agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ The oak
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-10-01 | [This text should be read in romana] | Submited by Tatiana Vintur La drept vorbind, toată viaÈ›a mea e un È™ir de pasiuni eÈ™uate. Mereu am luat-o de la început. Ca un adevărat rac ce sînt. Dar o să mă înÈ›elegeÈ›i mai bine din exemple, care mă reprezintă, cred, chiar dincolo de ceea ce spun dicÈ›ionarele despre pasiuni. ÃŽn copilărie, mi-am dorit foarte mult o bicicletă. N-am avut-o È™i jinduiam după ea. ÃŽn ziua cînd, mai tîrziu, mi-am cumpărat una, eram foarte mîndru È™i de bicicleta mea È™i de mine. Am început să fac zeci de kilometri cu ea zilnic. IeÈ™eam în marginea oraÈ™ului È™i pîndeam cicliÈ™tii care se antrenau. Mă luam după ei È™i pedalam cît puteam de tare. Uneori reuÈ™eam să-i însoÈ›esc cîțiva kilometri. Pe urmă aÈ™teptam alÈ›ii. Seara, mă întorceam frînt. ÃŽmi storceam maioul de transpiraÈ›ie, făceam un duÈ™ È™i mă culcam fericit. Această pasiune a eÈ™uat în umilință. ÃŽntr-o zi, cum mergeam foarte mîndru de mine pe bicicletă, undeva în afară de oraÈ™, am simÈ›it o lovitură puternică în spate, m-am trezit zburînd prin aer È™i am aterizat la cîțiva centimetri de o bornă kilometrică de pe marginea È™oselei. Eram, cum se spune la box, complet groggy. M-am ridicat de jos fără să-mi dau seama ce se întîmplase, cînd am văzut un camion îndepărtîndu-se È™i, de la fereastra cabinei È™oferului, cineva făcîndu-mi un semn batjocoritor cu mîna. AÈ™adar, fusesem azvîrlit intenÈ›ionat de camionul care se îndepărta încet, poate pentru ca însoÈ›itorul È™oferului să aibă timp să savureze spectacolul. M-am scuturat de țărînă, mi-am îndreptat cum am putut cadrul bicicletei care se îndoise astfel încît roÈ›ile se adunaseră, se ghemuiseră ca labele unui animal crispat, m-am suit pe bicicleta care acum arăta jalnic È™i caraghios, mai înaltă È™i cu cocoașă parcă, È™i am plecat. Lumea se uita la mine curioasă È™i probabil aveam un aer de Don Quijote pe o mîrÈ›oagă sui generis. Abia aÈ™teptam să se termine acel calvar. Eram furios È™i umilit. Nu mai aveam nici o plăcere să merg cu bicicleta. Ajuns acasă, am aruncat-o într-o magazie È™i din ziua aceea cariera mea de ciclist amator s-a încheiat. Lamentabil, după cum vedeÈ›i. A doua pasiune a fost È™ahul. Jucam în fum de È›igară ore întregi fără să mă pot desprinde de pe scaun. Parcă mă È›intuia cineva acolo. Nu mîncam, mă durea stomacul de foame, dar continuam. Nu exista nimic mai important decît tabla aceea cu È™aizeci È™i patru de pătrate. ÃŽntreg universul încăpea acolo. A fi sau a nu fi? Nu, a cîștiga sau a nu cîștiga, aceasta era întrebarea. Vroiam să cîștig neapărat È™i sufeream cînd mîncam bătaie. Totdeauna am fost un orgolios È™i nu mă puteam dezminÈ›i... Ca să-mi menajez orgoliul, m-am apucat să studiez jocul. Mi-am cumpărat cărÈ›i de È™ah È™i nopÈ›i întregi am aprofundat teoria deschiderilor, am repetat finaluri, am analizat combinaÈ›ii. Treptat, povestea asta m-a acaparat cu totul. Contractasem boala... Acum nu numai orgoliul mă împingea înainte. DimineaÈ›a eram ca un beÈ›iv căruia îi lipsea porÈ›ia de alcool. Apoi, am învățat să "citesc" o partidă È™i ceasuri întregi citeam partide de È™ah. ÃŽn tramvai, în autobuz, făceam acelaÈ™i lucru. ÃŽntr-o zi, am descoperit că puteam să joc fără tablă. Șah orb. Și, fireÈ™te, mi-a făcut plăcere să-mi demonstrez posibilitățile la acest capitol nou. La început, mă mulÈ›umeam să joc cu spatele la tablă, notînd mutările pe o foaie de hîrtie. Adversarii îmi anunÈ›au răspunsurile lor. Ulterior, am complicat puÈ›in regia acestui spectacol. Stăteam singur într-o cameră, lîngă un telefon, iar adversarii mei în altă cameră. Eu fără tablă, ei cu tablă È™i ne comunicam mutările la telefon... Pînă cînd, într-o altă zi, am descoperit că nu mai aveam nevoie nici de adversari. Puteam să-mi fiu eu însumi adversar. Am început să joc singur, gîndind pe rînd din perspectiva albului È™i a negrului. Am făcut asta mai întîi la tablă. Mutam piesa albă, pe urmă îmi combăteam intenÈ›iile cu piesele negre. Acest joc, nu È™tiu dacă vă daÈ›i seama, era destul de periculos. Pînă atunci nu-mi pusesem la încercare decît memoria. Acum atacam chiar unicitatea fiinÈ›ei mele. Dintr-odată, fiinÈ›a mea s-a rupt în două. Una care juca cu piesele albe, alta care juca cu piesele negre. Aceste jumătăți din mine se combinau, se refăceau, se reuneau, într-o continuă sfîșiere È™i reconstituire a unității mele. După un timp am renunÈ›at È™i la tablă. Stăteam întins în pat È™i ore întregi, cu ochii în tavan, mă luptam corp la corp cu mine însumi, cum zicea Van Gogh, dar nu ca să creez ceva, ci ca să cîștig o partidă pe care în acelaÈ™i timp o pierdeam. Pentru că dedublarea mea era însoÈ›ită, vă imaginaÈ›i de ce, de o rapidă dezagregare a tuturor lucrurilor normale. Acum, nu mai aveam nici o È™ansă. Nu mai puteam cîștiga nici o partidă fără ca ea să însemne în acelaÈ™i timp o înfrîngere. La jumătatea oricărui elan urma o jumătate de prăbuÈ™ire. Eram sfîșiat în două È™i mă sfîșiam È™i mai mult. ÃŽncepeam să mă suspectez pe mine însumi È™i, cumva, să mă apăr de propria mea umbră sau s-o urmăresc bănuitor pe furiÈ™ ca să-i aflu intenÈ›iile. Cel care mă privea din oglindă era adversarul meu. Trebuia să nu mă uit în ochii lui ca să nu mă divulg. Trebuia să mă feresc de mine însumi È™i trebuia să mă lovesc pe ascuns. Astfel, tot ce pînă atunci fusese clar în raporturile cu mine însumi a fost lovit dintr-odată de o confuzie gravă. Iar nenorocirea era că nu mă puteam opri. Mă comportam întocmai ca un morfinoman. M-am dus la un doctor, i-am cerut sfatul, dar el, fie că n-a înÈ›eles ce se petrecea cu mine, fie că se va fi gîndit că oricum n-aveam să-l ascult, m-a sfătuit destul de plictisit să las È™ahul È™i să nu mai joc. "ÃŽn chestiile astea, a zis el, există o singură soluÈ›ie, cea radicală. La fel ca la orice drog. Tai drogul. AÈ™adar, tabla de È™ah trebuie dăruită unui prieten sau aruncată." UÈ™or de zis. Am ascuns tabla acasă, ca să n-o mai văd, È™i am încercat să nu mă mai gîndesc la È™ah. Căutam treburi care să-mi ocupe întreg timpul È™i să mă obosească. ÃŽn zadar. Ajunsesem chiar să am unele tulburări psihice È™i mă credeam un incurabil. Norocul meu a fost că tocmai atunci mi-a căzut în mînă o povestire a lui Zweig despre un jucător de È™ah care a înnebunit tot aÈ™a, jucînd È™ah orb cu el însuÈ™i. M-am speriat îngrozitor, iar spaima a reuÈ™it ceea ce nu reuÈ™ise doctorul. Instinctul meu de conservare m-a ajutat să-mi È›in jurămîntul, căci în noaptea aceea am jurat să mă vindec È™i să nu mai joc. Dar era cumplit de greu. Sufeream, mai rău ca un alcoolic căruia i se smulge din față paharul. Probabil, È™i într-un asemenea caz trebuie o perioadă de dezintoxicare. ÃŽncet, încet, toxinele se elimină È™i revii la normal. TotuÈ™i, încă multă vreme, cum vedeam o tablă de È™ah tresăream. Mi se făcea frică È™i plecam mai departe, dar ceva ca o taină continua să existe. Prin urmare această pasiune a eÈ™uat pe pragul nebuniei. Ca să uit de È™ah probabil, m-am avîntat în altă pasiune. Ascultam muzică. Ore întregi ascultam acelaÈ™i concert de vioară sau aceiaÈ™i concert de pian. Aveam o discotecă cu aproape tot ce consideram eu "mare" în materie de muzică simfonică. Și cum veneam acasă, puneam în funcÈ›iune picupul, după care È™apte sau opt ore mă scăldam în muzică uitînd orice altceva... Cred că această pasiune a fost mai lungă decît celelalte. Știam pe dinafară concertele È™i simfoniile respective, dar tot le ascultam. Le cîntam cumva în gînd înainte. Pînă mi-am dat seama că de fapt nu mai ascultam, ci ascultam ceea ce exista în mine, iar sunetele propriu-zise se tîrau ca o umbră după muzica din capul meu. Eu, în realitate, pe aceea o ascultam. De la o vreme, aproape mă deranja muzica reală. O concura pe prima care cînta în mine È™i mă împiedica s-o gust. S-a întîmplat ca atunci cînd te amuză să-È›i auzi ecoul vocii, pînă ce, la un moment dat asta te împiedică să mai vorbeÈ™ti È™i să auzi normal. Dar altceva m-a făcut să renunÈ› la această pasiune... Noi sîntem ca un cîntec, nu credeÈ›i? Un cîntec nu se poate cînta niciodată de la sfîrÈ™it spre început. Trebuie să-l cînÈ›i totdeauna îndreptîndu-te spre sfîrÈ™it. Pe parcurs, în timp ce cînÈ›i încă È™i muzica te îmbată, îți dai seama că sfîrÈ™itul se apropie totuÈ™i, oricît l-ai amîna. ÃŽncerci să lungeÈ™ti puÈ›in notele, dar asta nu dă cîntecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amîni doar sfîrÈ™itul. Te încăpățînezi să nu recunoÈ™ti o evidență. Că orice cîntec are un sfîrÈ™it. Oricît ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă cînd ea e acoperită de tăcere. Cînd tăcerea e mai puternică decît muzica. Astfel că orice cîntec, orice concert mi se părea că nu este decît un continuu avertisment. Mi se repeta mereu că frumuseÈ›ea, vraja sînt provizorii. Că după ele va urma tăcerea. Că sunetele acelea minunate pe care le ascultam se vor preface în tăcere, în cenușă. Muzica va muri. Nu putem în timpul concertului să fugim înapoi prin desiÈ™ul sunetelor spre clipa cînd, îmbătaÈ›i de muzică, am deschis buzele È™i am început să murmurăm. Pe măsură ce înaintezi în emoÈ›ie, te apropii È™i de sfîrÈ™itul ei. Nimic nu te poate salva. Nu există decît frumuseÈ›i trecătoare. Eternă e doar tăcerea. Concertele care întrerup tăcerea nu fac decît s-o tulbure cîteva clipe ca o piatră care loveÈ™te suprafaÈ›a încremenită a unui lac. Atît durează muzica. Atît durează cît È™i cercurile concentrice de pe luciul unui lac. Restul, da, restul e tăcere. Orice am face. Concertele sînt ca È™i noi. Accidente ale tăcerii. O, dacă am putea să ne întoarcem de la jumătatea unui concert înapoi spre începutul lui! Dar nu se poate. Un cîntec îmbătrîneÈ™te în timpul cît îl cîntăm. El începe tînăr, luminos, plin de încredere È™i de speranță. Se maturizează, continuă îngîndurat, apoi deodată îmbâtrîneÈ™te. Uneori îmbătrîneÈ™te solemn, alteori îmbătrîneÈ™te melancolic. Asta n-are importanță. Ceea ce contează e că se apropie de sfîrÈ™it È™i de moarte. O moarte somptuoasă nu e mai puÈ›in moarte... Dacă am încerca să ne întoarcem... dar nu, nu se poate. Nici să ne oprim. ȘtiÈ›i cum se aude un cîntec atunci cînd acul care se roteÈ™te pe disc nu mai înaintează... O puneÈ›i că un concert se poate relua de la capăt le cîte ori vrei. Nu e adevărat. De fiecare dată nu e întocmai acelaÈ™i concert. E ceva schimbat. Ceva, infim poate, schimbat în tine însuÈ›i. Discul e acelaÈ™i, dar tu nu mai eÈ™ti acelaÈ™i dinainte. EÈ™ti altul, mereu altul. Și astfel, dacă asculÈ›i toată viaÈ›a acelaÈ™i concert, de fapt asculÈ›i mereu alte concerte. AÈ™a cum nu putem citi aceeaÈ™i carte oricît am vrea. Nu, asta e o himeră. Chiar dacă citim aceeaÈ™i carte va trebui să recunoaÈ™tem la sfîrÈ™it că am citit nenumărate cărÈ›i. De fiecare dată altă carte, pentru că de fiecare dată eu nu mai eram eu cel dinainte, ci altul, puÈ›in sau mult schimbat... Numai că la o carte e mai uÈ™or să-È›i dai iluzia că poÈ›i să rămîi la aceeaÈ™i pagină. Chiar dacă È™i asta e o iluzie. O minciună. Pentru că, dacă rămîi la aceeaÈ™i pagină, de fapt citeÈ™ti mereu o pagină nouă pe măsură ce îmbătrîneÈ™ti... Dar cărÈ›ile sînt mai generoase cu iluziile noastre. Putem să le citim mai încet, să întîrziem, să amînăm, să revenim, să ne minÈ›im, să uităm fatalitatea sfîrÈ™itului, în timp ce ascultînd un concert e imposibil să faci asta. Iată de ce am renunÈ›at È™i la muzică. Mi-a rămas însă cea mai mare pasiune a mea. Mă veÈ›i întreba care e. Ce nume are. Și mi-e foarte greu să-i dau un nume. Dacă i-aÈ™ spune "încredere în ceea ce e frumos" ar suna cumva retoric È™i pe undeva neadevărat. N-am fost niciodată de un optimism prea robust. Dimpotrivă, am fost mereu vulnerabil. Călcîiul lui Ahile, la mine, s-a extins, aÈ™a, cam pe trei sferturi din trup. Poate tocmai de aceea, pentru că mă simÈ›eam atît de vulnerabil am început să vorbesc atît de mult despre speranță. Și, cum să vă spun, nu vorbeam pur È™i simplu despre speranță. O sacralizam. Aveam în faÈ›a vieÈ›ii atitudinea unui mistic de fapt. Mă emoÈ›iona lumina È™i-mi spuneam că nu e chiar o vorbă goală religia simÈ›urilor. ÃŽmi plăcea să visez chiar că e posibilă un fel de atitudine vegetală în faÈ›a lumii. Visam să ajung să stau ca o plantă la soare, să mă comport ca un arbore, care atins de lumina amiezii uită cu totul de frig. N-o să vă surprindă prin urmare că iubesc marea. Poate o să vă surprindă puÈ›in pretenÈ›ia că o iubesc altfel decît ceilalÈ›i oameni. Dar vă asigur că pretenÈ›ia asta nu ascunde nici o vanitate. E vorba de altceva. Adeseori, vara, pe plajă, mă uitam în jur È™i mă întrebam ce reprezenta marea pentru necunoscuÈ›ii care stăteau la soare să se bronzeze, sporovăind veseli sau prăbuÈ™iÈ›i în clipa lor interioară. Pentru unii, marea era cu siguranță un exil provizoriu din plictiseala È™i mediocritatea vieÈ›ii obiÈ™nuite. Veneau pe plajă È™i trăiau cîtva timp în afara destinului lor. Sau vroiau să prindă puteri, ca să reziste pînă la vara viitoare. Marea era pentru ei ca o cură de întinerire forÈ›ată. Cu trupul gol la soare, încercau să uite că erau mai bătrîni decît în verile precedente. AlÈ›ii veneau dintr-o nevoie de barbarie. Nu erau niÈ™te barbari adevăraÈ›i pentru că nu aveau curaj să renunÈ›e decît temporar È™i parÈ›ial la confortul civilizaÈ›iei, la tramvaie, la vacarmul oraÈ™elor. Aduceau, dealtfel, È™i pe plajă vacarmul. Erau bolnavi de el. Nu se puteau lipsi, cei mai mulÈ›i, nici de maÈ™ini. Umblau în schimb în picioarele goale cu iluzia că au regăsit natura elementară. Iluzie de o clipă. Erau niÈ™te barbari rataÈ›i, ce să vă spun... Eu mă duceam la mare din alte motive. Regăseam acolo stratul cel mai primitiv al pasiunilor mele. Aveam pe nisip o plăcere aproape vicioasă. ÃŽmi era de ajuns să mă întind pe nisipul fierbinte, să simt curii soarele îmi dogoreÈ™te trupul, să aud cum marea foÈ™neÈ™te confuz la cîțiva paÈ™i de mine continuînd o melopee din care nu pricepeam nimic decît că eternitatea nu e altceva decît murmurul indiferent al tăcerii, golul prin care alergăm, pe care îl întrerupem o clipă cu fuga noastră, dar în momentul cînd ne-am prăbuÈ™it se reia... aÈ™adar, îmi era de ajuns să simt asta ca să regăsesc acel adevăr elementar din mine È™i să mă întorc la pasiunea mea... Iubeam deci È™i liniÈ™tea plajelor goale È™i strigătele celor care aleargă pe nisip, cum iubeam È™i fîntînile È™i setea sau templele vechi, năpădite de iarbă, È™i preotesele îngenuncheate în imaginaÈ›ia mea pe treptele lor. Și, după cum bănuiÈ›i, eram convins că nu există altă înÈ›elepciune decît aceea de a vedea partea însorită a adevărului că trăim. Un prieten care locuia în alt oraÈ™ È™i căruia îi plăcea să mă zgîndăre mi-a scris odată că el nu È™tia ce e speranÈ›a È™i ce-ar putea face cu ea. ÃŽmi amintea chiar faptul că grecii au scos-o ultima din cutia Pandorei, considerînd-o cel mai mare dintre rele. Oamenilor, zicea el, n-ai voie să le vorbeÈ™ti despre speranță dacă vrei să-i salvezi. Miroase a paradis. SperanÈ›a ne-a pregătit doar să înghiÈ›im mai bine cacialmaua. I-am răspuns că această cacialma este singurul lucru pe care-l avem. Și pentru că-mi vorbise despre greci, am vrut să-i povestesc despre fecioarele care undeva în Grecia veche dansau È™i cîntau, È›inîndu-se de mînă, È™i, cîntînd încă, se desprindeau, una cîte una, din cerc È™i se aruncau în abis. Vroiam să-i spun că eu aÈ™ fi dansat È™i aÈ™ fi cîntat alături de ele, dar n-aÈ™ fi putut să mă desprind din cerc. Pînă la urmă i-am povestit altceva, cum, odată, am mers o noapte întreagă printr-un desiÈ™ de jnepeni ceva mai înalÈ›i decît un om, în jurul unei cabane, la vreo cîteva sute de metri de ea, cu convingerea că mergeam în linie dreaptă. Poate că È™i viaÈ›a e aÈ™a. Mergem în cerc, în jurul unui punct pe care nu-l vedem È™i care, totuÈ™i, poate, e aproape, foarte aproape. Mai gîndeam astfel în ziua cînd am pornit pe drumul care m-a adus în această gară pustie unde o aÈ™tept acum pe Eleonora, după ce am aÈ™teptat zadarnic un tren. Eram într-o frizerie. Þin minte fiecare amănunt... Era chiar înaintea echinocÈ›iului de primăvară. Aerul se încălzise brusc. Cerul se limpezise. Plutea peste oraÈ™ o lumină vegetală, cum îmi plăcea mie, care mă îmbăta È™i promitea o primăvară înaltă. Un vînt călduÈ› È™tergea ultimele dîre de frig. Lumea zîmbea pe străzi È™i se simÈ›ea în aer că miracolul începea. Ce mai, afară erau prezente toate argumentele filosofiei mele... ÃŽn timp ce frizerul mă tundea, vedeam în oglindă, la garderobă, o femeie cam de patruzeci de ani, cu un aer simplu, modest îmbrăcată È™i cu ceva blînd È™i casnic în atitudini. Una din acele femei care nu trebuie să fie nici frumoase, nici bine îmbrăcate, care au un fel de maternitate elementară È™i o blîndeÈ›e resemnată È™i tăcută, trăind între gesturi mici. Stătea la garderobă, în aceeaÈ™i poziÈ›ie, fără nici o miÈ™care, fără nici o vorbă, privind în gol. De fapt, aveam impresia că nici măcar nu se gîndea. "Uite aÈ™a ar trebui să stau È™i eu, dacă vreau să fiu ca un copac", mi-am zis. Cînd venea un client, îi lua cu miÈ™cări automate pardesiul È™i pălăria È™i le aÈ™eza în cui. La plecare, îi È›inea pardesiul, dădea apoi de două-trei ori cu peria, mulÈ›umea cu voce înceată pentru bacÈ™iÈ™ul primit, după care își relua imobilitatea È™i tăcerea. La un moment dat am văzut-o cum se îmbracă, È™i-a luat o pungă de plastic È™i era gata să se îndrepte spre ușă cînd s-a întîmplat ceva. Probabil, unul dintre frizerii care lucrau de partea cealaltă, È™i mai spre fund, i-a zis ceva ce nu auzisem. Eu o vedeam numai pe ea. A stat cîteva clipe fără să spună nimic, privind fix spre partea din fund a frizeriei. Apoi deodată s-a congestionat È™i a început să strige. Și pe măsură ce striga, vocea ei se subÈ›ia, devenea È›ipăt, pînă cînd È›ipătul s-a sfărîmat. Ea își dădea seama că vocea n-o mai ajuta È™i È›ipa atunci È™i mai tare. Nu înÈ›elegeam nimic din ce spunea, dar È›ipătul acela nesigur, ca o lamă de cuÈ›it care se frînge, suna atît de strident încît era înfricoșător. Nu mai era un È›ipăt omenesc. Era un È›ipăt animalic plin de disperare È™i de neputință. Nu È™tiu cît a durat astfel, dar parcă nu se mai termina È™i simÈ›eam că nu mai puteam să suport. Și poate È™i mai mult m-a înfricoÈ™at faptul că în acest timp nimeni din frizerie n-a întors privirea spre locul acela. Ca È™i cum tot ce vedeam È™i auzeam erau născociri ale imaginaÈ›iei mele. Pentru ceilalÈ›i, femeia aceea tăcea în continuare la garderoba ei sau plecase. ÃŽnÈ›elegeÈ›i? Þipătul ei nu exista. ÃŽn zadar È›ipa, nimeni nu vroia s-o audă. Inclusiv eu, de fapt. Căci în tot acest timp nu m-am sculat de pe scaun să mă întorc. L-am lăsat pe frizer să mă tundă mai departe. Și numai după ce femeia s-a dus undeva în spatele frizeriei, unde își lăsau frizerii halatele, căci i se făcuse rău, l-am întrebat pe cel care mă tundea: "Ce s-a întîmplat?" Ca È™i cum eu nu fusesem de față sau mă gîndisem la altceva, nu fusesem atent. Frizerul mi-a explicat atunci că femeia lucra acolo de mai multă vreme È™i fusese concediată, iar ea, neavînd din ce trăi, venea totuÈ™i È™i-È™i făcea treaba mai departe fără nici un salariu, mulÈ›umindu-se cu ceea ce primea bacÈ™iÈ™. Unul dintre frizeri îi aruncase o vorbă grosolană, adăugînd că nu era nevoie de ea acolo, de ce venea... ÃŽi auzeam încă gemetele cînd am plătit È™i am plecat cît am putut mai repede. SimÈ›eam că trebuia să ajung afară. Să n-o mai aud pe femeia aceea gemînd. Și parcă È›ipătul ei plutea în continuare ca un tăiÈ™ de pumnal în aerul frizeriei, deÈ™i ceea ce se petrecuse nu zdruncinase nici un detaliu. Rumoarea era aceeaÈ™i ca de obicei. "Criză de isterie, a zis unul. Am mai văzut noi de-astea." Atît. ÃŽnÈ›elegeÈ›i? Acesta a fost singurul comentariu pe care l-am auzit... Afară era primăvară. Dar, dintr-odată, am avut sentimentul că toată primăvara aceea care începea era indecentă. A fost ca o revelaÈ›ie. Am È™tiut în aceeaÈ™i clipă că nu voi mai putea să mă mint niciodată. Þipătul dizgraÈ›ios È™i disperat, aproape animalic, al acelei femei sfîșiase brutal tot ce È›esusem eu cu grijă ani de zile. Fericire? Lumină? FrumuseÈ›e? GogoÈ™i! Cacialma, domnilor. Nu există decît È›ipătul È™i tăcerea. Gemetele de animal înjunghiat È™i exclamaÈ›ia: "Am mai văzut noi de-astea". Atunci am priceput prima oară că trăisem într-o minciună aurită. Omul? Nu există "omul" decît în tratatele de filosofie care se mulÈ›umesc cu abstracÈ›iuni. ÃŽn realitate există mai multe feluri de oameni. Există călăul, există victima, există martorul care se amuză, există martorul indiferent, care nu aude sau pleacă pentru că nu-i place spectacolul, îl deranjează sau îl face să sufere. Mai există È™i cel care se revoltă. Dar pe acesta nu-l poÈ›i vedea totdeauna; îl copleÈ™esc martorii, dintre care se aleg mereu È™i călăii È™i victimele pentru că spectacolul trebuie să meargă fără oprire. AÈ™a a eÈ™uat pasiunea mea pentru o frumuseÈ›e umană abstractă. Mi-am dat seama că È›ipetele există, însă nu le auzim. Nu vrem să le auzim. Sîntem surzi, iar cei care È›ipă se chinuiesc să È›ipe È™i mai tare văzînd că nimeni nu-i aude. ToÈ›i își văd de treburile lor mai departe, ca È™i cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, iar tu te simÈ›i atunci ca o păpușă dezarticulată. Ca să recapeÈ›i senzaÈ›ia că eÈ™ti om trebuie să observi un semn că te aude cineva. Altfel înnebuneÈ™ti. Și ca să nu înnebuneÈ™ti, È›ipi È™i mai tare. Și deodată observi că vocea nu te mai ascultă. Þipătul a ajuns la limitele lui È™i s-a frînt. Tăcerea a fost mai puternică decît el. Cred că femeia aceea a înnebunit văzînd că nimeni nu se uita la ea decît prin oglindă, nimeni nu-i da atenÈ›ie. Dacă cineva, unul singur dintre cei de-acolo s-ar fi întors spre ea È™i i-ar fi zis ,,Ce vrei? De ce È›ipi?" probabil s-ar fi oprit. Ar fi dat o explicaÈ›ie sau ar fi plecat. Dar aÈ™a, văzînd că È›ipă în zadar, a È›ipat È™i mai tare ca să fie auzită. Se simÈ›ea probabil ca sub un clopot de sticlă din care privea lumea care își continua miÈ™cările netulburată. Ea vroia să iasă de sub clopotul de sticlă, să-l sfărîme È™i n-avea pentru asta decît o singură armă, disperarea ei. Disperarea cu care a început să È›ipe ca È™i cum ar fi bătut cu pumnii în clopotul invizibil de sticlă. Pînă cînd È›ipătul s-a frînt. M-am întors atunci la prima mea pasiune, înÈ›elegînd că ea e singura care merită să fie trăită, care nu te dezonorează. Pasiunea pentru dreptate. Am priceput că există atîta nedreptate pe lumea asta încît cineva însetat de dreptate va avea totdeauna ceva de făcut. Niciodată nu va ajunge la capătul pasiunii sale. Niciodată nu-È™i va epuiza È™ansele. Va eÈ™ua, dar o va putea lua de la capăt, chiar dacă nu va lăsa în urma lui nici o dîră de dreptate, ci numai una de sînge. AÈ™a a început să mă obsedeze din nou dreptatea, după ce renunÈ›asem de mult la cariera de judecător. Probabil, mi-am zis, toÈ›i trăim sub o crustă de sticlă, datorită ei nu auzim È™i tot datorită ei nu sîntem auziÈ›i. Și trebuie să ne hotărîm să spargem această crustă. Am revenit a doua zi la aceeaÈ™i frizerie. Femeia nu mai era, iar cel care o făcuse să È›ipe citea liniÈ™tit un ziar. Am întrebat de ea. Nimeni nu È™tia nimic. "E bolnavă?" Au ridicat din umeri. "Dar unde locuieÈ™te?" Nu È™tiau. Cînd am ieÈ™it pe ușă, am auzit 0 voce zicîndu-le celorlalÈ›i batjocoritor: "ÃŽncă unul care s-a È›icnit". Și puteam da, într-adevăr, această impresie. Am venit încă de vreo trei ori la frizerie fără nici un rezultat. Poate ca să scape de mine, unul mi-a dat într-o zi o adresă vagă, un nume de stradă de la marginea oraÈ™ului. M-am dus acolo. Era o stradă nenorocită, sordidă. Am intrat din casă în casă întrebînd. ÃŽn zadar. A trebuit să renunÈ›. Ceva se schimbase însă definitiv în viaÈ›a mea. Mai exact se zdruncinase. Am început să mă duc la tribunal să asist la procese. M-am apucat să studiez È™i dosarele unor procese încheiate demult. Aveam un prieten la arhivă. S-a mirat mai întîi, pe urmă m-a lăsat în pace. Din păcate i-am făcut necazuri, pentru că întîlnindu-mă într-o zi cu un judecător care judecase unul din acele procese i-am zis că dăduse o sentință greÈ™ită. Atunci mi s-a interzis accesul la arhivă. Mă mulÈ›umeam să asist la procesele care se judecau, cele care mi se păreau complicate È™i importante. ÃŽmi notam ce spuneau martorii, ce spunea acuzarea, ce spunea apărarea. Odată, după ce s-a citit sentinÈ›a, m-am ridicat să protestez împotriva verdictului. Am fost scos din sală. A doua zi, directorul liceului unde eram profesor mi-a pus în vedere că de multă vreme îmi neglijam orele de curs, că făceam È™coala de rîs È™i că va fi nevoit să mă concedieze dacă nu-mi băgam minÈ›ile în cap. O vreme am ocolit tribunalul. Pe urmă, într-o amiază cînd am plecat de la liceu, n-am mai rezistat È™i m-am strecurat din nou în sala de judecată. Văzîndu-mă, un aprod m-a întrebat amical: "AÈ›i fost bolnav?" Probabil n-arătam prea bine. Am dat din cap, încuviințînd. La plecare, acelaÈ™i aprod m-a însoÈ›it cîțiva paÈ™i ca să mă întrebe: "Am văzut că scrieÈ›i tot timpul, pot să vă fiu È™i eu de folos?" Am plecat neÈ™tiind ce să-i răspund. ÃŽn vremea asta, de cîte ori ieÈ™eam pe stradă mă uitam la toate femeile mai simple în speranÈ›a că o voi reîntîlni pe femeia de la frizerie. Ajunsese un fel de obsesie. Mă urmărea È›ipătul ei oribil, insuportabil. Uneori mă înfuriam È™i dacă aÈ™ fi întîlnit-o aÈ™ fi fost în stare s-o strîng de gît. Datorită È›ipătului ei, toate se răvășiseră de la locul lor. Bruma mea de echilibru se dusese dracului... Acum mergeam ca un cîine È›inut în zgardă, la È™coală. Gîndul mi-era continuu la faptul că trăim sub o crustă de sticlă datorită căreia nu auzim ceea ce trebuie să auzim. Vroiam să-i oblig pe cei din jurul meu să audă. Să le strig: "Nebunilor, nemernicilor, nu vă prefaceÈ›i că nu auziÈ›i. ÃŽntoarceÈ›i-vă È™i întrebaÈ›i-o pe femeia care È›ipă: «Ce vrei, femeie?» Sau porunciÈ›i-i: «Încetează!» LuaÈ›i-o de mînă È™i daÈ›i-o afară. ScuturaÈ›i-o de umeri: «Femeie nebună, ce te-a apucat, de ce faci gălăgie aici?» Sau orice altceva. Dar pentru numele lui Dumnezeu, întoarceÈ›i capul. Numai atît faceÈ›i măcar. Nu vă continuaÈ›i gesturile ca È™i cum nimic nu s-ar întîmpla. SmulgeÈ›i-vă măștile de sticlă"... ÃŽnÈ›elegeÈ›i, aceasta a devenit pasiunea sau, dacă vreÈ›i, nebunia mea. Să smulg măștile de sticlă. Lumea e plină de măști de sticlă. Te uiÈ›i È™i nu le vezi. Mîngîi faÈ›a unei femei È™i nu simÈ›i masca asta de sticlă. Se îmbrățiÈ™ează doi amanÈ›i È™i nu simt unul la celălalt masca de sticlă. Se sărută È™i nu simt. Mama își creÈ™te copilul È™i nu simte cum odată cu obrazul se lărgeÈ™te È™i masca de sticlă. Nu, aceste măști nu se văd. Dar opriÈ›i-vă undeva, vroiam să le strig, È™i È›ipaÈ›i, cereÈ›i ajutor, ameninÈ›aÈ›i. Imediat veÈ›i observa măștile de sticlă. Figurile rămîn impasibile. Fiecare își vede de viaÈ›a sa, sub clopotul său de sticlă. ÃŽntr-o zi, în mijlocul pieÈ›ei am făcut această experiență. Era duminică dimineaÈ›a È™i toată lumea se plimba. Deodată m-am oprit È™i am început să È›ip. Nimeni nu s-a apropiat de mine să întrebe ce vreau. Trecătorii au iuÈ›it paÈ™ii È™i în cîteva clipe în jurul meu era gol. Peste cîtva timp, pe motiv că nu eram în toate minÈ›ile È™i că nu puteam fi lăsat să predau elevilor, am fost concediat de la liceu. Dar nu m-am întristat. M-am bucurat chiar. Acum aveam cît timp vroiam să mă duc la tribunal. Cînd m-a văzut, aprodul m-a salutat zîmbind: "Bine aÈ›i venit din nou pe la noi. Ce mai faceÈ›i?" M-am aplecat È™i i-am spus la ureche: "Fac procesul È›ipetelor". A rămas perplex È™i sînt convins că în clipa aceea m-a crezut nebun. "Bine, bine, sigur... ÃŽnÈ›eleg... PoftiÈ›i." Bietul om nu È™tia cum să fie mai prietenos cu mine, să nu mă supere. Se temea probabil să nu mă reped să-l strîng de gît. Din ziua aceea, cînd mă zărea își făcea de lucru în altă parte, dar mă studia pe furiÈ™ cu o mare curiozitate. L-am surprins chiar făcîndu-i un semn discret unui grefier, cu înÈ›elesul "ăsta e". Nu era, dealtfel, singurul care mă evita. Lumea mă cam părăsise. Pînă È™i amicul meu de la arhivă se ferea de mine după ce s-a auzit că m-am dus la preÈ™edintele tribunalului È™i i-am propus să-i dea în judecată pe cei de la frizerie. Vă daÈ›i seama că È™i preÈ™edintele tribunalului m-a crezut nebun. De fapt, vroiam numai să văd cum reacÈ›ionează la propunerea mea. Nu mă aÈ™teptam s-o ia în serios. Seara, acasă, am început, totuÈ™i, singur să fac un asemenea proces. Am enumerat mai întîi, pe hîrtie, conÈ™tiincios, argumentele care pledau contra femeii de la frizerie: ― a tulburat liniÈ™tea unui local public; ― nimeni dintre cei de-acolo nu era, în fond, vinovat de concedierea ei; ― cei prezenÈ›i n-au făcut altceva decît s-o lase să È›ipe; nimeni n-a bruscat-o; È™i totuÈ™i, în loc să se liniÈ™tească, ea a continuat È™i mai tare; ― fiecare avea propriile sale necazuri, chiar fără să fi fost concediat; totuÈ™i nici unul nu se apucase să-i reproÈ™eze ei necazurile sale; ― È›ipătul nu este un argument, este o izbucnire de disperare; dacă fiecare È™i-ar È›ipa disperările pe toate drumurile, nu s-ar mai putea trăi. Pe altă hîrtie, notam argumentele care erau de partea ei: ― femeia nu voise decît să muncească onest, să-È™i ducă viaÈ›a ei amărîtă pînă la capăt; È™i dintr-odată s-a văzut lipsită de această posibilitate; ― ea n-a răspuns glumei sau grosolăniei unui frizer; ceea ce a strigat în ea a fost disperarea care o sufoca; ― un om într-o asemenea situaÈ›ie este la fel de aproape de moarte È™i de nevoia de tandreÈ›e, de înÈ›elegere; e în stare atunci să cerÈ™ească un semn de care în condiÈ›ii obiÈ™nuite se poate lipsi; È™i, cînd nici cerÈ™indu-l nu-l poate obÈ›ine, urlă ca un animal; prin acest urlet, omul face o ultimă încercare de a se salva înainte de a se scufunda cu totul; ― dacă unul, unul singur dintre cei de față ar fi reacÈ›ionat, ea s-ar fi oprit; dar toÈ›i o priveau prin oglindă sau îi întorceau spatele; ― È›ipătul nu este un argument, dar este o dovadă că omul acela nu mai are ce face cu logica. AÈ™a a început o altă nebunie de a mea... Cum să vă explic mai bine? Tot firea mea m-a împins È™i spre asta. Căci, dacă asemănaÈ›i viaÈ›a cu un joc de ruletă, îmi era cu neputință să mă învîrt printre mese È™i să mizez puÈ›in, cu țîrîita, ca să nu risc. Nu, eu mizam de fiecare dată tot ce aveam în buzunar. Și ce jalnici mi se păreau cei care își drămuiau pasiunile, ca nu cumva să se trezească săraci. Nu-mi plăcea să trăiesc din mărunÈ›iÈ™, aveam alte idei È™i alt sînge în arterele mele decît ei. Vroiam să risc totul pe un număr cîștigător. Și, ca să fiu pe deplin sincer, la început eram chiar convins că voi cîștiga. Riscul meu nu era decît pe jumătate risc. Doream să fiu admirat doar pentru nepăsarea cu care azvîrleam totul pe masă È™i aÈ™teptam apoi calm să se învîrtă discul ruletei. Abia cînd acesta se oprea È™i vedeam că m-am înÈ™elat, rămîneam descumpănit. Cum se întîmplase? Nu-mi explicam. "Trebuie să fie o greÈ™eală", îmi ziceam atunci. Și iarăși o luam de la capăt, bănuind că unii murmurau, poate, în spatele meu: "ăsta are nervi de oÈ›el" sau "e nebun"... Mai tîrziu, lucrurile s-au mai schimbat. Nu mai aveam insolenÈ›a jucătorului sigur de el, ci mizam strîngînd pumnii, în vreme ce, în loc de murmure admirative, bănuiam rîsete înăbuÈ™ite. Acum îmi trebuia toată înverÈ™unarea de care eram în stare ca s-o iau de la capăt. Fiecare pasiune mă sărăcea cu totul, mă aducea în pragul falimentului È™i îmi trebuia un timp să-mi revin. Dar echilibrul nu-mi pria. Curînd, ardeam È™i speram iarăși. Numai că de data aceasta descoperisem È™i altceva, dincolo de faptul că-mi doream numerele cîștigătoare pentru a mă apăra de o resemnare sălcie. Descoperisem îndoiala È™i chiar necesitatea îndoielii. Vechea mea încăpățînare de a crede fără rezerve mi se părea acum un fel de orbire. M-am gîndit că, pentru a nu greÈ™i, trebuia să caut în orice idee È™i contrariul ei, să cîntăresc. Dreptatea nu stă pe un singur talger, mi-am zis, ci în balanță, în cumpăna dreaptă a ambelor talgere. Toate raÈ›ionamentele mele au început astfel să devină procese. Orice gîndeam, căutam È™i reversul. Oricărei lumini, îi căutam umbra. Oricărei vorbe, îi căutam ecoul. Nu mai era nimic "curat". Totul era "murdărit" de contrariul acelui lucru. Eram un fel de Sisif, dacă vreÈ›i, care-È™i arunca singur stînca pe coasta muntelui odată ajuns sus. ÃŽntr-un fel, mă întorsesem la viciul de a juca È™ah cu mine însumi. Acum transformam fiecare idee într-o partidă de È™ah. ÃŽntr-un proces. Cîte idei, atîtea procese, atîtea partide de È™ah. Făceam exact acelaÈ™i lucru ca atunci cînd jucam pe rînd, tot eu, cu piesele albe È™i cu piesele negre. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy