Urc dealul cu sticla cu È›uică în traistă. ÃŽmi place la sonde, noul meu loc de muncă mai ales că mie, ucenicul trupei, îmi sunt rezervate sarcinile mai uÈ™oare între care È™i ăsta, să cobor în sat să aduc băutură pentru bunul mers al producÈ›iei, cum ar zice unu’... Este vară, zilele sunt călduroase, parcă aÈ™ fi într-o lungă vacanță.
Mă apropii, se vede macaraua urcând È™i coborând. M-au zărit, le fac cu mâna. Șefu’ opreÈ™te troliul È™i vine spre mine:
-Hai bă dracu, unde ai stat atâta? Ori nu l-ai nimerit pe Pajar?
-Nimerit, nimerit.
-Ai văzut, n-a fost greu, acuma știi să te duci. Să ai grijă zilnic să nu ne lipsească marfa.
Apoi către restul echipei:
-Gata, mâncăm, mâncăm că am mămăligă la mine și se acrește.
Ne pregătim să luăm masa. Când ne-au văzut că ne apropiem de sacoșele cu mâncare, câinii la apel... Câini alungați din sat își fac veacul pe dealul sondelor, trăiesc destul de bine pe lângă noi.
-Bă, da ce dresați sunt, zise nea Marin, cel mai bătrân dintre noi. Oltene, cheamă-i mă la tine.
-Uite-l aci, îmi suflă în ciorbă să nu mă ardă.
Mâncăm. Sticla cu È›uică È™i paharul trece de la unu’ la altu’. Dintr-o dată buna dispoziÈ›ie pune stăpânire pe toată lumea.
-Nea Oltene, nu ne-ai povestit, de ce te-au detașat bre ăștia disciplinar, la noi? Ceva ai făcut mata...
-Șefu’, dacă mă crezi, chiar n-am făcut. Atâta doar că m-am luat în gură, cu unu’ Săvulescu, ajutor de maistru.
-Ei, vezi...
-Cum a fost treaba: Săvulescu ăsta niciodată nu își ia mâncare sau ceva la el – mănâncă È™i bea pe spinarea noastră. Când e ora mesei cine urcă alene de după dâmb, Săvulescu. Problema e că după ce îl ospătăm È™i îi dăm să bea, prostu’ tot prost, își varsă ura È™i prostia È™i neghiobia tot pe noi. N-ai idee È™efule, un mare dobitoc. La început vine pâș-pâș, blânduÈ› ca un pisicuÈ›. După ce bagă burta în draci – foc È™i pară. Treaba asta se repetă în fiecare zi. Colegii rabdă, eu însă n-am mai putut. L-am făcut milog È™i i-am mai zis È™i câteva de dulce. Da, È™i a pus o vorbă unde trebuia È™i iată-mă făcând naveta cu bicicleta douăzeci de km. Trei luni nu e mult dar am o vârstă, mă apropii de pensie, nu mai am picioare tinere ca voi.
-Poate că era mai bine să-ți vezi de treabă. Acuma cred că-ți pare rău, este?
-ÃŽmi pare rău de mine, cu el mi-am răcorit un pic sufletul. Măcar de-ar învăța ceva din asta, da’nu cred.
-Lasă Oltene că nu mori, la noi e viață dulce, nu È™efu’, se băgă în discuÈ›ie un coleg.
- Dulce, dulce dar trebuie să facem și treabă, fu repezit numaidecât. Ia, hai, strângeți, terminați-vă țuica și pe cai, nene. Diseară trebuie s-o trecem că produce. Și, v-am zis, să nu vă văd fără căști că nu știi când pică controlul și cine plătește amenda, prostul de Mihai. În capul meu se sparg toate.
Ne ridicăm. Trece fiecare la postul lui, mai e ceva de lucru. Eu cu nea Olteanu suntem la gura puțului. Fiecare tijă este ridicată, înfiletată apoi coborâtă în puț. Macaraua tot urcă până la geamblac, adică până unde se termină sonda.
Încălziți de ultimele guri de țuică lucrăm de mai bine de o oră. Pe troliu, conducătorul echipei ține pasul cu noi. Macaraua sus - macaraua jos. Treaba merge brici.
Mai sunt câteva tije de băgat.

-Păzeaaa! Păzeaaa!
De pe utilaj, sefu’ urlă cât îl È›in plămânii. Mă uit în sus, ceva groaznic s-a întâmplat: Macaraua, uriaÈ™ul cârlig aleargă spre tavanul sondei. O pocnitură teribilă apoi o ia vijelios în jos. Cu ultimele puteri mă arunc într-o parte. Aproape în aceeaÈ™i clipă aud bufnitura. ÃŽntorc cu groază capul: N-a apucat să se ferească, saracu’ nea Olteanu zace făcut terci.