E puțin diferită.

Îi plac florile moarte. Cu însemnătate, ce poartă, legat de frunză, o amintire. Uitate de timp, între file de carte, pe care le răsfoiește doar pentru a ajunge la părțile preferate. Își dorește oameni în preajmă dar, când îi simte, se sufocă. Se descurcă bine cu ei dar "ce-i prea mult strică", zice ea. Și au stricat-o mulți. Nici nu le mai știe șirul. Pe unii i-a uitat, pe alții încă îi întâlnește pe stradă și întoarce privirea. Asta când iese. De cele mai multe ori, preferă să se ascundă într-o cameră închisă, plină de întuneric, căni pătate de ceai și gânduri. Preferă frigul, împărțirea unui fular în doi și obrajii imbujorati. Și ghici ce? Hah, ce clișeic. Iubește pisicile. Dar doar pe cele care ii stau în poală.

Are multe regrete. Unele pe care n-ar trebui să le aibă.. dar e prea încăpățânată pentru a renunța la ele și altele din motive ca "ar fi trebuit să..", "poate dacă..". Când se supără, simte cum durerea se plimbă prin tot corpul ei firav. Când se bucură, radiază. E atât de reală, într-o lume atât de egoistă și falsă. Dar nu se teme. Știe avantajele și dezavantajele. Știe ce e și ce poate face. Atât pentru ea, cât și pentru alții. Știe ce are de oferit și ce poate scoate dintr-un om. Și iubește asta. La nebunie. Dar e modestă. Și tace. Restul descoperi tu.