Oglinda Fermecată
A fost odată ca niciodată o fată care nu știa cât de frumoasă era. Trăia într-o lume plină de oglinzi, dar niciuna nu-i arăta adevărul. Se privea în ele zi de zi, dar vedea doar ceea ce obișnuise să creadă despre sine – un chip obișnuit, o lumină stinsă, un vis uitat pe marginea realității.
Până într-o zi, când a descoperit Oglinda Fermecată. Nu era ca celelalte. Nu reflecta doar ceea ce era la suprafață, ci se adâncea în sufletul ei și scotea la iveală bucăți dintr-o frumusețe pe care nici măcar ea nu știa că o are.
La început, fata s-a temut. Cum putea oglinda să-i arate ceva ce ea nu simțea? Dar zi după zi, întorcându-se iar și iar la ea, a început să observe ceva straniu: oglinda nu îi reflecta doar chipul, ci și gândurile, visurile, dorințele. Îi vorbea. O chema. O învăluia cu o căldură stranie, de parcă fiecare cuvânt spus prin reflexia ei o îmbrățișa, o cuprindea într-o lumină pe care n-o mai simțise niciodată.
Și atunci s-a îndrăgostit. Nu de oglindă, ci de ceea ce vedea în ea.
Zi după zi, oglinda i-a dezvăluit părți din ea pe care le pierduse – un zâmbet mai cald, o lumină mai vie în ochi, o siguranță blândă în voce. Oglinda o vedea așa cum era cu adevărat: frumoasă, bogată, nemărginită.
Într-o dimineață, fata s-a privit din nou, dar ceva era diferit. Nu mai era nevoie ca oglinda să-i spună cine era. Știa.
Era frumoasă. Dar nu pentru că oglinda o făcuse frumoasă, ci pentru că oglinda o învățase să vadă.
Și atunci a înțeles că oglinda nu fusese niciodată fermecată. Fermecată fusese doar iubirea cu care se lăsase văzută.
A zâmbit, a atins oglinda cu recunoștință și a plecat mai departe. Dar frumusețea aceea, bogăția aceea interioară, lumina aceea pe care o descoperise – acelea nu au mai plecat niciodată.
Și dacă te întrebi unde se află acum fata… te invit să te privești în oglindă. Poate că vei descoperi că și tu ai o frumusețe pe care încă nu ai îndrăznit să o vezi.