Trece senin prin puhoiul de lume. Un copil îl strigă din urmă:
-Tată!
Recunoaște vocea, se întoarce. Amândoi băieții lui sunt la un pas de el. Costi și John de doisprezece și opt ani.
-Mai, ce faceți, bâigui... Ce e cu voi? Sunteți bine? Mama voastră e cu voi?
-Păi nu e, zice cel mare. Ai mâncat astăzi? Hai să-ți cumpărăm ceva de mâncare.
Tată îi ia în brațe. Începe să plângă. De când l-a părăsit soția se văd rar dar copiii încă îl mai iubesc.
Intră într-un restaurant cu autoservire. Copiii îi comandă de-ale gurii și vor să iasă.
-Băi, stați cu mine că acu’ termin. Mai vorbim și noi, unde va grăbiți?
-Lasă, mănâncă. Vorbim dup-aia.
În sală, este singurul client. Soarbe zgomotos din ciorba de perișoare când, printre picioare de scaune și mese își face apariția un cățel.
-Tu al cui mai ești? Ți-e foame? Bagă o perișoară! E bună? Mai vrei?
Pe când îi vorbește, hop și stăpâna, cerșetoarea cartierului.
-Poftește, îi zice Tată, ia loc că e destulă mâncare.
-Nuuu, domnu’, cățelul e foarte flămând, lui... de vă lasă inima... Mie să-mi spuneți...
-Ei, cum să-ți spun, întreabă bărbatul în timp ce trece la felul doi.
-Să-mi spuneți dacă mai sunt frumoasă?
Tată se oprește din mestecat, se ridică, îi prinde bărbia și privește adânc în ochii ei albaștri:
-Ești foarte frumoasă dar să-ți pui dinții!
Omul nostru își șterge gura cu podul palmei și da să se închine. Rotește privirea parcă ar căuta o icoană.
-Gata. Mai e destulă mâncare, strânge și la traistă! Am plecat. Dumnezeu să te ajute!
Afară, copiii lui, nicăieri...
-I-am alungat, zice îngrijitorul localului. Am văzut că pierdeau vremea p-aci sau cine știe ce puneau la cale.
-Omule, rău ai făcut. Mă așteptau pe mine.
Tată oftează și o ia spre gară.
*
Coboară din trenul personal. Calcă cu greutate pietrele sparte. Soarele e la apus. În stânga se înșiră locuințele de serviciu ale lucrătorilor căii ferate.
-Ai apăsat dumneata butonul soneriei?
-Nu, domnu’ Ilie, nici nu știam că porțile astea au sonerii. Eu dacă vreodată am vreo treabă te strig.
-Cred că vreun neastâmpărat de copil… și a fugit. Hai, vino oleacă să-ți mai tragi sufletul? Te văd zi de zi trecând la deal-la vale…
Omul nostru intră în curte și se așază pe băncuța din fața casei.
-O, de când n-am mai dat pe-aci...Înaintea dumitale a locuit cu familia un fost coleg și bun prieten. Eram obișnuitul casei, ca să zic. Împreună construiam mici aparate de radio pe care le vindeam în liceu și făceam bani de vermut...Mă leagă multe amintiri de căsuța asta.
-I-auzi, nene, n-am știut. Uite, dacă vrei să intri, zice Ilie deschizând larg ușa...Și așa nu văd prea des musafiri.
Tată se ridică și intră. Cum pășește pragul, un fior rece îi coboară pe șira spinării.
-La mine e deranj. De când mi-a murit soția n-are cine să mai stea de ele
-Cum, ți-a murit soția? Asta n-am știut...
-A avut cancer. Fata mea, și ea vine destul de rar. E căsătorita, e cu casa ei... Lasă că moșul se descurcă...
Erau în hol. Musafirul își aruncă ochii spre mica ușă din tavan care dă în pod:
-Acolo am găsit niște cărți vechi cândva, scrise în limba turcă. Nu le mai am.
Mai privește un timp în lungul coridorului și se întoarce să iasă. Simte din nou acea senzație pe șira spinării.
-Nea Ilie, ia să te uiți, cred că nu e închisă bine ușă podului. Am simțit așa ca un curent.
Sună telefonul.
-Daaa...Bine, tăticuțule... Aoleu...
Din discuție, Tată își da seamă că e de rău. Iese.
Totuși, nu e bine să plec în momentul ăsta își zice și se așază din nou pe bancă.
După câteva minute Ilie, alb ca varul, cu voce tremurândă:
-Fata mea... a născut... L-a născut mort...și nici ea nu e bine deloc...Doamne, pentru ce mă bați?
*
La priveghi la Gogu, văcarul satului. E aproape miezul nopții. Două femei șușotesc în hol... Tată la căpătâiul mortului...

Își amintește bine, cu câteva luni în urmă, tot așa, trecea pe uliță. Gogu era în mijlocul curții și avea chef de vorbă...
-Bre, dar ce lucrare cu via asta a matale de la streașină casei. În viața mea n-am văzut ciurpeni albi, așa frumoși, de șapte chile...
-Hă, hă, daaa, anul ăsta, chiar că...O să iasă un vin, mamă-mamă...

Băgat în pat de ore bune și... somnul nu se lipește pic. Se gândește la imaginea stranie de acum câteva luni cu Gogu vesel în mijlocul curții, la căsuța dărăpănată, pe brânci de bătrână, la boabele alea mari albe de strugure atârnând ca niște lacrimi...
Inima o ia nebunește, îi aude bătăile în moalele capului. Suflă de parcă ar urca în goana mare un deal. Își aude respirația urcând..., într-un colț al camerei.
Cu privirea pironită, cu fața albăstrie Tată zace pe patul răvășit.