Suntem o trupă bine sudată de patru prieteni. Prieteni de-o viață, cum se zice, de la tinerețe pân-la bătrânețe, de la 20 la 60 de ani. Suntem ca frații, prieteni „la cataramă”, deși pentru noi mai potrivit ar fi să zicem prieteni „la cazemată”. Și asta pentru că locul nostru de întâlnire obișnuit e o fostă cazemată din colțul curții lui Geo, cu intrare din stradă, dar pe terenul lui moștenit de la părinți.
Cazemată îi zicem noi și toată lumea din orășelul nostru vechi, deși nimeni nu știe cu exactitate de către cine, când și cu ce scop a fost construită mica cetățuie de formă rotundă, nu mai înaltă de trei metri, dar cu zidul gros de aproape un metru, cu o ușă grea de fier, ruginită de vreme și scârțâind jalnic din toate încheieturile și doar două ferestruici înguste în partea de sus, fără geamuri însă. Cândva cazemata a fost revendicată de primărie ca domeniu public, cineva avea interesul s-o dărâme și să facă vreun spațiu comercial în locul ei, dar amicul nostru Geo a câștigat procesul în instanță, fiind pe pământul lui proprietate personală și a rămas cu micul turn în patrimoniul său.
Turnulețul e locul nostru ideal de întâlnire, aproape zilnic, dar mai ales în weekend-uri și unele zile de sărbătoare, când ne adunăm tuspatru la o poveste în jurul unei sticle de whisky, a unor butelii de vin ori unei casete de bere. Acolo ne întâlnim la ore aproape fixe, de zeci de ani, la masa rotundă din stejar masiv, scrijelită cu tot felul de semne misterioase și indescifrabile, pe scaunele grele cu spătar înalt și brațe arcuite. Ne place liniștea aproape perfectă, zidul masiv oprește zgomotul infernal al orașului, răcoarea plăcută vara și căldura iarna când facem doar un foc mic în soba veche de tuci fabricată în alt secol la Viena, inscripționată în germană și cu steagul imperial austro-ungar.
Ne-am sudat grupul încă din tinerețe, ca tineri intelectuali localnici, doar doctorul Nae Gavriliu e venit din Moldova prin repartiție la Spitalul Orășenesc după absolvirea facultății. Nevestele nu vin niciodată în sanctuarul nostru exclusiv masculin, dar le place enorm faptul că nu batem cârciumile orașului și ne refugiem să bem acolo unde nu ne vede nimeni iar ele știu tot timpul unde suntem.

E o după-amiază toridă de august, afară totul fierbe, dar aici e o răcoare plăcută, un curent ușor de aer intră pe lângă ușa metalică și iese pe cele două ferestruici de sus.
E ziua de Sfânta Marie și deși suntem doar bărbați și n-avem nici o Marie de sărbătorit, am luat câteva sticle de vin alb și rece să sărbătorim cum se cuvine, așa doar între noi, sărbătoarea creștină.
Stăm în jurul mesei rotunde, ca legendarii cavaleri de altădată, mereu în aceeași ordine de bătaie, eu, Geo, apoi Ovidiu, iar Nae închide cercul nostru strâmt.
Suntem bine dispuși, mai puțin Nae, doctorul nostru, care stă cu capul rezemat în palme și gândul dus aiurea.
- Ce-i cu tine, Năică? îl iau eu la întrebări. Te gândești la vreo Mărie cu care ai vrea să sărbătorești?
Nae zâmbește, cu zâmbetul lui mereu naiv și blajin, de copil necăjit.
- Nu de vreo Mărie îmi arde mie acum...
- Dar ceva ai, că nu prea ești în apele tale...
- Ceva am, da, bine zis. Am un pic de cancer.
Nouă ne piere brusc râsul și nu știm dacă Nae glumește sau vorbește serios pentru că niciodată nu știi sigur, spune lucruri grave cu zâmbetul pe față.
- Băi, Năică, nu face glume de-astea cu noi! îl admonestează Geo. Cu cancerul nu se glumește.
- Așa e, nu se glumește cu așa ceva. Mai ales cu ceva de-a dreptul mortal.
- Cum, mortal? intervine și Ovidiu. Tu ești medic și știi cel mai bine că acum cancerul se vindecă în proporție de 90%.
- Din păcate nu e și cazul meu. Tocmai am venit aseară de la Cluj de la o clinică. Am o formă de tumoră disipată în zona ficatului și organelor învecinate, avansată și imposibil de operat. Am venit cu o geantă plină de medicamente, dar soarta mea e deja pecetluită, e doar o chestiune de săptămâni, ori poate câteva luni...
Nu ne vine să credem ce auzim de la fratele nostru Nae. Nu ne putem imagina că doar peste câteva săptămâni sau luni îl vom pierde dintre noi.
Eu umplu paharele ca să-mi maschez durerea și emoția, mai puțin paharul lui Nae. Care se uită la mine cu același zâmbet de copil umil:
- Mie de ce nu-mi torni?
- Păi, îmi închipui că ai deja interdicție totală la alcool...
- Dă-o-ncolo de interdicție! Toarnă aici!
Și-mi întinde cu o mână tremurândă paharul mare de cristal pe care i-l umplu până dă peste el.
- Așa te vreau! îmi zice el și dă paharul peste cap din câteva înghițituri.
- Mai toarnă unul! poruncește el.
Mă execut în grabă până se varsă vinul peste buza paharului pe care Nae al nostru îl bea cu o sete ciudată. Nouă parcă ne-a pierit cheful de a mai bea, abia ne muiem buzele în licoarea albă și rece, dar care parcă nu mai are savoarea de altădată. În schimb Nae cere mereu de băut.
În seara aceea Nae s-a făcut pulbere, încât l-am dus pe sus până acasă, noroc că nu locuia departe și era subțiratic și ușurel ca un copil...

E altă seară, e ultima zi de vară, 31 august și sărbătorim sfârșitul verii cu vin din belșug pe masa rotundă. Doar trei dintre noi. Am decis că pe Nae nu-l mai putem primi și ospăta în mica noastră cazemată pentru că i-am face mai mult rău, el nu mai are voie să bea nici măcar un strop de alcool.
Dar la un moment dat auzim pași apropiați pe lângă zidul încăperii și pe cineva apropiindu-se și boscorodind într-una. Ne dăm seama că e Nae, nervos nevoie mare că nu l-am invitat și pe el. Sar imediat de pe scaun și blochez ușa cu un drug masiv de fier. Ajuns la ușă Nae trage tare de ea, o zgâlțâie din încheieturi, dar ușa grea nu cedează.
- Haideți, măi, deschideți, ce mama naibii! Cum stați voi acolo și beți fără mine? Pe mine de ce nu m-ați chemat, ha?
Se simte furia în glasul gâtuit și răgușit al prietenului nostru deja grav bolnav și slăbit.
Noi stăm încremeniți la masă, fără o vorbă și cu lacrimi în ochi. Ne piere cheful de băut și ne uităm toți trei în pahare, rușinați de gestul pe care am fost siliți să-l facem față de prietenul nostru. Apoi liniștea de mormânt se instalează, semn că prietenul nostru a renunțat la asediu.
Bem în tăcere vinul deja încălzit în pahare. Când deodată auzim zgomot în partea de sus a peretelui. Ne uităm spre ferestruica îngustă și-l vedem pe Nae, zâmbitor în cadrul ei.
- Aha! Ați crezut că scăpați de mine? Ei, uite că nu scăpați!
Și face un salt mortal din fereastră până pe podeaua de beton, în patru labe ca o felină, noroc cu greutatea lui redusă de boală, altul în locul lui s-ar fi zdrobit aruncându-se de la aproape trei metri înălțime.
- Cum, Doamne, ai urcat până acolo, Năică? sar eu impacientat de gestul prietenului meu.
Încercăm toți trei să-l ajutăm să se ridice, dar el sare în picioare ca o pisică și râde de spaima noastră.
- Am luat scara de la șura vecinului...
Și zâmbește iar ca un copil care a făcut o poznă. Se așază la locul lui de la masă și cere de băut:
- Am o poftă grozavă să beau cu voi în seara asta! N-am mai băut de două săptămâni, că n-am mai putut scăpa de nevastă să vin la voi...
Și-mi întinde nerăbdător paharul în care eu refuz însă să torn. Îmi smulge sticla din mână și se servește singur, dând peste cap pahar după pahar. Noi stăm interziși la locurile noastre.
- Ce vă uitați așa? Asta e, nu mai e nimic de făcut decât de băut și de veselit cu voi împreună!
Și iar zâmbește trist și iar își toarnă vin cu mâna lui albă, slabă și tremurătoare.
Vorba lui, asta e, nu mai e nimic de făcut decât de băut și de trăit, atât cât mai e de trăit. Ne revenim treptat din starea de împietrire, ne turnăm în pahare, ciocnim paharele și închinăm cu toții, veseli ca în vremurile bune, ne urăm sănătate și s-avem de toate și golim cu sete pahar după pahar...

A fost ultima noastră seară împreună cu Nae la cazemată. După o săptămână am aflat că i s-a făcut tot mai rău și s-a internat la clinica oncologică din Cluj. De unde după trei săptămâni l-au adus, mort, acasă. L-am înmormântat în cimitirul de pe deal, la umbra unui brad uriaș unde a cerut el să fie îngropat, încă în viață fiind.
Azi stăm tăcuți în jurul mesei rotunde, doar trei, locul lui Nae e gol, dar, așa cum ne-a cerut el ultima dată, umplem de fiecare dată și paharul lui.
- Când eu n-oi mai veni aici, să umpleți mereu și paharul meu. Apoi, când terminați de petrecut, să-mi aduceți paharul plin la mormânt și să-l vărsați în pământ, așa poate ajunge și la mine... zicea el cu același zâmbet sfâșietor de trist.
Bem mai mult în tăcere cu sentimentul straniu că liniștea e nefirească și parcă de mormânt iar cazemata noastră seamănă în ultima vreme mai mult cu o capelă mortuară.
Așa cum stăm, încovoiați și tăcuți la masă, îmi închipui că la toți ne trece prin cap același gând obsedant, că într-o bună zi fiecare va veni cu vestea unei boli cumplite și necruțătoare și va fi o ultimă seară petrecută împreună. Curând, vom pleca pe rând, iar cazemata noastră va rămâne singuratică și pustie.