Pornesc de dimineață fără vreun un țel clar spre...niciunde. Ce țintă sublimă! Îmi închei în grabă paltonul prăfuit și împroșcat ieri de un sofer prea determinat să ajungă și el ca mine, tot către barul "Nicaieri" de pe strada "Acolo" la nr. 0.
E locul nostru de întâlnire, al uitucilor proletari și vorbitori de nimicuri pline de substrat cu miros de Scânteia și ceai de mentă, la umbra fumului de Carpați fără, sorbind din cafele slabe de zi cu zi îndulcite cu monopol, admirând pereții murdari și plini de igrasie.
Azi n-am să merg acolo, chiar dacă ne-a promis Mariana ca ne face cadou vreo doua,trei romanțe ce le-a învațat hălăduind prin Paris anul trecut. Azi vreau să mai vad incă o dată bulevardul Triștilor, pe unde nu demult eu și Gicu pierdeam vremea în cautare de vreo bere rece, depănând cică amintiri de prin liceu,în confuza noastră luptă cu timpul liber primit cadou după ce ieșeam din uzină.
Pășesc grăbit pe străzile proaspăt umezite de ploaia scurtă de vară,admirând praful care se ridică încet deasupra mea și țânțarii hămesiți adunându-se pe la felinare.
Pensionarii speriați parcă își adună de prin balcoane hainele ude ce n-au apucat să le culeaga inaintea ploii, blestemându-și uituceala și telenovela prea lungă la care au stat cu sufletul pe buze, așteptând finalul deobicei fatidic.
În spatele meu se ceartă doua țigănci de la o pereche de șlapi de gumă, de parcă ar fi fost tezaurul național, doamne, ce oameni! Și mă întreb, mai am voie oare măcar să mă mir? Că cine știe, poate se confiscă și asta daca n-am grijă mare...
Ignor și merg mai departe.
Off, parcă nu mai găsești terase ca altădată, pline de lume zâmbitoare, însetată de povești nemuritoare de partid și de berea care curgea parcă la robinetul după-amiezilor toride. Atata supărare-n oameni mai rar. Și pe zi ce trece e tot mai urâtă bestia devoratoare a zilelor noastre mai toate insignifiante și demoralizante.
Uneori mâ gândeam să-mi vând sufletul, dar nu diavolului, ci tocmai lui Dumnezeu, în schimbul unei clipe în care aș afla cine sunt eu, de ce sunt eu, cine sunteți voi, cine sunt ei...da...suntem doar praful din atmosfera viselor noastre...nimic mai mult...deocamdată așa tind să cred cu tărie.
Și merg mai departe...tot orașul pare azi doar o imensă cavernă părăsită de mult de umanitate și divinitate. Noi nu suntem acolo, robotizăm doar o atmosferă sumbră, mucegăioasă, îi dăm un titlu și ne încăpățânăm s-o locuim de parcă altceva n-am avea mai bun de făcut toată viața. Și toate se derulează astfel ca într-un film american prost, de categorie B, în care poți anticipa absolut tot fără să ai vreo importantă cultură cinematografică.
Asta ne definește oare? E asta tot?
Ce-ar fi sa mă întorc îar în Nicăieri? Poate că Mariana-mi va cânta că la Paris e mai frumos...