Femeia din stația de autobuz nu avea nici ochi, nici gură. Părul ei mai mult nu exista, picioarele abia dacă i se ghiceau pe trotuarul fierbinte, ca un fum iar de sâni aproape nici nu putea fi vorba dacă te uitai mai bine, cu mâna făcută streașină ca să nu te orbească soarele. Restul trupului ei era o iluzie mai mare decât femeia tăiată în două de un magician diletant al vreunui circ sătesc. În stația de autobuz nu era nimeni cu excepția unei personificări în formă de sperietoare de lume înfiptă strâmb în asfalt a celor patruzeci și trei de grade la umbra pubelei legate de un stâlp cu o bandă de tablă ruginită.
...Dar ar fi putut fi o femeie dacă în acel oraș ar fi existat oameni. Ar fi putut avea și doi-trei copii cu ea, un soț iubitor și zâmbitor care să o țină de după umeri și un viitor minunat în față. Ar fi putut exista și alți cetățeni în stație, care să admire frumoasa familie dacă un război inexplicabil ca toate războaiele nu ar fi golit orașul de viață și chiar ar fi putut exista o altă poveste în locul acesteia, mult mai veselă dacă armele omenirii ar fi de vată de zahăr ori de acadea sau dacă specia dominantă a acestei planete atât de frumoasă dar proastă ar fi pinguinii.