrebări. Presupuneam că prin ceva mă făcusem vulnerabil și i-am trezit anumite nedumeriri. Biet artist. Teatrul vieții totuși este un lucru trist!
- Și unde zici că și-ar fi întâlnit moartea miticul Orfeu?
- Dacă e să credem legendelor – la Țicletea, i-a răspuns fără să ezite doamnei Moartea mai puțin miticul Dafin, care n-a avut soarta lui Orfeu. Dafin, nu Dafnis.
- În apropierea mănăstirii, între râpa Bănăriței și Valea Satului, mai sus de cascadele formate pe cursul râușorului rece, completă doamna Moarte Nedorită de Oameni.
- Tot pe acolo a fost localizată și o așezare geto-dacică, a zis el.
- Bine dragă Dafin Auriu, însă de ce n-ai notat toate acestea?
Moartea l-a mai probozit un pic, amintindu-i că dânsa este și cel mai vechi și cel mai experimentat ghid în turism și, prin urmare, ea știe mai mult decât alții. Chiar mai mult decât poetul-academician Nicolae Dabija, care a căzut de pe o piatră lunecoasă la respectiva mănăstire rupestră și după aceea a scris un roman intitulat ”Tema pentru acasă”.
Dacă cunoaște prea bine, ceea ce eu abia urmează să descopăr, de ce mă impune să merg pe drumuri basarabene, bătătorite cândva de Mihail Sadoveanu? Ce caut eu la mănăstirile rupestre, în alte părți cu locașuri descrise de Eugen Bâzgu sau de Visarion Puiu, terminând cu Petru Buburuz? Mă întrebam și înghițeam în sec. Mi-a trebuit să intru în horă cu Nedorita de Oameni? Acum conformează-te și joacă așa, cum îți cere ea. Altfel nu-mi mai văd publicate cele ”nouă puncte de reper” sau nouă povestiri, iar nouăsprezece nici într-un caz nu reușesc. Acum mi se cere doar să culeg informație veridică pentru nouăsprezece itinerare turistice. Doar atât și nici un fel de nouăsprezece povestiri. E un lucru nu prea greu de realizat. Mai ales, așa cum dorește domnul Platon. Iar ea este cea, care coordonează. Cotoroanța, Scorpia și Strigoaica Dracului! De-ar ști ea ce gândesc, s-ar supăra foc și mi-ar face rău. Mai bine să tac, fiindcă cu gura asta spurcată n-am nicio șansă...
*
În anul 1812 toată așezarea firească a lucrurilor a fost curmată brusc. Sau a fost abrupt curmată? Cum e mai corect? Totul s-a întâmplat pănă la ziua de 16 mai, în casele bine păzite ale lui Manuc.După sau odată cu semnarea păcii de la București Rusia devine proprietara absolută a Basarabiei. Oare nu alunec prea tare în istoria în care românii dintre Prut și Nistru, rămân la cheremul țarului? Alunec împins de dorința de a spune adevărul, pentru că eu nu pot să mint ca alții și nici nu doresc să interpretez greșit vreun fapt istoric.
Aventura este aventură, iar faptul, mulțimea faptelor, este cu totul altceva. Asta este cerința și ea nu-i ultima sau unica. Așa că, bea aghiasmă și mergi mai departe. Pleacă la Tiraspol. Cu doamna Moartea sau fără ea. Ba nu. Mai bine cu ea. Cu ea nu vei confunda Focul Iadului de lumina cea adevărată. Ca la Speița, Teița și Serghieni, unde doamna mi-a fost de un real folos.
Însă, până a trece podul de fier peste fluviul Nistru, Dafin a trecut în revistă cu doamna Nedorita de Oameni unele biserici rupestre și nu numai. Toate au un trecut întunecat.
- Da oare prezentul este mai plin de lumină? Să las întrebările acestea filosofilor, spunea ea.
La Butuceni s-a scos piatră pentru construcții din schituri sau din apropierea lor. În anii cincizeci fostele biserici rupestre devin cariere de piatră. Schitul lui Bosie, deja pustiu, rămâne adăpost pentru capre și refugiu ciobanilor din lunca Păutului în timpul ploilor de vară. Chilile mănăstirii Țâpova sunt folosite ca spații de depozitare. Bunurile mănăstirii sunt furate sau distruse. S-a întâmplat că o parte din clopote au ajuns în Transnistria, în satul Popenchi. Părintele stareț Ștefănescu e deportat fără milă de sovietici împreună cu alte sute și mii de victime nevinovate. Teofil Ioniță, după eliberarea Basarabiei în 1941 îndeplinește funcția de stareț este lichidat de călăii de la securitate. În perioada sovietică, din care vii tu, călugării de la Sacaara au fost alungați, în mănăstire amenajându-se un spital. Biserica e folosită ca depozit, iar capela de iarnă devine club. Dintre toate bisericile rupestre, numai schitul cu hramul ”Sfintei Cruci” de la Japca și-a continuat, și nu întâmplător, funcția sacerdotală. Însă a fost devastat de câteva ori, icoanele fiindu-i furate, dușumeaua pusă pe foc, iar pristolul și iconostasul erau rupte.
- Pare-se și pe acestea le-a fixat un autor în cartea sa ”Popas în Valea Adâncă” (2005). Prima vale... Au mai scris și alții.
- Ai vrut să vezi și schitul lui Bosie?
- L-am văzut de vreo două ori. Am observat că acolo este și o inscripție cioplită în piatră.
- Și ce se menționează în inscripția dată?
- Nu țin minte cuvânt în cuvânt, însă știu că Bosie a fost pârcălab, iar schitul este de pe la 1602, 1603, 1612...
- A funcționat până în anul 1816. Atunci, se presupune că a fost închis.
- Iar mănăstirea peștera Butuceni?
- O, ea are o istorie mai bogată. E situată pe un promontoriu stâncos și înalt deasupra râului Răut în dreptul satului Butuceni, formând un peisaj mirific. O vizitează foarte mulți excursioniști. Am fost în ea chiar și cu niște scriitori contemporani sosiți de la București, Cluj, Iași. Unul era din Macedonia, altul din alt stat european din zona Balcanilor.
- Știi că în 1816 lăcașul a fost desființat?
- Da, am citit despre asta. Pare-se pentru că starețul era slab de povățuire și era stăpânit de patima băutului.
Am vrut să spun și a fututului, însă m-am abținut. Ghidul mi-a împuiat capul cu tot felul de informații. Numele lui de familie este Perojoc. Avea și o înfățișare de piftea înflată. Să nu spun: ducă-i-se pe pustii numele, că nu merită. Mitropolitul Gavriil, cred că Bănulescu Bodoni, a cerut în luna martie, 1816 ca monahii; cinci călugări și trei frați de ascultare, să fie mutați la schitul Suruceni, ”iară schitul Peștera să se strice și unde a fost biserica să se astupe cu zidire, ca nimeni și nimica să nu poată intra înlăuntru”.
Totuși biserica a continuat să funcționeze, sătenii săpând în stânca calcaroasă o galerie în trepte, făcând posibil accesul dinspre sat. În anul 1890 ridică o clopotniță de suprafață. Însă, mă scuzați. Pot fi scrise unele istorii, dar nu și povești...
- Dumneata ca ghid în turism trebuie s-o știi. Măcar așa cum o cunosc eu, mi-a tăiat vorba doamna Moarte Nedorită de Oameni.
- O afacere tenebroasă, cum s-a exprimat Honore de Balzac, doar că acțiunea, are loc pe malul Nistrului, am mai vrut să zic pe un ton ironic, însă pământul de sub picioarele ei era tare și am preferat să tac.
Desigur nu era 14 februarie, ci cu totul altă zi, altă lună a anului. Am vrut. Dar am văzut ochii verzi și o gură mică. Și mi-am amintit de Butuceni, un sat cu o biserică pe dealul încercuit din trei părți de către Răut, care nu este atât de mare ca Nistru, ca Dunărea sau alte râuri. Mi-am amintit și de pensiunea agroturistică a domnului Anatol Butnaru. De la Butuceni până la rupestra Țâpova este o cale de o oră și jumătate. Mănăstirea-i săpată în stâncă la peste 100 metri deasupra albiei fluviului pe malul drept. ”Când și de cine a fost înființat acest schit, nu se știe”, nota la 1919 arhimandridul Visarion Puiu. Iar o relatare de epocă amintește că în secolul al XIX –lea la Țâpova se mai găseau în grija fraților câteva arme de foc din vremea lui Ștefan cel Mare, pereții exteriori, din grinzi de stejar, păstrând deschiderile meterezelor pentru tragere. (Grițcu, Iftodi, 2005).
- Da ce, azi acolo nu mai este nimic?
- Așa este, așa a fost; în această mănăstire, de la marginele răsăritene ale românității, credincioșii basarabeni puteau găsi, printre altele, Mineul lunii februarie, tipărit la Râmnic în anul 1789 sau Evanghelia Preasfințitului Gavriil apărută la Iași în zilele lui Grigore Ion Voievod, toate în limba română. Ocupația sovietică din 1940 a însemnat închiderea sfântului lăcaș.
- Da de când a fost înființată?
- Dacă în 1940 s-a început sfârșitul, apoi conform documentației lacunare se crede că a fost înființată în sec. XI-XII. Al doilea complex, biserica ”Sfântul Nicolae” se presupune a fi fost săpată în stâncă în veacurile XIV-XV. Cel mai de-al treilea complex, realizat poate între sec. XVII-XVIII cuprindea 18 odăi unite prin coridoare săpate în stâncă. Mănăstirea a fost redeschisă în 1994, deși în biserica de piatră nu se mai slujește.
Aici precizările și completările privind mănăstirile rupestre s-au încheiat. Aventura pe care o aștepta Dafnis s-a terminat și ea fără ca să se înceapă. Abia s-a terminat dialogul că a zărit o femeie bine făcută, de o incompatibilă frumusețe. O întâlnire neașteptată are loc atunci când nu te aștepți. ”Ea mi-a amintit de Jasmina, însă ea nu era cea, pe care am presupus-o. Era altcineva. Care nu m-a întrebat dacă știu cu cine am de a face. Totodată ea nu și-a suflecat rochia și nu și-a arătat oribil șoldurile.”
La o aruncare de băț se afla satul Bulboaca, unul dintre cele mai mari sate din raionul Anenii Noi. Aici am întâlnit-o a doua oară pe Nadia Vizitiu, născută în satul Gura Bâcului. Comoara mea din anii adolescenții! Era deja o femeie tânără în toată legea și eu eram flăcău și student la Facultate. Dar asta a fost tare demult. Când am poposit cu doamna Nedorita de Oameni nu i-am mai dat de urma ei. În 1959 lângă satul Bulboaca a fost găsită o comoară numismatică, care conținea și trei monede de aur, emise în Prusia la 1587. Comoara noastră mai de acum încoace avea să fie fabrica de vin ”Agrovin Bulboaca”, fondată în 1901, dacă poposeam. Însă ambii eram duși cu pluta și nu ne-am încumetat să căutăm acolo castelul Mimi. ”Dacă îți este pofta de un vin Cabernet sau Traminer din Bulboaca, pot să-ți fac plăcerea”, a zis ea.
- Numai dacă ai și dumneata plăcerea, a răspuns Dafin.
- Eu vreau să aflu dacă cunoști istoria ei de peste o sută de ani.
- În linii generale știu că fabrica de vinuri ”Bulboaca” (a familiei Mimi, dealtfel), a fost fondată cu vreo 120 de ani în urmă, dacă nu cu mai mulți ani. Întemeietorul ei a fost moșierul, oenologul – Constantin Mimi. În anul 1901, Constantin Mimi, cel care devine mai târziu ultimul guvernator al Basarabiei, a fondat fabrica pe moșia sa de la Bulboaca.
- Știi de ce se numește localitatea asta așa?
- Conform unei legende, pe râul Bâc, pe vremuri bogat în ape, se formau vârtejuri foarte adânci numite bulboane sau bultoace, de unde s-a luat și denumirea satului. Altă legendă mărturisește că aici s-a înecat o fată, căreia părinții nu i-au permis să se mărite cu un flăcău pe care-l prefera ea. Pe locul acela, cică, mult timp după aceasta ieșeau bulbuci, care reprezentau sufletul fetei, sau o mărturie că dragostea ei a fost mare, însă ea și-a găsit moartea sub ape în loc ca să se bucure de viață.
- Cunoști câte ceva, însă aceasta e prea puțin. Să-mi descrii fabrica așa cum poți tu mai bine.
- Ne-am înțeles, am zis eu. Iar acum încotro?
- Cred că ar fi bine să mergem la Tighina, și-a dat cu părerea doamna.
- Dacă crezi că așa e mai bine... Am îngânat încă câteva cuvinte, care nu prea se legau între ele și mi-am amintit, că am degustat cu o anumită ocazie câteva mărci înregistrate ale acestei fabrici. Printre ele, bineînșeles pe primul loc este vinul Bulboaca, apoi Mimi și chiar Făt Frumos, Wine House Wise.
Să plec la Tighina și la Tiraspol cu doamna Moarte Nedorita de Oameni sau fără ea? Singur să plec este periculos, deaceea voi merge cu ea. Fie ea măcar și Moartea din Carpați sau de unde vreți. Bineînțeles nu voi repeta întâmplarea de zece ani în urmă, cu Maria, Liusea și fiica ei minoră Rodica și domnul conducător auto BMV-Mercedes. Dacă te aventurezi singur în zona dată, riști să fii vânat, să fii prins ca un iepure. Dacă mai ai colegi, sau prieteni buni, speri că ei te vor ajuta și împreună ve-ți reuși. Cu zece ani în urmă am făcut cunoștință cu un evreu interesant din partea locului, cu Grigori Korzun adicătelea. Atunci am fost cinci inși: eu, Maria, Liusea, fiica ei și ”atacatorul cu BMV” sau Mercedes. Singur am fost doar la Liceul ”Lucian Blaga” din Tiraspol, când fără prea mari aventuri am cunoscut-o pe Jasmina și pe Georgeta. Unele fantezii din acele momente le-am încadrat perfect într-un volum de S. F. ”Fulgere în tunel”.
În ambele cazuri au existat tangențe cu atracțiile turistice. Cu administrația locală niciodată n-am avut nici în clin, nici în mânecă. Nu eu eram persoana care să fie numită non – grata. Ba chiar eu eram așteptat acolo de către niște persoane. M-am gândit că pot fi bine primit și acum, ca atunci, câțiva ani în urmă. Pot fi bine primit și acum, dacă îi voi duce lui Grigori Korzun niște turiști bogați și nu prea zgârciți
- Aveți vreo sută de lei?
- Pe mine mă întrebați?
- Da ce, s-o întreb pe doamna Moartea?
- N-am înțeles. Mă confundați cumva cu Moartea sau eu vă sunt... Drept cine mă considerați?
- Depinde de circumstanțe.
- Unde vreți să ajungeți?
- La Tiraspol bineînțeles. Am vrut. Dar nu mai doresc.
- De ce?
- Pentru că nu pot pleca acolo cu dumneavoastră. Recunosc că v-am confundat cu cineva. Nu vă supărați! Pot să-mi cer iertare, dacă v-am jignit cumva.
Duduia a făcut ochii mari, și-a încrucișat mâinile, privindu-l mirată pe Dafin. Parcă vroia să repete rostirea cunoscută numai de unii: Așa mai zburau ”pulili de pi zdănii pi zdănii”. Ca mai apoi să vină trenul Morții. Însă nici un tren nu venea. Și până la Tighina, numită încă Bender, Dafin a mers cu un maxi-taxi.
La gară un tip dormea cu rucsacul sub cap, în loc de pernă, ca Ivan Turbincă în slujba generalului Creangă. Moartea îi torcea la ureche, îi spunea povestea a noua din O mie și una nopți, îi trimitea vise profetice. Am trecut pe lângă el prefăcându-mă că nu-l observ fără să schimb un cuvânt cu cea, care mă însoțea. Pentru că pe mine mă însoțea doamna Moartea, iar lui Moartea îi șoptea o poveste la ureche. Personajele parcă nu s-au dedublat, dar mai știi... Imprevizibile sunt căile. Mai ales, în iadul de acolo.
Am trecut pe partea cealaltă, după gară și am înaintat spre piață. Iată o biserică cu o arhitectură deosebită! Prin ce se deosebește de restul clădirilor nu-mi imaginam și nici nu aveam vreo informație. Însă cum am aflat mai târziu ea era Catedrala Schimbarea la Față, un simbol al eliberării orașului de sub jugul otoman. În 1934 picturile murale interioare au fost făcute de renumitul plastician moldovean Alexandru Plămădeală. Iată acum îl voi suna pe Grigori Volovoi. Culeg numărul, duc receptorul telefonului la ureche. După un mic piuit aud o voce de femeie. S-a recomandat că este soția lui. ”Însă Grișa nu este acasă. A plecat de vreo două ore din oraș și se întoarce abia spre seară. Iar noi, dacă dorim să așteptăm...”
Am spus că nu mai așteptăm nimic. Acționăm cum ne-a trece nouă prin cap, că nu suntem străini locului și avem destulă experiență. Cum doriți, a zis ea.
- Iaca ospitalitate în Transnistria!
- Nu-ți face inimă rea. Ne descurcăm noi și singuri, acum, pentru că suntem aici hai să mergem la cetatea Tighina.
- Ba nu doresc. Mai bine să mergem la Grigori Korzun, peste Nistru, aproape de stadionul cel nou de fotbal, în Parcani, la muzeul lui în formă de vas mare din sticlă pentru băuturi alcoolice.
Doamna, care este un ghid experimentat în turism, a acceptat fără de vreun cuvânt în plus. Dacă așa doresc eu, fie precum zic. Ea se lăsa ușor influențată de mine și aceasta îmi plăcea. În drumul scurt până la Grigori Korzun am început să-mi dau cu părerea despre locurile pe care le cunoșteam încă din anii de studenție, iar apoi și de lucru în calitate de jurnalist. ”În anii 70-80 ai secolului trecut călătoriile cu vaporul pe Nistru erau lucruri firești și frumoase. Oamenii se deplasau dintr-o localitate în alta pe artera albastră, fiindcă așa era mai ieftin. Segmentul de fluviu pe care de o parte și de alta se află localitățile: Camenca, Podoima și Podoimița, Bursuc, Rașcov și Vadul Rașcov cu Socola are peisaje fără pereche pe o distanță de 13-17 kilometri. În anii respectivi s-a constatat o anumită înviorare în toate domeniile activității umane: s-au construit școli, case de locuit mai spațioase. Părea că, în sfârșit și pe aceste locuri cu o magistrală albastră, de la Climăuții de Jos până la Socola, apoi de la Saharna și până la Þipova veșnicia intră în eternitatea sa firească. Însă liniștea aparentă a durat doar vreo douăzeci de ani. Pentru că atunci când la Chișinău populația băștinașă a început să-și revendice drepurile sale firești la libertate, limbă cu un alfabet firesc limbii române, în satele de pe malul celălalt al Nistrului, de la Slobozia Rașcov și până la Speia, Ciobruciu și mai la vale până la Tiraspol și după el, au început a curje puroaie de oameni scăpați de la închisori, de prin imensa pădure rusească a Rusiei fără de margini și chiar din Ucraina vecină. În sate tam-nisam, ca din senin, apăreau elemente dușmănoase populației vorbitoare de limba română, care semănau frică și tensiune în sânul populației pașnice patriarhale prin faptul că aceștia erau înarmați. De fapt ei erau agenții și trimișii Moscovei ca să provoace un conflict armat la Nistru și probabil în toată republica Moldova până la râul Prut.
După proclamarea independenței Republicii Moldova față de URSS (1991), aici s-a instaurat regimul terorist și separatist de la Tiraspol în frunte cu un lider Igor Smirnov, care semăna la înfățișare cu ucigă-l crucea, însă oamenii pașnici în care frica era deja băgată de zeci de ani, n-au protestat, au tăcut, au răbdat toate fărădelegile, nuami ca să supraviețuiească. Azi mai sunt unii oameni în etate care au supraviețuit toate regimurile: cel stalinist și sovietic începând cu Nichita Hrușciov și terminând cu Leonid Brejnev, Cernenco, Andropov și cântăreața Alla Pugaciova. Apoi și regimul lui Igor Smirnov. Bătrânii privesc cu nedumerire peste Nistru și nu înțeleg aspirațiile oamenilor de pe partea opusă, fiindcă sufletele lor sunt otrăvite de propaganda rusească, care este mai nocivă decât în toate timpurile care au fost. Cândva, cică, prin aceste locuri era o apă așa de rece și cristalină, încât era bună de băut în scopuri terapeutice, ca apa de la Morșin sau Borjomi. Însă acum și apa din izvoare sau din fântânile oamenilor, este un pic otrăvită și poluată. Ca și viața omului de aici, care deși nu-i ca floarea pomului, se scurtează, iar cei tineri fug din aceste locuri în cele patru zări în căutartea norocului.”
Călătoria mea recentă n-a ținut câteva zile. În prima zi am vizitat orașele Tighina și Tiraspol, ba chiar și mănăstirea ”Noul Neamț”, iar în a doua - ne-am concentrat pe ”Butylka din Târnăuca, pe Hagimus, Zaim și pe orașul Căușeni, mărturisește Dafin. El este personajul meu, care este puțin în conflict cu lumea și cu sine înseși. El este aproape la fel ca mine și povestește aproape exact ca mine...
„Ne-am descurcat minunat și fără ajutorul lui Grișca Volovoi din vechiul oraș moldovenesc, care la moment nu mai era moldovenesc. Orașul dat și cetatea a fost pierdut. Cronica lui are numai pagini grele, pagini pline de tristețe.
- De atunci i s-a schimbat și numele din Tighina în Bender.
- La 4 noiembrie 1789, după victoriile trupelor rusești, conduse de A. V. Suvorov pe malul râului Râmnic, Benderul capitulează a doua oară. Și încă până la începerea asediului, cetatea s-a predat trupelor rusești, conduse de cneazul G. A. Potiomkin-Tavriceski. Moscalii aveau legile lor nescrise: toate orașele cucerite erau lăsate la cheremul soldaților trei zile și trei nopți, în timpul cărora ei ucideau, furau, violau fără să deosebească, care e musulman și care e creștin. Toate bogățiile din oraș și din cetate au fost luate ca pradă de război. Din arhiva cetății moscalii au încărcat 4 căruțe cu documente și le-au trimis la Moscova, unde se păstrează și azi în ”Arhiva actelor străvechi”.
- Ce urmează apoi?
- La 24 noiembrie 1806, rușii cuceresc a treia oară orașul și cetatea Benderului. Garnizoana rusească se instalează în casele și căzărmile ienicerilor.
- Ce a fost mai departe, cred că știți bine. Din 1812 și practic până astăzi a urmat acelaș refren, ca să nu spunem altfel.
- Totuși în anii de pace s-au mai întâmplat și lucruri bune...
- Dacă punem în cont și construcția din 1871 a căii ferate Tiraspol-Chișinău, cu podul peste Nistru – da. În 1874 a mai fost construită și calea ferată Bender – Galați. Astfel, la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul sec. XX, Benderul devine unul din principalele centre de industrie și cultură din gubernia Basarabia, parte componentă a statului moldovenesc de odinioară cu vechile lui capitale la Suceava, Iași și în alte localități.
- Au mai fost edificate și clădiri deosebite cum e Catedrala Schimbarea la Față. În 1934 picturile interioare au fost făcute de renumitul plastician moldovean Alexandru Plămădeală, am zis, pare-se a doua sau a treia oară.
- Și totuși cetatea Tighina, așezată pe malul râului Nistru a fost una dintrte cele mai puternice cetăți ale Moldovei.
- De fost, a fost, însă ea n-a rămas a Moldovei. Ea chiar a fost esențial deteriorată în timpul războiului ruso-turc din 1768 – 1774. A suferit și în timpul războiului ruso-turc din 1806 – 1812.
- Ea n-a avut condiții mai bune nici în anii de după al Doilea Război Mondial și până aproape de zilele noastre.
- Mergem s-o vedem!
- Vom merge și o vom vizita, dacă vom reuși.
Am vrut să vă povestesc aventura cu vizitarea cetății Tighina. Mă gândesc însă, dacă face sau nu, să vă destăinuiesc totul. Mai bine las pe altă dată, și pe mai târziu. La alte aventuri și întâmplări ciudate la trecerea podului peste Nistru la fel voi reveni altădată. Acum, nici vorbă să fie, ne grăbim la minunăția lui Grigori Korzun.
- Da iată și butylka lui Korzun! Aceasta-i, ori nu, mă întrebă doamna.
- O cunoaște toată lumea, cred că o cunoști și dumneata, că doar ați mai fost pe aici cu alte ocazii?
- Am fost, iar cu tine vin pentru prima dată aici. Da acum te rog, lasă-ți pe altă dată filosofările tale despre regimul de aici, despre ce mai dorești să povestești și fii atent ce și cum vorbești, m-a prevenit ea, doamna care-mi era și ghid și ajutor de nădejde.
Am înțeles și nu este necesar să-mi bați de atâtea ori cuie în cur, am vrut să spun, însă i-am făcut doar un semn cu capul. În fața ochilor ne-a apărut o poartă de stejar. Una binecunoscută, pe care am mai văzut-o cu câțiva ani în urmă în satul situat pe malul stâng al Nistrului, la 10 km de orașul Tiraspol. Ne aflam în satul Târnăuca fondat de coloniștii ruși, care la început se numea ”Potcoava mare (Большая подкова), care a cunoscut diferite etape de dezvoltare, fiind populat în mare parte de către moldoveni, ruși, ucraineni, bulgari, găgăuzi și evrei. Numărul populației la moment era de aproape cinci mii.
De acolo am ajuns apoi la...
Mănăstirea Noul Neamț care se redeschide în anul 1989, când încep lucrările de reparație. În anul 1991 se deschide aici Seminarul Monahal ”Sfântul Paisie Velicicovski”, limba de predare fiind limba română.
În anul 1994 este reparată clopotnița. Cel mai mare clopot, dintre cele 12, are greutatea de 8 tone. Însă datorită așezării în zona de ocupație transnistreană, mănăstirea a avut de suferit atât în perioada războiului din anul 1992, cât și după aceasta. Evlampie ne-a arătat toiagul de păstorie al ”Sfântului Paisie Vecicikovski” și câteva manuscrise ale arhimandritului Andronic Popovici, întemeietorul lavrei, apoi ne-a însoțit prin curtea ei până am fost chemați la o trapeză cu călugării.
Mulți dintre ei se uitau ca hipnotizați la surorile gemene. Unii chiar își făceau cruce și bolmojeau ceva nedeslușit. De ce oare? Pentru că simțeau ceva. Așa îmi explic eu. Da oare ce părere are doamna? Am hotărât s-ă o întreb, fără ca să audă Evlampie sau altcineva din mănăstire, însă n-a fost chip. Tot timpul lângă mine se afla câte unul, dacă nu Evlampie, apoi vre-un călugăr, care trăgea cu urechea. Mi-a părut chiar că unii dintre ei erau numai ochi și urechi, fiind foarte impresionați de noi. Ne aștepau surprize, însă ele n-au fost, fiindcă Moartea a băgat frica în toți. Ne urmăreu și se temeau. Probabil că așteptau ca să plecăm. Și noi le-am îndreptățit așteptarea. Le-am mulțumit tuturor pentru căldura cu care am fost primiți și am anunțat că plecăm. Mai avem ce vedea și în alte părți! N-am spus nici un cuvânt despre intenția de a merge la mănăstirea Hagimus, însă, pare-se, cineva deja presupunea, că mai departe noi vom pleca, anume acolo.

***

Dacă stau să mă gândesc, sesizez că pe aproape se află chiar și o colonie penitenciară, care ca și cea de la Brănești nu este o atracție turistică, însă se află în cale. Poate acolo există tortura sau vreo inscripție funerară cu litere foarte mici: ”Aici odihnește fostul comandant” sau ”Встретимся в аду!” (rusă) Adică, ”Ne vedem în iad!”
- Ai început să te plictisești?
- Încă nu, a răspuns Dafin, însă dacă mai zăboviți vreo oră, poate da.
- Atunci la drum!
Îndemnul de a purcede la drum i-a adus aminte lui Dafin de Graham Greene. Mai bine zis de povestirea lui La drum cu mătușă-mea. Spre deosebire de personajul scriitorului de dincolo, al lui era la începutul secolului XXI, iar în locul mătușii se afla o Moarte tânără, una adevărată, care, cât ai clipi din ochi, își poate crea atâtea clone, câte dorește, care poate face și alte minuni, dar încă nu le-a făcut, însă totul este înainte. Dafin s-a interesat dacă n-a rămas vreo una în interiorul mănăstirii. Poate mai bine era, dacă rămâneau toate două sau trei la Tiraspol, fiindcă acolo aveau foarte mult de lucru. Însă de unde să afle el adevărul? Dacă vrea ea, îi spunea, iar dacă vroia îl mințea. Că ce o costă pe ea? Nimic.
În timp ce el se căznea cu aceste întrebări și afirmații una dintre ele, pare-se Mirabela, a început să turuiască istoria apariției mănăstirii cu hramul Sfintelor Mironosițe Marta și Maria.
- Da de ce a fost deschisă anume în anul 1997 cu ajutorul mănăstirii ”Noul Neamț”, a întrebat-o Dafin.
- Amintește-ți bine acest an și vei găsi singur răspunsul,i- a zis ea.
„O, numai asta îmi lipsește acum! Deși, de pe începutul anului, din anumite motive, pe care le-a cunoscut numai Ion Gonța, a apărut o pauză în activitatea ziarului ”Luceafărul”. Munca ca atare a fost reluată în luna aprilie. De la Biblioteca Națională am venit cu o constatare și o confirmare a unui adevăr. Totodată în publicația „Patria tânără” din 26 aprilie am publicat un reportaj care anunța că „La Chișinău a poposit Ștefan Popa Popa,s.” Iar în „Luceafărul” aveam „Un stejar pentru dăinuirea limbii române” (15 aprilie), iar la 17 aprilie întrebam: „De ce lupii au blană?”.
Am avut și un interviu scandalos cu Nicolae Bujor pe teme religioase, și cred că mai bine făceam, dacă tăceam și nu insistam să promovez niște idei străine. Spuneam și mai repet încă odată: nu-mi plăcea interviul și mai ales, cel care nu-ți aduce nicio satisfacție. E rău de tot când îți zburdă caii... Iar Eva sălășluiește în pisică. Pisica însă, nu se afla nicăeri, după cum afirma și Gabriel Garcia Marquez.”
Iar dintre textele mele mai bune din acel an au fost: „Paiul de care ne ținem” , „Festival internațional de muzică corală cu „Lăstărel” (22 mai, 1997). Apoi la 27 mai: „Marș afară din spital!”, „Neclintitul Dumitru Moțpan e totuși român!” (5 iunie, 1997). Nu-mi face plăcerea să reproduc toate titlurile de atunci. Dar le reproduc, totuși pe unele: „De ce moldovenii trăiesc rău”, „Unde-i unul nu-i putere”, „Eliminând disensiunile”, „Umăr la umăr” și altele. În acea perioadă am fost și în regiunea Kirov, unde tot am publicat ceva în „Kiroveț”-ul lor local. Mai pe scurt: „Ca în fosta Uniune” (2 octombrie). Și tot în octombrie „Lumină din Tibetul înfloritor.” La 23 decembrie „Miracole în Basarabia victimizată”, o recenzie la o carte a poetului Grigore Vieru, retipărită și în România, la Iași. La noi, în „Literatura și arta” și în „Luceafărul” despre Elena Alistar.Tot atunci în „Luceafărul” întrebam: „În ce țară a venit Toto Cutugno”, fiindcă l-au adus la Chișinău rușii și el credea că tot publicul de la noi este unul rusesc. Am făcut efortul de a-mi aminti despre unele publicații din acel an, însă despre mănăstire niciun cuvânt.
- Adu-ți aminte de preasfințitul Dorimedont.
- Parcă îmi amintesc ceva, însă foarte greu.
- Atunci Andrei Cotruță era un inspector la Seminarul Teologic de la Noul Neamț, mă ajută ea să rememorez.
- Da eu habar nu am de acest Andrei Cotruță.
- În timp ce pe voi vă preocupa întrebarera - cine este Dumitru Moțpan în locul pitoresc și fermecător, ascuns de ochii lumii, a fost construită o biserică cu hramul ”Sfintelor Mironosițe Marta și Maria”, au fost amenajate câteva camere, sau chilii și a fost înjghebată, cum spun unii, o școală, care a fost deschisă în anul următor, în 1998. Ea deveni Seminar Teologic pentru fete.
- Un fel de clonă a Seminarului Teologic din Noul Neamț doar că pentru fete! Interesant!
- Nu ironiza!
- Dacă asta este ironie, apoi eu sunt Petru Cărare și vă mai întreb ceva despre Marta și Maria.
- Nu deveni obraznic! Ascultă ce-ți spun: Marta și Maria au fost surorile lui Lazăr, cel înviat de Iisus Hristos.
- Dumneata îmi povestești asemenea legende? Nu-mi vine să cred, însă... Ascult mai departe.
În casa lui Lazăr poposea adesea Iisus Hristos, în drumul Său spre Ierusalim sau Galilea. Aceste două sfinte femei, surori ale lui Lazăr, prietenul lui Hristos, locuiau în Betania, într-un sat aflat la mică distanță de Ierusalim.
- Mă năuciți cu totul.
- Da tu nu te împotrivi, ci ascultă atent mai departe!
Sprijinit de arhimandritul Dorimedont, care pe atunci era stareț al mănăstirii ”Noul Neamț” din Chițcani, ajuns apoi episcop de Edineț și Briceni, la 26 mai 1997 deschide un schit al mănăstirii ”Noul Neamț”. În toamna aceluiași an, acesta devine mănăstire, cu hramul ”Sfintele Femei Mironosițe Marta și Maria”. Părintele Andrei Cotruță este numit duhovnic al mănăstirii, iar egumena Eufrosinia, stareță a obștii. Începând cu anul 1999 mănăstirea este condusă de maica stareță Marta (Cușnir). Acum cațiva ani, obștea de maici, susținuta de oameni dreptcredincioși, a pus temelia unei catedrale, pe doua nivele: Biserica Sfintelor Femei Mironosițe Marta și Maria (biserica de vara) și Biserica Sfântul Apostol Andrei (biserica de iarna). Mănăstirea se află abia la începutul activității sale misionare, într-o zonă văduvită de credință strămoșească. În fiecare seară, maicile fac o procesiune, numită „Drumul Crucii”, în jurul mănăstirii, cu icoana Acoperământul Maicii Domnului, hram purtat de biserica actuală.
- Mi-ați povestit istorioara acestei mănăstiri, în care pot fi găsite aproape cincizeci de persoane: maici, ascultătoare, preoți. Știi ce vreau să spun?
- Că v-am plictisit.
- Exact. Deaceea propun ca să nu poposim și noi la această mănăstire, ci să plecăm direct la Zaim. Voi dacă vreți, stați pe un timp la mănăstire, iar eu nu mai vreau.
- Eu am vrut, tu ai vrut. Care e semnificația?
- Semnificația verbului a vrut, vrută în dialectul vorbit în Serbia sau Macedonia este a iubi, pare-se.
Dafin a ajuns în sfârșit la o înțelegere cu doamna Moartea și clonele ei. Plecăm mai departe. Însă, până atunci doresc să-l ascult pe un vizitator, sau cum li se mai spune acestora – pelerini, care a fost la Mănăstirea cu mușcate la ferestre, cum se exprimă el.
*
Cu cât îl ascultam mai mult pe povestașul de prin partea locului, cu atât doream mai tare ca eu să plec mai departe la Zaim sau Popeasca, iar doamna Moartea cu toate clonele ei, sau fără ele, să rămână măcar pentru o zi sau și pe-o noapte la mănăstire. Bineînțeles că ea va reuși să afle lucruri mult mai palpitante din viața mănăstirii. Iar eu, le voi reda, dacă dânsa, va dori să-mi spună și mie câte ceva, măcar ca și pelerinul-povestaș care continua să-mi vorbească în continuare ca o moară stricată.
- Notele sau destăinuirile pelerinului dumitale nu mi-au plăcut, mi-a mărturisit doamna Moartea. Nu sunt siropoase și nici languroase. Ba chiar par lipsite de viață. Le calific ca pe niște note ale unui om mort, a punctat ea.
”Dacă dorești, ascultă un crâmpeu dintr-o discuție a două măici de la mănăstire și fă comparație. Dânsele au avut o viață și acum au altă viață. Deși au acceptat mariajul cu divinitatea, au rămas încă cu amintirile vii de până la viața lor monahală. Iată ce spunea una dintre ele: ”Omul ăla e cu mult sub condiția ta!”
- Cu toate acestea, tu te-ai măritat cu el, a replicat a doua maică, mișcând din cap de sus în jos.
- Și care este diferența dintre cazul tău și al meu?
- Eu m-am măritat cu el pentru că am crezut că are bună-creștere, dar nu era demn nici să-mi sărute tălpile.
- Cu toate acestea ai fost nebună după el o vreme, zise prima dintre ele.
- Nebună după el!, exclamă a doua. Cine ți-a spus că am fost nebună după el? N-am fost mai nebună după el decât sunt acum, aici…
Auzindu-le cum vorbesc am făcut o mutră prin care am încercat să le arăt că nu-mi pasă de trecutul lor. Și ele au continuat să-și verse ce aveau pe suflet una alteia.
- Singura dată când am fost nebină a fost când m-am măritat cu el. N-a vrut să ne cununăm, iar la nuntă împrumutase costumul de la cineva ca să-l poarte. Nu mi-a spus nici un cuvânt despre asta, iar omul care i-a dat costumul a venit să și-l ia înapoi într-o zi, când ”frumosul meu” nu era acasă.
- Bună surpiză ai avut!
- Îți imaginezi că m-a luat prin surprindere?
După buna ziua mi-a spus după ce a venit. Am rămas ca lovită de un fulger. Un fulger în plină vară… După ce mi-am revenit l-am întrebat: ”Prin ce îmi dovediți că e costumul dumitale?” El doar a strâns din umeri, apoi a zis: ”Dă-mi să-l îmbrac și atunci ai să vezi.” I l-am dat fără șovăială și am izbucnit în plans, iar el mi-a arătat o insignă ascunsă după guler, care era a lui, apoi a scos din buzunar o legitimație cu fotografia lui.
- Vezi aici sunt eu, da nu soțul tău. Și aici tot eu, și mi-a arătat buletinul lui de identitate și alte legitimații. M-a întrebat dacă doresc să-mi lase xerocopia și cartea lui de vizită. Era ca o rață mută, însă am spars timiditatea și tăcere cu întrebarea:
- Mai aveți și alte dovezi?
- Sigur, a zis el și a scos o procură, un fel de înțelegere în scris semnată de proaspătul meu soțior.
Am plans după aceea în după-amiază. Apoi l-am întâlnit de câteva ori pe… ”binefăcătorul” soțului. Prima dată când mă duceam la Bălți s-o văd pe sora mea și să petrec noaptea la ea. Adoua oară el era îmbrăcat într-un costum de seară și eu nu-mi puteam lua ochii de la el. De fiecare dată când mă privea, trebuia să mă prefac că mă uit la reclama de deasupra capului său. Am fost atât de emoționată, încât atunci când m-am urcat într-un taxi cu el, nici nu mi-am dat seama că aveam doar vreo două luni de căsnicie. Iată atunci, probabil, că a fost a doua nebunie. Unicul lucru pe care mi-l spuneam în minte era: ”O viață ai, nu trăiești veșnic”.
- Ei, soro, după cum înțeleg eu, ai fost și tu bună bucățică!
- Suntem parcă din acelaș aluat.
- Ai avut măcar odată mustrare de conțtiință?
- Da, am avut un pic. Atunci când stăteam în picioare, lângă patul lui, iar el ședea în capul oaselor, îmbrăcat într-o lingerie bărbătească de ultimă modă și cu o mapă imensă cu fotografii.
- Iată Frumoasa și Bestia… Iar aceasta eu o numesc Singurătate, La botul calului, Cu mireasa în palmă.
A răsfoit încă câteva imagini fotografice, apoi mi-a dat mie să văd și eu mapa cu fotografii. A făcut-o cu generozitate, fără de nici o emoție. Curios lucru, că printer numeroasele poze străine, am descoperit și unele poze de ale mele de la nunta noastră. Eu în rochia mea, iar el, mirele, în costumul lui…
- Interesant crâmpei, n-am ce zice. Și nicio vorbă despre credință sau pocăință?
Doamna Moartea m-a privit ca pe un om căzut din copac și m-a întrebat ironic ceva. Ce anume, nu-mi prea amintesc. Dar, în clipa aceea m-am simțit ca un om metamorfozat într-un gândac. În unul mic de tot. Bine măcar că nu m-a întrebat, dacă mă simt bine, sau poate am nevoie de ceva. Fiindcă chiar aveam nevoie…

În timpul când încercam s-o conving pe ghidușă să mai stea la mănăstirea Sfintelor Marta și Maria, a apărut, ca din senin, un grup de pelerine, care n-au ezitat să cheltuie câteva sute de lei pentru o excursie. Au procurat serviciul dat la Chișinău, în curtea mănăstirii pe care eu o numesc Ciuflea. Acolo se află și o librărie de carte de religioasă și un oficiu pentru organizarea excursiilor. Intrând în discuție cu două persoane proaspăt sosite, doamna Moartea din nou a devenit atentă la un dialog. Presunpunând că doamna se va lansa și ea discuție și poate, va accepta să rămână pe loc, eu vroiam să profit de ocazie și să plec singur la Zaim. Mai ales, că mi-am găsit un condrumeț vorbăreț.
Da ca să ajung la Casa Muzeu Alexei Mateevici din satul Zaim, urma să trec și prin Căușeni. Din această localitate căile se bifurcau. Dacă tentativa mea de a scăpa de însoțitoarea inconfundabilă, capabilă să facă și surprize și să mă ferească de unele primejdii, îmi reușea, atunci aventura devenea mai interesantă. Dacă nu…
Totuna voi poposi la Zaim, o localitate veche, situată în partea de sud-est a raionului Căușeni la numai vreo șapte sau opt kilometri depărtare de centrul raional.
Satul stă la întretăietea căilor de transport feroviar și auto: Tighina – Căinari – Reni – Chișinău.
Zaim este bine cunoscut ca sat natal al lui Alexei Mateevici, un poet celebru din Basarabia. A locuit în sat din 1893 până în 1897 când a fost înscris de părinți la școala teologică din Chișinău. Casa Mateevici este muzeu la înființarea căruia și-a adus obolul un poet contemporan cu numele Ioan Găină. Iată cu cine ași dori să mă întâlniesc. Fără de prezența bine cunoscutei doamne …
- Te duci la Ioan Găină?
- Da. Doresc să-l întâlnesc.
- Și eu, a spus povestașul căruia Dafin i-a destăinuit că în anul 2014 avea impresia că nu reușește să facă măcar un pas înainte după ce a editat o carte.
- Am rămas la Fulgere în tunel, din 2012. Fulgerele sau fulgerul era, numai că nu în tunel.
Apropo, despre titlu. Cuvântul fulger din titlu figurează în mai multe romane. P. G. Wodehouse, născut în 1881 are un roman Fulger în plină vară (1929). Se spune că lui Thacheray, ducîndu-se într-o noapte la culcare, i-a venit dintr-o dată în minte titlul romanului său Bîlciul deșertăciunilor, drept pentru care a sărit din pat și a alergat în jurul camerei de șapte ori, strigând cât îl ținea gura. În chip straniu, exact așa am făcut și eu când m-am gândit la Fulger în plină vară. (Wodehouse). Eu mă aflam la Bălți, cu Dumitru Crudu și cu Anatol Moraru într-un bar. Când am ajuns la concluzia că trebuie să-mi botez cartea Fulgere în tunel, am avut și eu o exaltare de bucurie. I-am mulțumit lui Anatol Moraru pentru sugestie și am ras cu cei de acolo o halbă de bere și vreo două pahare de vin spumos, fiindcă nu prea era șampanie de Cricova, sau poate a fost, dar nu-mi mai amintesc.
Două roamne cu acelaș titlu, mărturisește P. G. Wodehouse, au fost publicate în Anglia, alte trei în Statele Unite. (Iată de ce cartea mea Fulgere în tunel n-a fost primită, n-a fost achiziționată de Biblioteca Congresului, meditam eu). Cu toate acestea la fel ca și Wodehouse, îmi exprim speranța modestă că povestea mea poate cândva va fi considerată și ea demnă de a fi inclusă pe lista Celor mai Bune Cărți intitulate Fulgere în tunel, alături de Fulger în Plină Vară. Ce să mai zic? În august sau în noiembrie? Că este nefastă ultimă lună de toamnă, ca și luna decembrie? În cele din urmă m-am dezlănțuit și eu și la rândul meu i-am mărturisit: ”La sfârșitul anului 2011 am avut o aventură la Muzeul Național de Istorie și Arheologie despre care, probabil, voi nota cândva:
- Am venit la lucru într-o vreme nefastă, cum s-a exprimat un coleg de Facultate, țintuit la pat de o boală incurabilă la vârsta lui de peste cincizeci de ani. Aveam și eu vreo cincizeci și trei. Ion Gurău – 54. Și era ultima lună de toamnă…
Apoi a venit și luna decembrie, 2011. Toate foarte bune, numai de la prima vedere. Locul de muncă era într-un birou bine luminat, la etajul de sus al unei clădiri istorice din centrul capitalei pe strada 31 august 1989 vis-à-vis de Biblioteca Națională, blocul B sau 2, în care și-a făcut studiile poetul Alexei Mateevici.”
La Biblioteca Națională am început să lucrez în primăvara anului 2001 de la 19 aprilie. Am lucrat în perioada lunilor aprilie și mai. În cea mai frumoasă perioadă a anului. Dar când au dat căldurile de vară, când s-a copt cireașa am plecat. N-am rezistat. Sau mai bine spus mi-au dat papucii, iar eu n-am cutezat să scriu biblidioteca mea ca Mihail Vaculovski. Nu mi-a părut suficient de interesant cazul din anul 2001.
În cazul al doilea, la Muzeul Național de Istorie a fost cu totul altă poveste. Iar la mijloc a stat motivul cu aceeași blestemată carte de muncă, pe care mie Aliona Mocealov de la firma de turism ”Everest” mi-a băgat-o în safeul ei. Așa și n-am înțeles din ce considerente.
După prima săptămână de lucru la Muzeu, specialista de la secția resurse umane cu ochi de broască mă reține, mă cheamă în biroul ei și mă întreabă:
- Mi-ați adus cartea de muncă?
- Încă nu. Da nu vă deranjați. Că după ce se întoarce Aliona din Egipt am s-o aduc. Cartea se află în safeu. Iar șefa-i în Egipt, îi explicam eu. Se întoarce peste șapte zile, că n-a pleact ca să rămână acolo cu arabii și cămilile lor.
- Încercați s-o găsiți la telefon și spuneții...
- Am sunat de mai multe ori, dar nu răspunde.
- Până vinera viitoare să văd cartea de muncă pe masa mea.
- Bine, am înțeles, doamnă.
- Ei dacă ați înțeles, la muncă. Ba mai stați un minut. Aveți diploma de absolvire a Facultății de jurnalistică, certificatul de ghid în turism, copii ale buletinului de identitate, a poliței de asigurare obligatorie de asistență medicală, a certificatului de atribuire a codului persoanl de asigurări CPAS. Vreau să le văd în original. Le aveți?
- Da. Pot să le arăt.
Funcționara le-a cercetat cu atenție dacă sunt veritabile, de parcă ar fi avut niște bancnote false în fața ochilor ei de broască. În cele din urmă m-a slăbit din privirile ei și a spus pe un ton mai liniștit:
- Să mai treceți pe la mine, dacă veți avea întrebări.
- Am să trec neapărat, vreau să citesc Regulamentul Intern și atribuțiile de serviciu.
- Bine. Vă aștept luni.
35. (Un dac, un luptător...)
Am lucrat sâmbăta. A fost o zi mohorâtă, însă au venit mai mulți vizitatori decât în cursul săptămâmii. Majoritatea erau elevi de la diferite școli, gimnazii și chiar de la un Liceu binecunoscut din Buiucanii capitalei. Am avut-o ca colegă de lucru pe o tipă cu mutra acră, o rusoaică care nici în ruptul capului nu vroia să vorbească în limba română. Ba chiar, mi se părea că are o alergie de la ea. Doamna Nadia, purta niște pantaloni suri care îi plesneau pe buci. Eu nu-i acordam prea mare atenție. Ba chiar preferam să tac, decât să-mi scarpin limba aiurea cu o femeie grăsuță, aproape de vârsta pensionării cu niște sprâncene scurte, ca de porc. Atât timp cât nu zicea nimic și își căuta de trteabă, citea, scria, vorbea la telefon nu mă deranja. Însă când m-a întrebat din ce an sunt, m-am fâsticit. Adică cum?
- Din ce an te-ai născut?
- Din 1958.
- Care –va să zică, suntem aproape de-o seamă. Eu îs din 1960. Da cum de ai venit să lucrezi la noi?
- Așa s-a întâmplat că am găsit avizul. Am sunat primul, m-am prezentat doamnei Aurelia, vicedirectorului și...
- Da știi că urmează să susții un examen după o lună de zile?
- Că până acum câte examene am susținut, cred că-l voi da și pe acesta cu bine.
Ea a râs sarcastic, satisfăcută de răspuns, ori cine știe? Apoi a adăugat:
- Ai să te obișnuiești repede cu noul lucru, aici e bine, doar că, salariile sunt așa de mici, încât...
- Încât nu-ți ajunge de-o pâine cu unt, ci doar co o ceapă degerată, am zis eu și deaceea pleacă poeții. Iată că nu demult și prozatorul Victor Dumbrăveanu s-a dus la Cel de Sus.
Apoi doamna a continuat să iscodească și să întrebe. Ca un securist sovietic. A ajuns și la colegii de facultate. Dafin i-a mărturisit că a fost coleg cu Ion Diviza, Igor Grosu, Viorel Cibotaru, Val. Butnaru, Nicolae Roibu și o vreme foarte scurtă cu Valentin Bătrânac.
- Ãsta... care este soțul Olgăi Ciolacu, a interpretei de muzică?
- Da. Și el fost rudă cu Elena Strâmbeanu.
- Care Strâmbeanu? Eu n-o cunosc.
- A lucrat prezentatoare la televiziune. Era cea mai bună.
- Aceea care a stat la închisoare pentru că și-a omorât amantul?
- Amantul care o șantaja și nu-i dădea pace să trăiască, i-am luat eu apărarea, iar Valentin a ajutat-o, ca bărbat tânăr și voinic.
- Lasă că am auzit eu câte ceva despre istoria asta, a zis doamna Nadia.
Dacă este de la istorie cum să nu știe, m-am gândit eu. Apoi și orașul Chișinău este ca un sat mare în care oamenii se cunoșteau unii de alții, nu ca acum, când nu știi ce soi de oameni sunt vecinii tăi de scară sau de etaj. Parcă prea multe n-am discutat cu doamna Nadia, însă ea din puținul pe care l-a aflat a reușit să-și facă o impresie, să tragă niște concluzii. Nu eram eu ca Andrei Vartic: un dac, un luptător, un patriot, însă încercam să fiu.
36. (Muzeul)
Ziua de 1 decembrie 2011. Am ajuns cu 10-15 minute înainte de program. Aveam o dispoziție bună de sărbătoare. Ajungând la locul de muncă, am dat nas în nas cu un gardian public în haine negre de la ”Servicii de pază MAI”. Avea o mutră de ”bondog” , mai bine zis de câine de rasă, care dacă te mușcă... El vorbea cu cineva la telefon într-un jargon îngrozitor. După fiecare verb folosea câte o înjurătură în limba rusă și nu mai contenea cu ”bleaha-muha” și suka.
- Muzăul sî dischidi mai târziu.
- Da, dar eu n-am venit în vizită, lucrez aici.
- Legitimația! Aveți vre-un document?
- N-am nicio legitimație. Nu mi-au dat că sunt angajat abia de vreo săptămână-două.
- Nu ai? Nu treci. Aștepți până vine cineva, care confirmă că tu lucrezi aici. Până atunci ieși afară!
N-am avut încotro. Am fost nevoit să aștept până a venit domnișoara de la casa cu vânzarea biletelor. Am ascultat cât de ”frumos” vorbește garddianul de la intrare, care mi-a barat calea în muzeu. A venit și ghidușa îmbrăcată într-o rochie roșie și care semăna cu o vrabie roșie uriașă gata să întindă aripile.
- A, dumneata ești noul nostru coleg? Da-ții voie să treacă. E din secția relații cu publicul. Va fi în curând și ghid prin muzeu. Da, deocamdată să stea acolo în biroul de la etaj și să învețe istoria. Că aici avem o instituție foarte serioasă. E principalul Muzeu de Istorie din republică...
Cuvintele ei îmi țiueau în urechi, mă înțepau în inimă. Și asta la 1 decembrie. Anul 2011, când Nicolae Dabija a ținut un discurs spunând aproape ca Mircea Snegur, primul președinte: ”Să ne ținem cu neamul”. Pe la ora unsprezece și un sfert m-a sunat Aliona.
- Alo, Auraș, tu ești? Așa mă numea ea, când se prefăcea că este bună cu mine.
- Da eu sunt, te-am căutat.
- Am citit mesajele tale pe telefonul meu. Știi că eu abia m-am întors din Egipt, unde a fost așa de bine... Da tu unde ești?
- La lucru, m-am angajat la Muzeul Național de Istorie. Muzeogarf în secția relații cu publicul. Îmi pare rău să-ți spun că vreau să plec de la firma ta. Mi-ar fi mai plăcut să lucrez la Muzeu. Mai ales, acum, în prag de iarnă, când tu nu prea ai clienți la firmă, iar excursii nici atâta. Iată de ce te-am sunat. Poți să-mi dai cartea de muncă?
- Nu acum, a spus Aliona cu glasul stins și a închis.
Am rămas trăsnit. Trebuia să mă gândesc că mă pot aștepta la una ca asta de la dânsa și să-mi retarag la timp cartea de muncă... În clipa următoare am auzit vocea pițigăiată și fumată a Nadiei.
- Vai de mine, da tu, ți-ai prins o lentă tricoloră la costumul tău gri. Nu se poate. Suntem o instituție serioasă în care nu se face politică. Și nimeni nu poartă asemenea atribute, chiar dacă este 1 decembrie.
- Da de ce? Pentru că azi este doar Ziua Națională a României sau e și a Moldovei?
- Întrebați-o pe doamna Aurelia de ce, mi-a spus ea fără a da un răspuns clar, fiindcă pe dânsa a întrebat-o printre altele nu pe alta. În fine, am spus un mulțumeasc sec și am întrebat ca un copil:
- Pot să merg la veceu?
- E la subsol. E și pentru vizitatori și pentru noi. Dacă observați acolo jos, la ușă, un grup de elevi de la o școală rusă, să-mi spuneți să vin ca să-i iau eu. Îi voi însoți prin muzeu!
- Da eu pot să asist la excursia dumneavoastră?
- Se poate, numai că nu dați întrebări. Față de dânșii. Tot ce vă interesează, sau vă deranjează – mai târziu. Între patru ochi, numai noi doi, aici, în birou, a spus ea. Între timp apare doamna Ludmila. Văpaia cea roșie. Nu știu când, dar și-a schimbat vestimentația. Era îmbrăcată deja într-un costum național din care țâșneau, ca doi rechini, țâțele ei mari. ”Să mă anunțați când vine următorul grup de elevi!” a zis ea.
Îmi amintesc că la Muzeul dat în perioada de iarnă, trebuia să ajung la lucru la ora zece. Nu era rău pentru vremea dată. Mai dormi un pic, îți faci cafeaua sau ceaiul în liniște, poți să verifici e-mailul, dacă aștepți ceva urgent, și mânânc ceva. În comparație cu serviciul care se începe de dimineață tare, când n-ai nici un apetit și pleci la lucru cu noaptea în cap, imediat după ce te speli pe față, zău că e mult mai bine. În sfârșit am găsit un loc de lucru bun. Se poate munci și aici, chiar și cu un salariu mizerabil. Numai de-ar înțelege acest lucru Aliona. De ce oare nu-mi răspunde la telefon?
1 demembrie în anul 2011 a fost joi. Bradul de Crăciun deja era instalat și seara urma să fie inaugurat. A doua zi, când abia venisem la muzeu, doamna ”văpaie roșie” da poate și ”MOARTEA Roșie” mă salută și mă privi oarecum suspicios. Peste un sfert de oră, doamna de la resurse umane, m-a chemat la o discuție făcându-le și mai atente pe colege. De fapt vroia să afle de ce nu pot să-i aduc cartea de muncă. Mare bătaie de cap cu cartea asta. Mă suspecta că ridic salariu din firma de turism sau ce naiba? Cartea de vizită Paula Erizanu, o tânără era altceva... Cartea mea și ”ultima carte a AIE și a liberalilor”. Cât de tare erau încurcate atunci lucrurile în Chișinăul de pe Bâcul mic? La Bălțata, un sat din raionul Criuleni era un ”muzeu” ascuns de ochii lumii. ”Muzeul comunismului”. Despre aceasta relata ”Timpul” care avea o pagină înteagă dedicată acestui sat și nici un rând despre Muzeul Național de Istorie. Poate că trebuia să fac de dracul în patru ca să public ceva, să laud administrația Muzeului? Să spun că pe parcursul anului curent aici au fost organizate atâtea și atâtea expoziții. Ceva era la mijloc. Cheia succesului îmi ruginise puțin și n-o puteam folosi. Era totuși o vreme tulbură. Alegerea președintelui R. Moldova era preconizată pentru 16 decembrie. Aceasta s-a terminat cu un eșec. Pentru viitorul președinte, poate, încă nu, însă pentru mine - aflarea mea în continuare la muzeu atârna de un fir de ață.

***

- De multe ori omul se înșală, crede una, însă de fapt este cu totul alta. Așa poate fi și cu comoara dumneavoastră, replică Ion Găină, un personaj nu inventat, ci destul de firesc, viu în carne și oase.
- Ba nu, a zis Dafin. Comoara mea este undeva pe malul mării.
- Încă un ”Kafka pe malul mării” zise ca pentru sine Ion și se uită cu atenție la Dafin. Are și el ceva comun cu personajul lui Murakami. Și Dafin a confirmat cu un aer al unui ultimo romantic.
- Pe malul mării trebuie să fie comoara și pe un deal înalt numit muntele Carmel.
- Este un munte menționat în Scrierile Sfinte, a spus cu evlavie Ion Găină.
- Da, așa trebuie să fie. Muzeul ”A. Mateevici” se află pe strada Pietre vechi. Da unde o fi comoara mea de pe muntele Carmel? Sub ce pietre sau sub care zid?
Dafin încă din tinerețe alese să fie aventurier la fel ca personajele cărților pe care le citise. A vrut să fie ca Tom Soyer al lui Mark Twain, ca un căpitan de cincisprezece ani. Nu văzuse Oceanul Atlantic și nici Oceanul Pacific. N-a ajuns măcar în Andaluzia și nici la Piramide, ca băiatul cu numele Santiago din Alchimistul lui Paulo Coelho. ”Există un limbaj care se află dincolo de cuvinte, însă eu nu mi-am dat stăruința să-l înțeleg”, reflectă Dafin în timpul când poetul Ion Găină începu să vorbească de poezie și de religie. Ascultând vorbele poetului Dafin, totuși îl rugă să schimbe tema.
- De ce, nu este interesant?
- Este, dare u vă rog să-mi istorisiți o legend despre biserica de la Căușeni. Despre cea veche.
- Doriți să vă spun vreo legend despre aceea cum în timpul dominației tătărești localnicii au construit o biserică ortodoxă jumătate în pământ, jumătate de asupra lui.
- Da, desigur!
- Legenda dată o știe toată lumea de la noi, o cunosc chiar și elevii din clasele primare, a zis dumnealui.
- În ea nu se vorbește ca despre fiul diacului din satul Morozeni, Dumitraș Curcă, căpetenie de hoți prin Codrii Orheiului. Acesta ucigând și prădând odată niște drumeți, un moș bătrân și o bătrânică, cică a aflat apoi cu groază că victimile lui erau chiar părinții care l-au crescut. Ros de remușcări se făcu apoi călugăr.
- Legenda bisericii cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului” din Căușeni are altă alură. Precum e și clădirea un pic rotundă și pe jumătate îngropată în pământ. Este pictată al fresco, în interior unde sunt reprezentate fapte ale unor sfinți și soarta osândiților. Este unica biserică veche din Basarabia, care are picture murale, a menționat Ion Găină, așteptând să vadă reacția lui Dafin.
- Desigur este unica, pentru că cele mai célèbre picturi murale se află în mănăstirile din Moldova Veche, adică de peste Prut: la Mănăstirea Voroneț, la Humor și în altele. Mănăstirea Humor este înfrumuțesată cu picturi murale ale unui artist plastic, zugavului Foma din anul 1535 și mănăstirea este un monument de moștenire culturală UNESCO, a spus Dafin cu mândrie.
- Într-adevăr acolo, noi avem niște comori adevărate, reflectă Ion Găină.
- În munții Carpați și departe de Marea cea Mare!
Dafin și-a spus fraza dată și din nou și-a amintit despre prevenirea pe care i-a făcut-o cineva: ”Tu neapărat trebuie să găsești o comoară!” Pe muntele Carmel, lângă Marea cea Mare. Iar ea, pe semen este Marea Mediterană…
Așadar, la Căușeni, în fața bisericii cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului”, nu mai înaltă decât un călăreț, care stă pe un cal, Dafin și-a adus aminte despre un sfat dat lui cândva tare demult. De aici lucrurile începeau să capete altă întorsătură, începeau să fie de altă valoare.
Dafin i-a mărturisit poetului Ion Găină că din tinerețe și până în ziua în care a ajuns, a avut foarte multe vise. A visat să vadă chiar și muntele Fudziama, fie măcar și de pe coasta de sud a insulei Sahalin.Însă, a ratat șansele. În anul 1993 a sosit la Chișinău o japoneză tânără și înaltă. Era chiar prea tânără. Nu înplinise nici cincisprezece ani! Pe dânsa el urma s-o conducă până pe insula Sahalin. S-au găsit atunci și bani pentru drum. Urma doar să accepte să meargă cu ea până la Moscova, apoi cu trenul prin toată Rusia până la marea care desparte continental de insulă.
Poetul Ioan Găină îl asculta pe Dafin și-i vorbi: ”Nu renunța niciodată de la visurile tale. Urmează-ți ferm calea și semnele și vei vedea în realitate ceea ce visezi.”
- Dumneavoastră aveți dreptate. Îmi pare că de pea cum se va începe realizarea unui nou vis.
- Doamne ajută!
- Faptul că mă aflu acum aici, că am văzut încă odată cu ochii proprii biserica veche din Căușeni, cât și sfinții pictați în pereții ei, este déjà un semn. Cred că voi prinde un nou val și îmi voi vedea realizate unele vise.
- Crede dragă Dafin Auriu, crede, a vrut să strige poetul, dar n-a strigat, ci numai a spus un Doamne ajută-L pe Dafin.
Iar peste câteva minute s-au despărțit. Poetul a rămas la Zaim, iar Dafin a plecat, totuși, la Carahasani. ”Când îți dorești un lucru, tot Universul conspiră la realizarea dorinței”, îi spusese poetul Ion Găină la despărțire.
”El mi-a vorbit ca un adevărat rege bătrân,” a mai reflectat Dafin entuziasmat.

Satul Carahasani este așezat pe cursul inferior al Nistrului. Se învecniează cu Antonești la est. În vremurile antice regiunea în care se află localitatea era locuită de către geți. Despre această populație a scris, la începutul erei noastre, marele geograf al antichității Strabon. Însă numele actual vine de prin anii 1700 când un oarecare Hasan, adică Hasanul cel Negru, a venit cu încă vreo câteva familii de turci și a pus stăpânire pe un cătun mic care exista. Se mai spune că, cică, în preajma satului dat, au fost găsite și niște comori valoroase cu monede și cu diferite obiecte romane. Acestea, probabil, au ajuns în muzeul de istorie și arheologie.
Pentru unii turiști fabrica de vinuri din Carahasani este o adevărată comoară, dar nu și pentru Dafin. Deaceea, el a plecat la Chișinău fără să mai zăbovească măcar vreo oră în plus. Abia, când a ajuns acasă, și-a amintit despre doamna care îl iubește încă din fragedă pruncie. Nu este mare pagubă. A veni ea și singură, medita el, fără să știe că a avut-o mereu în preajmă. El a fost gata să meargă și la Purcari, pe drumurile pe care le cunoscuse, însă n-a mers. Pentru că traseul turistic nu era visul lui. Îl vor descrie alții, iar el va merge mai departe și în altă parte. Dar cum și când? Că el nu avea suficient de mulți bani. Ba chiar nu avea nici pentru a intra într-un restaurant și a lua acolo o masă. Cum poate atunci să ajungă pe muntele Carmel? Poetul și profesorul cu numele Ion Găină i-a spus lui, că muntele dat se află în statul Israel. Dacă, nu-l înșeală memoria.
Luna august culmina cu o sărbătoare. La ea au participat numeroși oaspeți sosiți din diferite județe ale României, cât și oaspeți din alte țări. Din Israel nu era niciunul.
- Vreau să-ți istorisesc ceva despre vise, spuse Poetul.
Era a doua oară când Dafin sta de vorbă cu omul pe care l-a întâlnit și la ascultat la Zaim și la Căușeni. Era în timpul când Dafin vroia să lase totul baltă și să plece în căutarea comoarei lui.
- Da tu ești sigur că o vei găsi, îl întrebă Poetul.
- Nu prea. Însă există un proverb care zice: Tot ce se întâmplă o dată, poate să nu se mai întâmple niciodată. Dar tot ce se întâmplă de două ori, se va întâmpla cu siguranță și a treia oară”.
- Mă bucur pentru tine Dafin, a spus Poetul.
- Și eu mă bucur, pentru că v-am întâlnit a doua oară în această lună. Poate acum îmi vei spune care este povestea despre vise?
- Sunt mai multe, făcu Poetul. Dar am să-ți spun doar despre una, din Roma antică, de pe timpul împăratului Tiberiu. Tu, poate că o știi?
- Nu, chiar nu o știu, recunoscu Dafin.
- Ascultă deci...
Un cetățean foarte stimat și bun la inimă avea doi băieți. Unul era militar, și când a fost înrolat în armată, a fost trimis în cele mai îndepărtate regiuni ale imperiului, undeva aproape de Marea Moartă. Celălalt fiu era poet și versurile lui erau cunoscute în Roma. Într-o noapte, bătrânul tată avu un vis. Se făcea că-i apăruse un înger în cale, care i-a mărturisit că vorbele înțelepte ale unui dintre fiii lui vor fi cunoscute și repetate în toată lumea de către generațiile viitoare. Bătrânul se trezi în al noulea cer de bucurie. Îngerul îi dezvăluise un lucru pe care orice părinte ar fi fost mândru să-l cunoască.
Apoi după aceea, bătrânul muri. Așa cum el se purtase corect și drept toată viața lui, se duse drept în rai și acolo se întâlni cu îngerul, care i-a apărut în vis.
„Atunci când mi-ai prevestit în vis soarta unui fiu, am simțit că toate strădaniile mele n-au fost în zadar. Nu pot cere acum nimic pentru mine de la tine pentru că sunt mândru să văd faima de care se bucură cineva pe care l-am crescut și l-am educat. Dar, mi-ar plăcea să văd cum sunt rostite în viitorul depărtat cuvintele fiului meu.”
Îngerul l-a proiectat, mai bine zis, la teleportat ușor pe bătrân în viitorul depărtat. Și spre uimirea sa bătrânul a văzut în jurul lui mii de oameni care vorbeau o altă limbă decât latina clasică. Ba și mai mult – limba pe care o auzea i se părea ciudată. Se întristă și începu să lăcrimeze ca un copil. Pentru că nu prea înțelegea despre ce se vorbește, l-a întrebat pe înger: „Care dintre poeziile fiului meu sunt recitate de oameni?”
Îngerul se apropie de bătrân și declară: „Versurile fiului tău, poet latin, au fost populare la Roma doar în timpul vieții împăratului Tiberiu. Însă după sfârșitul dominației lui Tiberiu toate versurile lui au fost date uitării, iar cuvintele rostite de oamenii din acest timp, sunt ale fiului care s-a dus la armată.”
Bătrânul nu-l credea pe înger și îi cerea explicații. Îngerul îl vorbi: „Celălalt fiu s-a dus într-un loc depărtat de Roma și a devenit centurion. El era un om bun la suflet și într-o seară unul dintre sclavii pe care îi avea s-a îmbolnăvit grav și trăgea să moară. Fiul tău a auzit vorbindu-se despre un rabin care vindeca bolnavii și a plecat în căutarea acelui om. Pe drum, a descoperit că omul pe care-l caută era Fiul lui Dumnezeu. A mai întâlnit și alți oameni care fusese vindecați de el, și-a însușit învățăturile aceluia și chiar dacă era centurion roman, s-a convertit la credința lui. Într-o dimineață a ajuns aproape de Rabin. I-a povestit că avea un rob bolnav. După ce l-a ascultat Rabinul s-a oferit să meargă până la el acasă. Dar centurionul era om cu credință, și privind adânc în ochii Rabinului, a înțeles că se afla în fața Fiului Domnului și atunci toți cei care-l înconjurau s-au ridicat în picioare.”
„Cuvintele fiului tău din armată, îi spuse îngerul bătrânului, sunt cele pe care el i le-a spus Rabinului în acel moment, și care niciodată nu au fost uitate. Acestea spun: „Doamne, eu nu sunt demn să-mi calci pragul, dar spune numai un cuvânt și robul meu va fi tămăduit.”
Poetul de azi Ion Găină, cu fața radioasă de preot evlavios a adăugat: „Ei, acum, vedeți că indiferent ce face, orice om de pe acest Pământ joacă un rol important în Istoria lumii. Și firește, omul nu știe acest lucru.”
Dafin zâmbi și menționă:
- Noi, cu părere de rău, nu ne gândim că viața fiecărui om poate să fie foarte importantă. Indiferent de starea lui socială și de locul pe care îl ocupă.
- Așa este. Foarte puțini oameni înțeleg aceasta, mai ales sunt foarte puțini printre cei, care ajung să dețină o anumită funcție și au o stare socială mai înaltă sau cei care posede mai mulți bani decât alții.
- Suntem, cu alte cuvinte, într-un stadiu de dezvoltare nu mai bun decât cel de până la Hristos sau după El, reflectă Dafin. În foarte interesante vremuri am ajuns, n-ai ce zice!
- Vremurile într-adevăr sunt tulburi și de o mare criză. Nu vezi ce lucruri urâte se întâmplă: oamenii s-au îmbogățit peste noapte din diferite furturi și au sărăcit cu duhul. Săraca țară în care hoțul este ales și pus în capul mesei...
- Săraci sunt toți oamenii care nu-l au pe Dumnezeu!
Ambii au mai vorbit de una de alta, ca după o zi de sărbătoare, apoi s-au despărțit. Ion Găină s-a întors la discipolii lui și la baștina sa și a lui Alexei Mateevici, iar Dafin a rămas să meditze despre comoară.
„Viața mea depinde de comoară! O voi găsi, voi reuși în viață, nu o voi găsi... Oare ce va fi, dacă nu reușesc?
- O să mori trăindu-ți în van veacul! A auzit fraza dată de parcă o voce de înger i-a stigat. Apoi aceeași voce a continuat: E mult mai bine să mori cu sufletul împăcat. Așa că, fă-ți griji și perseverează...
- Încep să înțeleg și eu sensul vieții și al morții.
- În general, moartea face ca oamenii să devină mai sensibili față de viață.
- Pe bune, trebuia să ajung la Căușeni, unde să-l întâlnesc pe poetul de acolo, să vorebesc cu el, fără prezența doamnei, care mă iubește ca o mătușă, încă din fașă, ca să înțeleg mai bine sensul vieții și al morții. Bună lecție am avut. Și Slavă Domnului că mi-a fost dată la timp.
39. (Frumoasa)
După ce s-a întors la Chișinău și a stat câteva zile să mediteze, Dafin a înțeles că el nu-și poate realiza destinul. Căutarea de comori este dificilă și nu întotdeauna se încununează cu secces. Dafin nu întâlnește obstacole prin deșertul Sahara, ca păstorul andaluz pe nume Santiago, al lui Paulo Coelho, care își părăsește casa din Spania, aventurându-se în Africa de Nord în căutarea unei comori îngropate în Piramide. Plecând undeva pe aproape și întorcându-se ba dintr-o localitate, ba din alta cu unele atracții turistice, demne de vizitat, Dafin trece printr-o criză, pentru că comoara lui nu poate fi aflată decât înlăuntrul lui.
Toate cele aflate de el sunt doar niște trepte ale eternului îndemn de a ne urma visurile și de a ne asculta inima. Da până unde-l va duce inima lui? Până la care vis?
Ajuns la o răscruce de drumuri el caută încotro să meargă mai departe. Fiindcă de va urma calea la dreapta va nimeri în Vatra din străbuni aleasă, cu multe sfinte mănăstiri. La stânga va descoperi bijuterii arhitectonice medievale. Dar unde este comoara lui? Asta, deocamdată nimeni nu știe. Deaceea el va merge și va merge, tot mai departe. Până dincolo de ploaie și dincolo de Marea cea Mare. Însă până acolo mai are o salbă de mănăstiri. Altul s-ar plictisi, însă Dafin nu trebuie să cadă pradă. Altfel doamna care-l iubește și care-l urmărește, îl va pedepsi. Poate prea devreme sau când adevărata aventură abia de începe.
Satul Frumoasa din raionul Călărași cu nimic nu-l atrăgea pe Dafin. Chiar dacă acolo este o mănăstire „așezată pe o colină înclinată, înconjurată din toate părțile de dealuri împădurite și cu vedere deschisă spre miază-zi, de unde se văd frumoasele coaste cu dumbrăvi și grădini bogate din valea Ichelului”, după cum scria la 1919 arhimandritul Visarion Puiu. El își imagină cum pe locul unde stă astăzi mănăstirea, înainte era o pădure mare și deasă de stejar, iar în inima ei o poiană numită Frumușica. Ce vis bizar! Cu haiduci sau cu oșteni frânți de oboseală după o luptă prin codrii Orheiului. Însă nimic din acest vis. Există doar prima atestate documentară a mănăstirii care datează cu 10 iunie 1807.
Pe 9 mai 1839 dintr-o lovitură de fulger era să ardă toată biserica de acolo, care a fost din lemn. Însă n-a ars în totalitate. Cu toate acestea, după incident, călugării au hotărât să construiască o biserică din piatră. Zis și făcut. Dar n-a fost chiar așa. Apoi veni războiul ruso-turc din anii 1877-1878. Atunci la mănăstire au fost adăpostiți circa 300 soldați ruși răniți în lupte. De la ei, probabil s-a luat și Valea Rusului, un mic sătuc. Pentru că așa era obiceiul rușilor, unde poposeau acolo unii din ei rămâneau și nu-și mai aminteau de baștina lor, nu-i apuca dorul de mama Rusie. Cam de pe atunci, din acea perioadă mănăstirea ia numele de Frumoasa în loc de Frumușica.
Pe Dafin nu-l pasiona istoria mănăstirii. Ei căuta să găsească în ea o comoară, care nu exista. Nu-l impresiona nici faptul că în iunie 1918 la mănăstire a poposit pentru câteva zile marele clasic al literaturii române Mihail Sadoveanu, care a lăsat în scris o frumoasă amintire despre aceste locuri. „Găseam la Frumoasa sufletul curat al Þării. Îl găseam neîntinat, moldovenesc, ca până la 1812, armonizat cu cel piesagiu unic așa de sistins, așa de pătrunzător, plin de durerile și amintirile trecutului.” După ani frumoși au urmat ani mai triști pentru că în perioada sovietică mănăstirea a găzduit mai multe instituții civile precum ar fi un internat pentru copii orfani (1946-1965), o școală pentru copii alienați mintal (1986-1994). Abia în septembrie 1994 cu străduința ieromonahului Vasile Ciobanu, duhovnicul mănăstirii Răciula, mănăstirea Frumoasa a fost redeschisă ca mănăstire de călugări, iar la 27 decembrie 2005 aceasta a fost reorganizată în așezământ pentru maici. Dafin n-a cutezat să făcă un drum până la această mănăstire Frumoasă, pentru că mau sunt câteva mai aproape, una e chiar în inima Chișinăului, iar alta e la Durlești, într-un orășel de lângă capitală. Însă nu se încumetă să plece nici la una și nici la alta, ci se apucă să facă ordine în lăzile cu ziare și reviste din mai mulți ani adunate la un loc. Printre publicațiile periodice mai găsea și câte o carte uitată cândva. I-a apărut în fața ochilor și o carte cu trei crai: Efim, Ion și Gheorghe. Răsfoind-o descoperi că Ion Diviza și ceilalți doi crai și-au pus autografe pentru un confrate de condei la 31 august 2010. Ce repede trece timpul! Degrabă vor fi cinci ani trecuți de atunci. Dafin a început s-o răsfoiască cu interes, fiind surprins de efectul impervizibilului unor epigrame. El chiar reciti de două ori epigrama: „Pe drumul mult visat...”, secvență din prima căsătorie” și îl apucă râsul. Mai ales după ce reuși să citească „De-ale mariajului”: De două ori m-am însurat:/ Eșec total, doar jale-n casă;/ Întâia soață m-a lăsat / Și-acum, a doua, nu mă lasă.” S-a delectat și cu epigrama „Gând deștept”: Uite ce descoperire/ Am făcut acum pe loc:/ Banii n-aduc fericire.../ Dar nici lipsa lor – noroc.
Amărăciunea epigramistului Ion Diviza, determinată de lipsa de fermiate, de hotărâre a contemporanilor, la abordarea idealului național, care constă în înfăptuirea Unirii, o simți și Dafin în acel moment. Ce să facă acum el? Să caute potcoave de cai morți pe la mănăstirile basarabene sau să meargă în nordul Þării Moldova între albastrul de Voroneț și culorile naturii? A auzit că faimoasei mănăstiri (de Voroneț) i se mai spune și „Capela Sixtină” a Orientului. Sunt foarte celebre și celelalte mănăstiri pictate aflate în Patrimoniul Mondial UNESCO cu fresce exterioare realizate în sec. XV-XVI. Iar cele de aici, apărute ca ciupercile după ploaie, începeau să-i trezească un mic dezgust.

Dafin îl citea de Franz Kafka a doua sau a treia oară. Avea o traducere din limba germană cu Metamorfoza și alte povestiri. Se lăsă captivat de „Colonia penitenciară”, după care adormi și se trezi că el a devenit o victimă a unui sistem opresiv. Persoanele pe care le vedea se arătau disperate, fiind convinse că s-au băgat ca sfinții nevinovați în groapa cu lei. I se contura un scenariu al unor evenimente din luna aprilie. O mare de oameni tineri scandau lozinici pașnice. Era primăvara și părea că sunt declamate niște poezii de-a lui Nichita Stănescu, da poate și de-a lui Adrian Păunescu. La început totul era bine, însă de pe la amiază spectacolul risca să devină apocaliptic. În jurul a două edificii, trombe groase de fum se ridicau, fiind văzute aproape din întregul oraș, iar jos, în curțile instituțiilor câteva ruguri, întreținute de protestatari, mistuiau tot ce se putea arde.
Dafin la un moment dat le-a cerut ofițerilor să-i arăte originalul Declarației de independență. Dar din acel moment comportarea lor s-a schimbat radical. Imediat au devenit brutali, ba chiar l-au și condus pe sus spre ușa de ieșire din Palatul Prezidențial, care arăta ca după bombardamentul de la 11 septembrie 1973, ziua loviturii militare de stat din orașul Santiago. Iar la 7 aprilie 2009 aveau loc violențe în centrul Chișinăului, unde peste 30 de mii de persoane, susținători ai opoziției au ieșit pe străzi ca să conteste victoria comuniștilor la alegeri, scandând „Vrem alegeri repetate” și „Jos comuniștii”. Liderii PLDM, PL și AMN susțineau că alegerile au fost fraudate, cerând organizarea unui nou scrutin. Unii manifestanți au pătruns în incinta clădirii Parlamentului, alții în cea a Președinției și le-au incendiat. În Președinție, datorită pasivității suspecte a forțelor de ordine, manifestanții au pătruns forțând ușa și stricând geamurile cabinetelor de unde au sustras documente importante de stat (care au fost mai târziu arse), mobilier și computerele Aparatului Președintelui. În Parlament, manifestanții au ocupat câteva birouri, iar în celelalte se baricadaseră polițiștii. Persoanele care au pătruns în clădirea Parlamentului au aruncat în stradă o parte din mobilier și i-au dat foc. Poliția din capitală a intervenit, utilizând tunuri de apă și gaze lacrimogene. În replică, protestatarii au răspuns acțiunii poliției printr-un „bombardament” cu pietre.
De unde aceste imagini în capul lui, mai ales, de unde asocierile cu evenimentele din Santiago! Nu-și dădea sama, pentru că după ele au urmat alte vedenii și mai bizare. Dafin l-a văzut pe călău de la mică distanță în uniformă kaki și cu cizme, trecând spre biroul său însoțit de câțiva militari care îi asigurau paza împrună cu doi civili. În timpul acelei viziuni instantatee a simțit cum pielea i se face ca de găină. Iar călăul a trecut atât de aproape de el, fără să-l privească, încât Dafin a auzit cât se poate de clar ce a spus temutul. „Pe femei nu trebuie să le crezi nici când spun adevărul”. Nu era clar ce are una cu alta, însă imediat el a văzut-o pe doamna Moartea gesticulând și vorbind ceva cu cineva fața căruia nu i se deslușea, fiindcă își arăta mereu ceafa. Apoi, parcă tot ea, i-a șoptit lui Dafin o parolă pentru pasul următor. A înțeles că imediat urma să plece de acolo și să aștepte în restaurantul Katmandu de lângă Teatrul de Operă și Balet. Restaurantul era mai degrabă o parte exotică dintr-o colibă mare acoperit cu stuf în inima capitalei moldave.
„Am ajuns acolo cu o mică întârziere, deoarece a fost greu să trec prin marea de oameni care s-au dezlănțuit și aruncau cu furie cu pietre aduse în rucsacuri. Pe marginile trotuarelor unele grupuri de tineri se luau la încăierare cu detașamentele de cadeți aduse acolo să mențină ordinea publică. Și peste tot erau cameromani care filmau cadre documentare de la eveniment. Aproape de cinematogarful „Patria” câteva mașini ale poliției încercau să-i risipească pe unii manifestanți, punând pe ei furtunuri cu apă.”
Sub emoția caleidoscopului de evenimente imprevizibile Dafin s-a așezat pe un taburet în fața barului și a început să citească, mai bine zis, să răscitească Metamorfoza, așa cum îi ceruse doamna, care l-a ajutat să ajungă la destinație, adică în restaurant, unde el urma să aștepte ca să se apropie de el cineva, absolut necunoscut, care să-l întrebe: „Vă pasionează Kafka?” Iar el urma să afirme că da! Apoi să-i spună necunoscutului: „Îmi place Kafka, pentru că persoanjele lui sunt niște victime care trăiesc o dramă greu de imaginat.”
- Dacă așa crezi dumneata, atunci pleacă din acest restaurant cât nu este târziu. Ori vrei să te metamorfozezi într-un gândac?
- De ce în gândac?
- Pentru ca tu, boule să te poți urca într-un automobil fără să fii observat, avea să spună în cele din urmă necunoscutul și așa Dafin să înțeleagă că dânsul este persoana trimisă pentru a-l salva de la o eventuală arestare.
„El te va aștepata apoi într-un automobil, care te va scoate din zona conflictului și te va duce într-un apartament conspirativ, dar nu la tine acasă”, i-a mai spus doamna, care avea grijă de el. Dafuin citise metamorfoza aproape pe jumătate, când cineva a venit pe la spatele lui și l-a lovit ușor cu cotul în rinichi.

Dafin a sărit ca ars și a început să miște cu picioarele ca și personajul care s-a metamorfozat într-un gândac. Apoi l-a privit pe necunoscut cu suspiciune. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, greoi și cu umeri masivi, care s-a îndreptat încet spre toaletă. „Dacă mă duc după el, mă va chisa acolo ca pe un gândac, s-a gândit Dafin și imediat și-a amintit de celebra frază a președintelui rus Putin. «Mы станем мочить их в своих сартирах». În limba română: noi îi vom chisa chiar și în tualetele lor. Fraza înspăimântătoare îi suna în urechi. Deaceea Dafin doar s-a uitat un timp spre toaletă, fără a se mișca din loc. Peste vreo câteva minute, să fi fost două sau trei, tipul a revenit de la toaletă și l-a atins la fel ca și prima dată. Chipul tipului era oribil. Avea un nas ca la o conopidă, buze groase și strâncene dese.
- Buna, i-a spus el. Cum îți merge?
- Bine, foarte bine, a replicat Dafin, prefăcându-se indiferent și binevoitor în acelaș timp
Tipul s-a așezat și el în fața barului. Și fără a se sinchisi i-a vorbit familiar:
- Îți amintești de mine?
Dafin nu găsea cuvântul potrivit, nu știa ce să spună și își încorda memoria, așteptând ca tipul să-și amintească parola și să-i spună ceeea ce aștepta el. Dar nimic nu se întâmpla. Tipul continua să stea lângă Dafin, privindu-l din ce în ce mai sfidător. În cele din urmă a zis să-i facă o cinste.
- Desigur, cu mare plăcere.
- Vreau doar o țuică și o cafea!
- Se face!
Dafin a comandat două țuici și două ceșcuțe cu cafea, însă chelnerul a pus pe tejghea doar una.
- Am cerut două țuici și două cafele.
- Să am iertate, n-am auzit clar vorbele dumitale, a spus chelnerul. Așteptați doar un minut.
- Da de ce nu acum?
- Bine, acum, a zis chelnerul și a dispărut fără să se întoarcă.
Tipul i-a pus o mână grea pe umărul lui Dafin și i-a zis:
- Mi se pare că nu-ți amintești de mine, așa-i?
- Așa este.
Și el a scos dintr-un buzunar o bucată de ziar îngălbenită, mototolită și i-a pus-o în fața ochilor.
- Vezi? Ãsta-s eu!
Tipul era un fost campion de box. A început să strige ceva destul de tare încât toate privirile din acel local bizar, însă nu gol, s-au întors spre ei doi. Atunci Dafin l-a apucat de încheietura de boxer și l-a strâns cu mâinile lui de muncitor, pe care le-a moștenit de la un bunic de-al lui. Tipul n-a ripostat.
„Am avut noroc că tipul s-a liniștit spre mirarea mea. Am plătit în grabă țuica pe care așa și n-am băut-o și am dat să ieș grăbit din „Katmandu”. Cu primul taxi am plecat de acolo până acasă. În ușă aveam un mesaj de la un necunoscut. Era scris necaligarfic pe o foaie de caiet: „Du-te în p...da mătii!” Dafin a înțeles că este urmărit chiar și acasă și n-a mai deschis ușa, ci s-a furișat în coridorul care ducea în sus spre acoperișul blocului cu unsprezece etaje. Printr-un labiriund cunoscut numai de el, a ajuns pe acoperișul plat. Acolo a ieșit din labirint ca din pușcă. Când a privit mai atent a văzut în lumina palidă a lunii silueta unei femei. Era doamna care l-a povățuit sau Moartea? Era ea, îmbrăcată într-o rochie lungă și roșie.
- Am fugit de dracul și aici am dat peste mama dracului, a vrut să spună el ironic, însă în acel moment s-a trezit definitiv din somnul cu vise ciudate, despre niște evenimente de odinioară, care au avut loc pe diferite emisfere ale pământului și pe diferite meridiane. Îl mai emoționa întâlnirea cu un boxer nebun în restaurantul, care nu mai există acolo, unde a fost odinioară.
Era timpul ca să mediteze, ce să facă mai departe: să meargă unde credea că este necesar, sau să lase baltă totul până-i va veni ideea salvatoare. Și-a zis că noaptea este periculoasă pentru așa fel meditări, deaceea a rămas privind la televizor un film de Hitchcock.
Într-un târziu s-a apucat să mediteze despre bine și despre rău, despre lupta dintre bine și rău. Despre o poveste veche de când lumea. Această temă era tratată în învățătura magului persan Zoroastru, ”Magul călător în stele” este venerat în nuvela ”Sărmanul Dionis”. Dafin se vedea pe sine în locul personajului lui Eminescu. Gândurile rele îi erau succedate de gândurile bune. ”Probabil voi avea necesitatea de a lămuri ce este binele suprem și ce este Răul. Până aici cale eu am întâlnit nu doar locuri demne de văzut, ci și oameni. Oameni cu Dumnezeu în suflet și oameni veninoși, pizmași, desfrânați și fățarnici. Mai pe scurt am dat și de răul infernal și voi fi nevoit să aleg cu cine merg mai departe.”
Totodată nu pot să uit, că într-o scriere veche românească, se spune despre forțele negre redate prin niște ciocănitori, care zboară din pom în pom, scobind lemnul și ascultând cu urechea. Dacă alfă că lemnul este tare și vârtos, ciocănitoarea fuge de la dânsul, iar unde află lemn slab și găunos, ea tot scobește în el și chiar sălășluește într-însul, acolo își scoate puii. Așa și diavolul, adică Necuratul, Năluca, Moartea, Bestia, că multe sinonime mai are limba asta - umblă din om în om, cercetând cu vicleșug și dacă găsește om slab, sălășluiește într-însul, iar dacă-l găsește rugându-se sau făcând milostenie și alte lucruri bune, ca să nu zic sfinte, fuge cât mai repede, pentru că nu-i place.
În satul Păunești cândva era o fată, care în timpul verii păștea mioarele în locul ciobanului ajuns la adânci bătrânețe. Într-o zi ea îl întâlni pe un drac, care îi ieși în cale. Acela o iscodi să vadă dacă găsește în ea un loc slab. Fata se dovedi nu prea sigură pe sine. Văzându-l cum surâdea într-un fel ironic, cu buzele un pic țuguiate de parcă sugea un muc de țigară, ea izbucni în râs.
- De unde te-ai luat și tu în acest defileu, întrebă fata ironic.
- Din Mama Dracului, i-a răspuns el.
- Și cum o cheamă?
- Unii îi spuneau: Bestie, alții Scorpie, Gorgona, Vidma, Sătănița.
- Ce nume ciudate!
- Aste-a-s flori la ureche. Ea era numită în unele cazuri și Strigoaică și Spurcata Harpie sau Satana Roșie.
- Ei, nu mai spune, chicoti fata.
Apoi zise: decât a-i trăncăni ca o ciocănitoare mai bine mi-ai ajuta să țin mielul acesta. Și-i aruncă un mieluț în brațe.
Drăcușorul i-l luă, surprins de fapta nesăbuită și o ajută să-l ducă, cum a zis ea.
- Totuși cine ești? Întrebă ea.
- Sunt un călător fără Dumnezeu și fac numai rele pe lume.
- Da acum de ce faci binele?
- Care bine, se miră dracul.
- Îmi duci mielul în brațe. Mi se rupeau mâinile de oboseală și greutate. Noroc de tine...
El o privi pe ea, apoi puiul de oaie și râse cu poftă:
- Prima dată întâlnesc două mioare. Una mică și alta mare. Pe tine, întâmplător nu cumva te cheamă Miorița?
- Nu, eu sunt Olea, da bătrânul meu tată mă dezmiardă Olița.
- Olița și Oița, frumos sună, n-am ce zice.
Dracul mai vorbi puțin cu ea apoi dispăru. Când Olea observă lipsa lui peste deal niște nori se încâlceau cu stelele. O lună nouă ieșa și intra după nori. Din câțiva nori începu să cadă picături mari cu apă în iarba din lunca verde. Cineva nevăzut îi șoptea: pot să-ți spun ce-ai să visezi deseară.
A visat exact ce a auzit.
Când a ieșit a doua zi cu cele câteva oițe în lunca cea verde, el, drăcușorul, o aștepta acolo. Îi veni în întâmpinare și o întrebă: ai visat puiul cocostârc sau de crocodil?
- Da, a recunoscut ea. Însă n-am știut că e un pui de crocodil. Credeam că e o șopârlă mare.
Fata nu văzuse niciodată crocodili.
- Vai! A exclamat ea bucuroasă și l-a luat în brațe, ca pe un mieluț. Dar în clipa când l-a strâns la piept, puiul de crocodil a deschis larg gura, vrând s-o înhațe, și ea se trezi din somn.
Visul s-a întrerupt. Însă ea continua să simtă frica. Dracul râdea de ea. Proasta n-a înțeles mesajul visului. Prin urmare pot să ”ciocănesc” mai departe, fiindcă biata fată nu se împotrivește deloc. Dracul însă nu se grăbi. El reapăru în altă zi la ora când se crăpase de zi. Avea un alt chip. Ochii nu mai sclipeau ca tăcunele aprins, râsul destrăbălat îi pierise, trufia de odinioară i se topise ca o zăpadă căzută primăvara după primele zile de aprilie. I-a vorbit cu glas scăzut cu un fel de respect deosebit. I-a spus cuvinte frumoase, măgulitoare până când, ea a zis:
- Vreau să te rog să intri cu mine în biserică.
- Pentru ce?
- Ca să vorbim cu preotul.
- Despre ce?
- Despre cununie. Vreau să mă înțelegi...
- Nu, a răspuns ea, nu a zis și el, însă apoi ambii au cedat.
Fata a încercat să vorbească cu preotul. Fără a ocoli subiectul i-a spus verde în ochi că vrea să fie cununată, doar că în taină. E cineva pe care-l iubesc și el mă iubește...
Înțelegător, slujitorul i-a spus să vină în locaș, însă să mai aștepte puțin până termină de adunat niște fân. Preotul se temea să nu dea ploile peste el, căci vremea era a ploaie.
Olea s-a înviorat la față. Apoi s-a făcut galbenă ca gutuia. Îl văzu pe iubitul ei drac în pragul bisericii din lemn. El era de nerecunoscut. Se omenise și semăna cu cei pe care-i cunoștea dânsa...
Dar când ambii pășiră pragul bisericii din lemn, cerul porni să bubuie din senin. Se lăsă întunericul și sfinții din icoane tresăriră speriați. Clopotul începu să bată singur. Bezna se înteți, candelabrul prinse a zornăi ca salcâmul în toamnă când i-s păstaile coapte și bate un vânt nu prea tare.
Fata îl apucară pe drac de mână. El însă făcu un gest pentru a se smulge, dar ea îl ținea strâns, mai mult de frică, decât din bună credință. Atunci, cică, se întâmplă ceva imprevizibil. Se auzi un trăsnet puternic și cerul se lumină pe-o clipă. Vreo zece fulgere loviră în turla de lemn a bisericii și lemnul luă foc imediat. O flacără uriașă se ridică din toate părțile. Năuciți de zgomot și de para focului ceresc ambii îngenunchiară, mai întâi fata, apoi și dracul prefăcut în bărbat tânăr și frumos. Dar chiar în clipa aceea porniră să cadă peste ei grinzi grele.
Au vrut să țâșnească printre pălălăile focului, însă ușa grea de lemn s-a izbit singură cu zgomot înaintea lor. Iar cineva nevăzut a apăsat pe încuietoarea de fier și biserica se transformă pentru ambii într-o capcană neașteptată. Bucăți din acoperișul aprins cădeau de sus să-i strivească, cum ar spune preotul Dabija da și scriitorul poetul tradus în câteva limbi. Ploaia se năpusti peste biserica în flăcări. Atunci, se desfăcu în unul dintre pereții de bârne un gemuleț, o ferestruică fără zăbrele. Prin ea fumul dinăuntru dădu năvală afară dorind și el să se salveze. Bărbatul se nimeri lângă geam. Fără prea mare efort ar fi putut sări și s-ar fi salvat. El însă porni să caute fata pe care o găsi aproape inconștientă. Cu ambele mâini o înșfăcă, o purtă în brațe printre grinzile în cădere și o împinse cu toată puterea afară prin gemulețul deschis. Abia trupul ei lunecă dincolo, că în clipa următoare întreaga construcție se prăbuși cu zgomot peste salvatorul acelei tinere.
Un țipăt lung și un grăhăit disperat se auzi până departe în cer.
Când preotul sosi cu tot satul să stingă incendiul, din bisericuță nu rămase decât o movilă de bârne mocninde.
Se apropie de fata buimăcită și o strânse la pieptul lui. O privi drept în ochi și spuse mai mult ca pentru sine:
- Mi-au ars toate icoanele. Tu copila mea ești singura care mi-a rămas. Să te ocrotească Dumnezeu și să nu mai faci prostii. Să nu te potrivești Necuratului în vecii vecilor. Pentru că el îi încearcă ca ciocănitoarea pe cei slabi de fire și se ține de ei, până îi face să-i cadă în plasa Tartorului - Ucigă-l Crucea.
Scena dată coinicde aproape sută la sută cu una dintr-un roman de-al poetului-academician Nicolae Dabija. Pentru că și dumnealui are un roman...
Însă aici a fost un pui de crocodil, sau o ”ciocănitoare” și un aligator, o șopârlă mare, pe care am întâlnit-o și eu pe un traseu turistic nevăzut. Iar Dafin a cules legenda de la unul dintre bătrânii satului și de la un om, care mai credea în asemenea povești. Zicea lumea că el în tinerețe a vizionat mai des cinematograful,și a văzut filme moldovenești și românești, nu doar de cele rusești, ca alții...
Ba chiar, el, povestitorul, se lăuda că a văzut filmul ”Omul merge după soare” sau copilul...
Iar Dafin i se lăuda, că și el a văzut: ”Poenele roșii”, ”Lăutarii”, ”Povârnișul” și ”Ultima lună de toamnă”. A văzut și ”Ultimul haiduc”, care într-adevăr era un hoț și un bandit sau o Satană Roșie. Dar asta a înțeles-o mai târziu, când l-a găsit Nedorita de Oameni, și când singur a pornit pe urmele lui Manuc, mergând și el, într-un fel - după soare. Ca un călător cu experiență, și ca un nou ULISSE în secolul XXI.