În drum spre trăirea unei senzații de sinucidere m-am întalnit cu batrânul Asperus. Îi constatasem de mult Personalitatea Vidă, aflată în așteptare, realizând și cât de mult îi semănam.
Mi-a citit în ochi umbra unei întrebări: visam sau era o oglindă(?). Nici nu gândisem că aș putea fi umbra lui...
Mi-am dat seama că plecase demult. L-am urmat fără să vreau, furișâdu-mă prin curți, lipindu-mă de ziduri, ascunzâdu-mă sub pașii grei ai trecătorilor grăbiți, dar cu toatea astea El era conștient de prezența mea.
Ajunsesem pe o stradă laturalnică, când brusc se întoarse și îmi înfipse mâna în gât imobilizându-mă, apoi fluieră de două ori. Apăru o ceata gălăgioasă, formată din câțiva îngeri abrutizați de alcool, care mă înșfăcară trăgându-mă în locul cel mai întunecos al sufletului lor, ca apoi sa se debaraseze de mine, cu voioșie, aruncându-mă în prima pubelă întâlnită în cale.
Râsetele lor m-au însoțit pe tot parcursul căderii, apoi a fost o lumină, o lovitură în spate care mă făcu sa țip, și pe urmă trebuia să învăț să spun "mama".