agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3690 .



Dialoguri cu Anne - Titus
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [sophia.c ]

2017-07-11  | [This text should be read in romana]    | 



În după-amiaza despre care vreau să vă vorbesc, se pornise o furtună teribilă dincolo de culmea ce încununa lanțul muntos cu care mă trezeam în ochi de peste două decenii.
Fulgere grozave ca niște șerpi furioși de foc se dezlănțuiau din ce în ce mai aproape, așa c-am hotărât să sting toate aparatele electronice și electrocasnice, până avea să treacă grozăvia naturii! Am băgat înăuntru toate jardinierele cu petunii curgătoare sau mușcate, de frica vântului și-a vreunei posibile grindine! Florile acelea însemnau zile adăugate vieții mele, ore de pace și frumusețe tainică din care mai reușeam să zidesc câte ceva la sufletul meu în ruine!
Florile, pictura și cărțile mele vechi, rămăseseră unicul punct de sprijin în universul meu care se îngusta pe zi ce trecea, tinzând să mă strângă și să mă sugrume, poate într-o zi ca aceasta în care tunetele și fulgerele aduceau a ”Danse Macabre”, al lui Saint-Saëns.
Înaintea lor, mai era Dumnezeu care mă asculta de ani buni, mă tolera cu toate scăpările mele din ultimii ani, cum ar fi gândul destul de vag, dar totuși prezent, al sinuciderii. Îl alungam cât puteam de repede, dar el se încăpățâna să intre neanunțat în viața mea în care degringolada începea ușor-ușor să se instaleze!
Deși, devreme, la cincizeci și câțiva ani, ar fi trebuit să mă simt în plinătatea dorinței de-a profita de anii rămași, dar nu era așa! Știam cum ar fi trebuit să fie... eram convinsă că aș fi fost în stare, încă, de multe lucruri, și cu toate astea, pierdusem puterea de-a mai dori să le fac, să le am! Simțeam un gol, un cub de gheață care-și făcuse cuib în străfundurile minții și sufletului meu, și mă cotropea cu fiecare zi.... cu fiecare dezamăgire!
Văzusem cam tot ce era de văzut, așteptasem cuminte să se vindece anumite răni, care nu se vindecaseră, și care, dacă ar fi fost vizibile, aș fi fost alungată ca un lepros în vremea războiului! Încercasem, de asemenea să repar ce stricasem vreodată, să adun ce credeam că e al meu, să strâng la piept ce credeam că-mi împărtășește dorul, dar toate se dovediseră niște iluzii în care eu îmi pusesem nădejdea de fiecare dată crezând ca un copil prostuț că este adevărată zicala ”ce dai - aceea primești”! Aveam să constat că sentimentele curate, cele după care mă ghidasem eu de-a lungul vieții, cu încredințarea că ele îmi vor aduce, măcar atâta sinceritate cât am putut eu oferi, acele sentimente nu mai valorează, între timp, nimic!
Pe piața valutară a noului mileniu nu mai există timp pentru așa ceva! Așa că începea să încolțească, tot mai des în mintea mea o curiozitate nouă, de-a deschide eu acea ușă ultimă, dincolo de care s-ar fi putut să aflu, dacă nu tot ceea ce așteptasem și nu venise aici, măcar un răspuns despre rostul a ceea ce însemnase lupta mea pentru nimic din toți acești ani care trecuseră ca un fum, lăsându-mă ca pe fetița care cerșea într-o gară, odată! Mică... cocoșată și cu mâinile înțepenite într-o rugă către un Dumnezeu care părea să fi uitat de ea!
În tot acest timp, furtuna se întețise și picăturile mari, ca niște degetare loveau cu zgomot în ferestre și streșini! Telefonul mă trezi din amalgamul gândurilor, părând nefiresc și deloc binevenit. Cine să mă caute? Fiul meu nu mă suna niciodată, nici nu catadicsea să-mi răspundă la apeluri, decât foarte rar, cu motivul că este ocupat. Pe Facebook mă blocase, spunându-mi că el fiind un artist, oarecum cunoscut, avea și fani și dușmani, și ca să nu se răzbune vreun dușman pe mine, mai bine să nu păstrăm nici o relație pe rețeaua de socializare! Asta se putea face și fără să-mi blocheze accesul la a viziona pagina lui, dar el a preferat asa! În fine! Mezina nu mă suna decât dacă avea ceva urgent, știa că o caut eu, oricum, iar fiica cea mijlocie suna la aceeași oră în fiecare seară, îmi spunea ce gătește, dacă e cald sau frig și închidea cu invariabilul ”te pup și te iubesc”!
Pe aplicația messenger a rețelei de socializare, aveam un apel vocal de la ... Titus!
Nu obișnuiesc să vorbesc la telefon decât cu copiii mei și cu prietenii foarte apropiați. În rest folosesc telefonul, strict, pentru a rezolva anumite probleme, ca orice om! Nu mi-au plăcut niciodată discuțiile sterile care nu folosesc nimănui! Sau, cel puțin, mie una, nu!
Titus era un tip extrem de deștept și diferit de tot ceea cunoscusem eu de-a lungul vieții, în sensul că se încăpățâna (la fel ca mine) să creadă că mai există o speranță, chiar și acolo unde nimeni nu mai întrezărea vreuna. Se lovea de un ins rău, egoist, ticălos? - înnobila pe alți doi săraci cu duhul dintre cei pe care-i cunoștea, spunând că ”mai bine prost decât rău... mai bine grasă decât târfă”. Îl cunoscusem în urmă cu vreo câțiva ani în mediul online, pe o pagină pe care el o administra și unde mai mulți psihologi, dădeau sfaturi celor ce puneau întrebări legate de sindromul ăsta nenorocit al inutilității care bântuie de pe la sfârșitul secolului trecut printre oamenii trecuți de cincizeci de ani.
După aceea îl urmăream în revista pe care o patrona, un săptămânal , extrem de bine pus la punct în care publica articole grele, tratând subiecte precum hoția, trădarea și ticăloșia celor ce vreme de aproape treizeci de ani, făcuseră vraiște o țară, câteva generații și acum se pregăteau să ne predea Occidentului drept teren de joacă!
De la primă discuție one-by-one cu el, discuție care a durat... 7 ore, am înțeles amândoi că există și este de neprețuit prietenia dintre un bărbat și o femeie bazată pe idei, pe dezbatere inteligentă, pe trăiri care au generat sentimente similare! Într-o lume hipersexualizată, hipermaterializată, eu și Titus aveam să descoperim unicitatea prieteniei construită pe înțelegerea eșecului, a neputinței, pe înțelepciunea de-a fi fericit cu absolut toate experiențele ce ți-au fost hărăzite, cu acceptarea efemerității noastre, cu îngăduința acceptării trădării celor pe care-i iubim... o prietenie cu totul dezinteresată dintre doi oameni și atât!
................................................................................................................
- Alo! vocea mea era un pic schimbată datorită surprinderii, pentru că Titus nu mă sunase niciodată, până atunci.
- Sărut mâna, Anca! avea un timbru extrem de plăcut trădând o anumită siguranță de sine dublată de gentilețea intelectualului. Te rog să mă scuzi și dacă e un moment nepotrivit, voi reveni!
- Nu mă deranjezi, eram doar puțin surprinsă, știi doar că eu nu primesc decât vreo câteva telefoane... sper că nu s-a întâmplat ceva! Începeam să-mi recapăt calmul după șocul inițial, ce naiba? doar nu eram o puștoaică? și Titus era prietenul meu, nu fusese vreodată vorba de vreun avans sau vreo vorbă nelalocul ei, între noi.
- Am citit statusul tău de ieri și am văzut că astăzi călătorești în apropiere de noi! Dacă dorești, eu și soția mea am fi bucuroși să te avem oaspete! Îmi spunea asta cu o naturalețe întâlnită la prieteni de ani și ani.
Era adevărat că trecusem, cu o zi înainte prin apropierea Brașovului și făcusem niște poze, dar mă întorsesem acasă chiar în seara aceea!
- Aș fi onorat invitația voastră, cu mare plăcere, dar am gonit către casă. Am lăsat câinele în grija unei vecine și am promis că mă întorc cât pot de repede! Poate, altă dată, cu mare drag!
La capătul celălalt s-a așternut preț de vreo câteva clipă o tăcere din care nu știam ce să iau; părerea de rău că nu ne puteam vedea... suspiciunea că n-ar fi tocmai așa?
- Ancu (așa îmi zicea el, câteodată - Ancule), nu cred că va mai fi o altă dată! Nu că n-aș avea eu răbdare, sau n-ai avea tu drum.... zilele nu mai au răbdare cu mine.... și-am simțit o undă de oftat în glasul lui!
Un fior căldicel, ca adierea unui vând aducător de rele m-a trecut, așa cum mă trecuse și mă împietrise la pierderea oamenilor pe care îi iubisem și-i prețuisem de-a lungul vieții, de care mă legasem prin întâmplări, necazuri, clipe de neprețuit - adică tot ce se țese din timpul care trece nemilos peste noi toți!
Îl cunoscusem și începusem să vorbesc cu acest om, spunându-ne, cu timpul, tot ce aveam pe suflet! Ca o refulare la adăpostul tastaturii care se încingea și de o parte și de alta! Fiecare dintre noi avea câte o cruce de piatră în spate... amândoi fuseserăm trădați și trădători, mințiți și mincinoși, câștigători și perdanți: Dar simțiserăm la fel de limpede că am găsit unul în celălalt umărul pe care să lăsăm pentru o clipă povara aceea ascunsă de viață, la urma urmei!
Încrengătura aceea de fapte și oameni, pe care unii o țin ascunsă și pleacă din această lume, purtând-o adânc înrădăcinată în ei, ca pe o boală!
- De ce-mi spui asta acum... așa? Îmi venea să plâng, deși omul acesta nu era rudă cu mine.
Mi se părea nedrept că nu-mi spusese nimic în timpul zecilor de discuții avute! Nu vorbeam zilnic, poate nici săptămânal, dar când se lega o discuție între noi, dura câteva ore! Ajunsesem să-l cunosc la fel de bine ca pe un frate, dacă aș mai fi avut unul în viață!
- Pentru că nu mi s-a părut relevant până acum, când am avut dorința să te cunosc personal, înainte de....
Mi se părea imposibil să discut cu el mai departe... cel puțin, nu în acel moment! Nu știam ce să spun... cum să-l întreb; ”cât mai ai de trăit?” Dar a pus el punct discuției, cel puțin în acel moment;
- Mai bine nu-ți spuneam, nu vreau să te supăr! Iartă-mă! Sunt bolnav de leucemie de câțiva ani și, în ciuda tratamentelor și-a luptei mele continue... mi-au mai rămas vreo câteva săptămâni!
Îmi cer iertare că te las, sunt puțin obosit, vorbim mai pe seară! Sărut mâna!
Mintea mi se golise complet de orice gând, idee, acțiune! Am stat așa, înțepenită lângă fereastră, nu știu cât timp să fi trecut... poate o jumătate de oră, poate, mai puțin. Timp în care mi-au dat buzna în minte toate clipele în care îmi luasem adio, ca un om beat, de la părinții mei, de la fratele meu, de la prietena mea cea mai bună care-mi ținuse lumânările de nuntă la spate în biserică și cu care împărțisem la propriu pâinea în vremurile tulburi când ni se dădea mâncare pe cartelă, și noi ne luptam cum puteam să ne creștem copiii!
Cuprinsă de o frică rece, ca bruma de noiembrie am dat fuga la Anne, care se lupta în atelierul ei micuț de pe fosta stradă a birjarilor, cu o pânză imensă care avea să fie decorul unei piese de teatru. Anne era imaginea mea în oglindă, e-ul meu, n-aș fi putut vreodată să admit că puteam s-o pierd! O pierdusem destul, în prima parte a vieții mele de femeie măritată, când îmi fusese cel mai greu în viață, și când plecase și ea, în marea ei aventură americană- căsătoria cu doctorul Phillip Doyle!
După doisprezece ani, Phillip murise și mi-o redase pe Anne, văduvă, distinsă, puternică și frumoasă, așa cum o știam eu dintotdeauna! Avea succes la New York unde tablourile ei se vindeau destul de bine, dar ea venise înapoi acasă și locuia cu domnul Pavel Armașu, tatăl ei și fostul meu profesor de pictură la Școala de Arte!
După ce a pregătit câte un ceai cu gheață, Anne m-a ascultat răbdătoare în timp ce fuma și privea când pe gemulețul rotund când la mine. Apoi mi-a luat mâinile într-ale ei și-am simțit mirosul acela familiar mie -- de terebentină amestecat cu lavandă, și mi-a spus aproape distrată, ca și cum mi-ar fi povestit ceva nostim;
- Cum ai pățit tu cu Titus, am pățit și eu cu un stagiar de-al soțului meu de la spital, care venea să ia cursuri de pictură de la mine! Am devenit prieteni la toartă... ce să mai? Cam așa, cum sunt cu tine! Își mijise ochii verzi să vadă ce efect avea asupra mea, dar eu mă învățasem demult cu șugubeața mea de Anne, care făcea asta dinadins, ca să detensioneze atmosfera!
Într-o seară am ieșit la masă cu el și cu noua lui iubită , îmi mărturisise că era înnebunit după ea, dar nu era la fel de sigur că și ea simțea la fel! Mie, fata mi s-a părut că nu prea dădea importanță planurilor lui, dar n-am apucat să-i mai spun, că după ce ne-am despărțit, în seara aceea, a condus-o pe fată la apartamentul ei, și în drum spre casă a avut un accident stupid; i-a ieșit în față un câine rătăcit, și-a izbit în plin o ambulanță care venea din sens opus!
Asta a fost înainte de Crăciun, după Crăciun am pierdut-o pe biata mama, care mi-a ascuns boala ei... apoi pe fratele meu.... apoi, pe Phillip, și-am înțeles că totul aici ține de cum suntem în stare să profităm de timp! Să ne bucurăm unii cu alții, să construim stări, amintiri, iubiri, prietenii! Așa că, du-te și cunoaște-l pe prietenul tău, Titus, mâine! Poimâine, poate fi prea târziu și prea târziul înseamnă ireparabil!



.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!