agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1365 .



Am fost cândva Moș Crăciun
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Benedictus ]

2021-12-23  | [This text should be read in romana]    | 




Tramvaiul hodorogit în care mă aflu se scutură din toate încheieturile, zdroncănind și smucindu-se nervos pe la intersecții, lasă în urmă Gara de Nord, apoi pornește voios înainte, ca un mânz scăpat în câmp deschis, atunci când prinde cale liberă și dreaptă pe Calea Griviței și Bucureștii Noi, spre cartierele mărginașe ale Capitalei. E seara de Crăciun, în tramvai lume puțină, întârziată, obosită și rebegită de frig, venind de la muncă sau de aiurea, moțăind parcă sub lumina slabă a plafonierelor. Eu mă întorc spre casă după o hoinăreală fără țintă și fără sens prin centru, pe la Intercontinental și pe Lipscani, pe la Cocor și Unirea, prin Cișmigiu și pe la Gara de Nord, din plictiseală și derută, singur și înfrigurat, fără nici un plan pentru seara aceasta, așa-zisă „magică”, a Crăciunului.
„Acasă” e pentru mine acum o locuință veche, moștenită de la o mătușă, situată în Bucureștii Noi, pe o străduță patriarhală în spatele Casei de Cultură „Înfrățirea între popoare”. O casă simplă, cu o singură odaie, o bucătărie și o baie minusculă, dar suficientă deocamdată pentru un student singur și nepretențios, așa ca mine. N-o duc deloc rău, pentru că de la mătușa am moștenit nu doar căsuța modestă, pe care la vară, după terminarea facultății, oricum o voi vinde, ci și o sumă frumușică de bani. În plus mai fac rost de bani și dintr-un soi de bișniță cu marfă adusă de pe-afară de studenții străini, dar și din jocul de poker, la care sunt considerat de unii „mare maestru” prin căminele studențești din Grozăvești ori 6 Martie.
Mă uit plictisit pe geam, străzile vechi, slab luminate, acoperite cu o zăpadă săracă și murdară, se derulează ca într-un film de epocă, accentuând atmosfera apăsătoare și sumbră și starea mea de iritare și nemulțumire profundă. „De ce-aș fi trist?” mă întreb și eu ca-n vestitul poem arghezian. Casă am, de bani nu duc lipsă, o parteneră aș fi găsit la orice oră, chiar și în această seară, dar parcă n-am chef, după mai multe experiențe tulburi și dezamăgitoare. „Singur în seara de Crăciun” îmi sună deprimant în creierul obosit.
Ceva mai devreme m-a sunat mama, de la noi de acasă din Ardeal, veselă și pusă pe glume, încercând să-mi transmită și mie veselia ei, mi-a urat distracție frumoasă în seara aceasta specială. Asta după ce, cu o zi în urmă, am primit de la ea prin poștă obișnuitele pachete de Crăciun, cu nelipsita oală de sarmale, friptură și cârnați de porc, cornulețe cu magiun, pancove, un chec mare să-mi ajungă pentru toate sărbătorile, vin roșu și palincă făcută de tata. Să tot chefuiești. Dar să ai și „chef de chef”. Și să ai și cu cine.
Un domn amețit și nesimțit mă calcă, parcă dinadins, pe bombeul cizmei. Sunt gata să sar la bătaie.
- Cască ochii, omule, și uită-te pe unde calci!
- Dar tu ce te lărgești așa, cu picioarele cât culoarul, ca la tine acasă?
Sunt gata să mă ridic și să-l iau de guler, dar rămân pironit pe scaun și fierb în continuare în suc propriu.
La o stație urcă o ceată de patru copii, mărunței și bruneței, trei băieți și o fată, veseli și gălăgioși, cu steaua de Crăciun și sorcove în mâini. Deși sunt romi, sunt destul de curăței și îngrijit îmbrăcați. Ăștia mai lipseau! îmi zic cu năduf în sinea mea. Nu numai eu sunt agasat de mica trupă de colindători. Abia încep să cânte, veseli și săltăreți, ”Steaua sus răsare, ca o taină mare”, că lumea se și stropșește la ei să tacă din gură, că nimeni n-are chef de colinda lor.
Copiii, veseli la început, se pleoștesc, steaua e coborâtă în bernă, fetița încearcă o colindă lângă scaunul unui moș, dar acesta ridică amenințător bastonul spre ea, iar fetița îi întoarce repede spatele speriată. Băiatul cu steaua își încearcă și el norocul la o doamnă mai în vârstă, dar aceasta îl repezește scurt, cu o voce răgușită, de fumătoare înrăită. Unul dintre băieți se tot uită spre mine. Cred că vrea să-și încerce norocul la mine, sperând că voi fi mai înțelegător. Face doi pași spre scaunul meu, dar eu îi fac semn cu degetul că n-am chef de așa ceva.
La stația următoare urcă și o țigancă între două vârste, cu șoșonii plini de zăpadă murdară, cu o haină groasă de lână în spate și o broboadă de iarnă cafenie cu ciucuri pe cap, iar la gât cu o eșarfă multicoloră de mătase.
- Mătușă Estera! strigă toți cei patru copii într-un glas, bucuroși nevoie mare la vederea ei și o înconjoară toți cu multă afecțiune.
Ia, te uită! îmi zic, oarecum contrariat, în sinea mea. Brunețeii nu sunt doar o gloată de mici sălbatici rătăcitori. Parcă sunt surprins să constat că au și ei relații de rudenie, au și mătuși pe care le iubesc, că au același relații de familie și sentimente de rudenie ca toți ceilalți oameni. Mă intrigă oarecum numele de Estera, pe-aici numele acesta nu e prea obișnuit, mai degrabă îl întâlnești la țiganii noștri ungurești din Ardeal.
La vederea copiilor adunați ca puii de cloșcă în jurul „mătușii Estera” pe care o privesc cu atâta drag, parcă mi se mai îmbunează și mie sufletul. Realizez cu amărăciune că s-a adunat, cu vremea, în sufletele noastre un fel de ură mocnită și adesea irațională, fără un motiv bine întemeiat și mai ales fără să fim mai deschiși și mai toleranți unii față de alții, fără să încercăm să ne apropiem și să ne cunoaștem mai bine. Sunt și ei oameni, cu părțile lor bune și cu păcatele lor, ca toți oamenii.
Îmbunat, cu aceste gânduri umanitare în cap și cu sentimente mai calde în inimă, mă uit cu mai multă îngăduință la micul grup de colindători. Unul dintre copii, mai isteț, intuiește că mi-am schimbat atitudinea și-mi zâmbește, iar eu nu mă pot abține să nu-i zâmbesc la rândul meu. Încurajat și de prezența protectoare a mătușii sale, se apropie timid de mine cu același zâmbet afișat ca o pavăză și-mi cere voie să mă colinde.
- Bine, zic, dă-i drumul!
Și puștiul începe o colindă surprinzător de frumoasă, alta decât cea arhicunoscută, o colindă parcă de pe alte meleaguri, păstrată doar pentru „ alese fețe boierești”, se pare că vrea să-mi facă o favoare cum nu face oricărui trecător. Sunt impresionat de colinda băiatului și simt că am lacrimi la coada ochilor.
Copilul îmi simte emoția și plusează cu un alt cântec, parcă și mai duios, despre copilul Christos, vrând cu orice preț să mă dea gata. Din păcate sunt singurul lor client aici, în tramvaiul de noapte. Și oare câți îi vor mai primi cu colinda lor în această seară în care lumea, deși ar trebui să fie mai bună, pare mai închisă în sine și mai ostilă față de intruși?
Mă cuprinde deodată un val de milă pentru ei și inima mi se face moale ca uleiul, încât mă decid instantaneu pentru un lucru de-a dreptul nebunesc: îi voi duce acasă la mine!
- Oprește-te! îi zic copilului care, speriat de întorsătura mea, amuțește imediat.
- Doamnă, veniți puțin mai aproape! și-i fac semn Esterei să se apropie.
- Vreau să mă colindați în seara asta...
- Copii, veniți încoace! strigă Estera, dar îi fac semn că nu așa îmi doresc.
- Nu, nu aici! îi spun femeii. Vreau să mă colindați la mine acasă. Stau aproape, în spate la „Înfrățirea între popoare”, mai avem o stație și ajungem. Bine?
Femeia dă din cap neîncrezătoare.
- Nu știu ce să zic, eu răspund de copii în seara asta, nu știu dacă e bine să-i duc acasă la un necunoscut...
- Nu-ți face griji, îi zic cu un glas blând și-i apuc brațul în semn de încredere. Sunt singur și mi-ar face plăcere să fiți musafirii mei, oricum n-am cu cine sărbători și eu măcar un ceas în seara de Crăciun.
Femeia zâmbește oarecum nedumerită de generozitatea mea bruscă. Mă uit la chipul ei, slab luminat de becurile oarbe din tavan, nu cred să aibă mai mult de vreo patruzeci de ani, dar pare ca de șaizeci, cu zbârciturile numeroase și fine de pe față și părul încărunțit înainte de vreme. În sfârșit, se pare că i-am inspirat o mare încredere.
- Copii, la stația următoare coborâm! anunță ea micul grup de colindători, care o ascultă fără să mai ceară vreo lămurire.
Tramvaiul oprește în apropierea masivei clădiri a Casei de Cultură și cobor, însoțit de ceata musafirilor mei de ocazie.
- Mergem cu domnul, le explică ea copiilor care, ascultători, pornesc în șir indian în urma mea, trecem de cădirea impunătoare, apoi, printr-un semiîntuneric de care copiii se cam sperie, intrăm pe străduța mea. Pe stradă mai trec mici grupuri răzlețe, printre care și un grup de colindători, parcă ar fi frați cu ai mei, care se uită lung la musafirii ce mă însoțesc în drumul spre casă.
Le deschid poarta, apoi casa și-i primesc în holul mic, întunecos și neîncăpător, apoi în singura cameră, spațioasă, frumos mobilată și bine luminată, în care aprind imediat ornamentele de Crăciun, câteva lumânări colorate și dau drumul televizorului, pe ecranul căruia se perindă trupe de dans folcloric și răsună muzica de joc și voie bună.
La început copiii sunt mai timizi, le spun să se simtă bine, ca la ei acasă, treptat își dau drumul glasurilor lor vesele și hârjoanei lor copilărești. În casă e foarte cald, le spun să se dezbrace, să se simă cât mai confortabil, pe fotolii, pe canapea, pe jos, care pe unde vor.
- Colindăm? întreabă, grijulie, fetița pe mătușa ei, simțindu-se oarecum datoare să mă răsplătească pentru generozitatea și omenia mea.
- Nu, zic eu, mai întâi mâncăm! Cum o să colindați flămânzi?
- Dar nu ne e foame... încearcă fetița să protesteze cu demnitate.
- Nu contează, în seara de Crăciun se mănâncă obligatoriu, ori ți-e foame, ori nu! îi zâmbesc eu și mă retrag la bucătărie de unde mă întorc cu oala de sarmale, friptura, cornulețele cu magiun și checul de la mama, cu vinul și palinca de la tata. Copiii se uită lung și pofticioși spre masa mea încărcată de bunătăți, așteptând semnalul meu ca să înceapă marea înfruptare.
Ce să zic, e o splendoare să-i vezi cum înfulecă, înecându-se din când în când în graba lor de a profita cât mai mult de micul festin. Dacă ceva sarmale au mai rămas pe fundul oalei, ba chiar și vreo două bucăți de friptură, checul și piramida de cornulețe s-au topit de n-au mai rămas nici firimiturile din ele. Biata mama, de-ar ști ea ce s-a ales din mâncarea ei, făcută cu atâta drag pentru mine! Dar eu abia am îmbucat de câteva ori, privind cu drag cum înfulecă bieții copii.
Estera nu prea mănâncă nici ea, privindu-și cu duioșie nepoții și-mi povestește că ea e aproape ca o mamă pentru ei de când tatăl i-a părăsit iar mama lor, sora ei, e plecată la muncă și le mai trimite din când în când ceva bani, atât cât să supraviețuiască. Sarmalele îi plac cel mai mult.
- Sarmale din Ardeal, mormăie ea de plăcere în timp ce gustă una dintre ele.
- De unde știi? întreb eu surprins.
- Păi, noi suntem originari din Ardeal, de la Târgu Mureș. Părinții noștri au venit în București după război.
- Bănuiam eu... și știi de unde? După numele tău, Estera, neobișnuit la țiganii din București, dar întîlnit la ai noștri din Ardeal.
Închinăm apoi un pahar de vin, copiii se uită lung și le pun și lor de un deget în fiecare pahar, să nu le stea gândul la vinul dulce și roșu ca sângele.
- Gata! Acum să vă aud! dau eu semnalul de încetare a micului banchet și de începere a micului concert.
Copiii se scutură de firmituri și se șterg pe gurițe cu șervețele de pe masă, dregându-și vocile. Estera adună micul grup lângă pomul de Crăciun și îi pregătește de program ca o adevărată învățătoare, instruindu-i pe limba lor. Copiii dau din cap înțelegători, apoi deodată dau drumul vocilor lor cristaline de parcă ar fi un cor profesionist îndelung pregătit sau un cor de îngeri din cer „coborând pe-o rază”.
E o încântare rară să-i ascult, sting lumina cea mare, rămânem doar la lumina lumânărilor și cu lacrimi în ochi mă apropii de bradul frumos împodobit și aprind steluțele de pe crengi care ard vesele, împrăștiind jerbe de scântei ca niște mici stele căzătoare în semiîntunericul din odaie.
Nu știu cât a durat micul concert de colinde, poate nu mai mult de o jumătate de ceas, dar mie mi s-a părut un timp infinit în care mi-am plimbat pe cărări neștiute și mi-am răsfățat în voie sufletul ostenit și rătăcit.
În sfârșit, colindul se încheie într-o notă veselă, îi aplaud pe micii coriști din tot sufletul și drept răsplată le dau voie să-și ia fiecare tot ce dorește din dulciurile de pe pom și de sub pom. Copiii se grăbesc și se înghesuie fiecare să prindă ce e mai bun, ciocolată frumos ambalată și legată cu fundă roșie, napolitane de toate mărimile, bomboane învelite în staniol de toate culorile.
Estera îi dojenește părintește pentru graba lor de a despuia micul meu pom, pe care sunt gata să-l răstoarne, dar eu o liniștesc spunându-i că oricum nu voi mai avea ce face cu toate acestea după Bobotează, când voi desființa micul pom de Crăciun, iar eu nu sunt mare amator de dulciuri.
Unul dintre băieți a înșfăcat ursulețul mare de pluș de sub pom.
- A, nu! Acela, nu! Acela e scump! sare Estera în apărarea ursulețului meu de pluș, dar eu las copilului bucuria de a-l avea, ba mai mult, îi ofer fetiței păpușa înaltă și brunetă, cu rochiță galbenă, care îi seamănă leit și pe care o strânge imediat cu putere la piept, ca pe o comoară de preț căreia nu mai are de gând să-i dea drumul.
- Dar niște bani... încearcă, timid, să forțeze nota unul dintre copii.
Estera se uită încruntată spre el.
- Bine-nțeles! Și bani! zic eu. Cam cât ați fi câștigat fiecare în seara asta de la oamenii de pe stradă?
- Cam cincizeci de lei, zice unul.
- Poate saizeci, ori șaptezeci, încearcă altul.
- Tăceți, mă! Câștigam cam o sută! îndrăznește al treilea.
Abia mă abțin să nu pufnesc în râs.
- Bine! Aveți câte o sută de lei fiecare! Sunteți patru și cu mătușa Estera cinci! Deci, cinci sute! E bine?
- Foarte bine! strigă copiii în cor, nespus de încântați de câștigul nesperat, plus petrecerea la care nici nu visau.
Scot banii din portofel și-i împart fiecăruia, apoi le urez o noapte bună, cuviincioși copiii îmi urează și ei la fel, după care, cu bunătățile și banii în buzunarele doldora, se îndreaptă, unul câte unul, spre ieșire. Îi conduc, apoi, până la poartă. Estera îmi mulțumește și-mi cere iertare în numele copiilor, dacă au deranjat cu ceva ori au fost prea îndrăzneți, eu îi spun că nici vorbă, copiii au fost minunați. Fetița rămâne în urma grupului, parcă nu s-ar da dusă din ograda mea, se tot codește, vrând parcă să-mi mărturisească ceva:
- Domnu', dumneavoastră sunteți Moș Crăciun... îmi zice ea cu o voce șoptită, cum mi-ar dezvălui o mare taină, întorcând spre mine fața ovală îmbujorată, cu lacrimi licărind în ochii mari și negri, strângând și mai tare păpușa în brațe și zâmbindu-mi cum nimeni nu mi-a mai zâmbit vreodată în viață.
Cu ochii umezi la rândul meu și gâtuit de emoție, nu mai pot să spun nimic, le fac doar un semn de adio cu mâna micilor colindători.
- La anu' venim să vă colindăm iar! îmi mai strigă din stradă unul dintre băieți.
- Da, negreșit! îi răspund eu, deși știu prea bine că până la anul voi fi terminat facultatea, voi fi vândut căsuța și voi fi plecat din București cine știe pe unde, prin țara noastră mare și atât de frumoasă.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!