agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-12-11 | [This text should be read in romana] | Submited by Laurentiu Nastasa
Coada coloanei a ajuns deasupra malurilor și s-a oprit de-a lungul unui drum îngust, care curge cotit, printre livezi, spre Dunăre. După un cuvânt de ordine venit dinspre capătul coloanei, facem front la stânga, cu fața către răsărit.
Mă uit împrejur. Subt o movilă de la spatele meu, cântă abia auzit un izvor mic pe un șipot de lemn, din capătul căruia se arcuiește spre pământ o sârmă subțire de lumină. Și deodată, la vreo douăzeci de pași în fața grupului nostru, răsare ca din pământ o linie de trăgători bulgari, în uniformă cafenie… Cu arma la picior, bulgarii se uită la noi, în tăcere. Un glas, pornit dintre ei, ne strigă să aruncăm la pământ orice armă. De la spatele lor, câteva mitraliere sunt aduse apoi ostentativ și îndreptate asupra noastră. Când această pregătire e gata, un ofițer de-ai lor, încruntat, iese înaintea rândurilor și ne strigă pe românește: - Închinați-vă !... Toți cei din jurul meu își fac cruce, mărunt și precipitat. Clipele trec greu, pulsul vremii bate tot mai rar. Câteva vrăbii care se pregătesc de culcare într-o salcie din apropiere înțeapă liniștea mare dimprejur cu ciripiturile lor nepăsătoare… Cu mâna încleștată pe revolver, aștept prima rafală de gloanțe, ca să m-arunc în dosul unei ridicături de pământ pe care am observat-o în stânga – și de acolo să alerg îndărăt, spre Dunăre, printre stufișuri. Aveam încă, astfel, o șansă din o mie să scap neatins până acolo… Dar minutele trec și nici o împușcătură nu pornește de la cei din față. A fost, poate, din partea lor, numai un mijloc de intimidare?... Rândurile bulgarilor sporesc în curând cu un nou val de luptători, cari vin din jos, asudați, înfierbântați de alergătură; vorbesc tare și trec printre cei dintâi, stricând solemnitatea clipelor precedente. Prin fața rândurilor noastre s-apropie dinspre flancul drept un ofițer bulgar, cu revolverul în mână. Merge încet, căutând cu ochii… Îl recunosc. E omul pe care acum două ceasuri l-am amenințat cu carabina, când se plimba printre noi călare, în uniformă de plutonier român. Mă caută… Șunt în șirul penultim din flancul stâng și am în față încă trei oameni de-ai noștri, ceafă-n ceafă. Cu o mișcare abia simțită, îmi aplec fruntea și întorc puțin capul spre partea opusă. Capela cea veche de soldat îmi acoperă pe jumătate ochii… A trecut. Nu m-a recunoscut. Dar o singură mișcare nechibzuită, pe care aș fi plătit-o cu viața, putea să mă trădeze. O să-l mai întâlnesc oare de multe ori de-acum înainte? Ni s-a făcut semn să stăm jos și bulgarii din fața noastră au venit mai aproape. Tuturor le strălucesc ochii de bucurie: - Rumanski ! Rumanski ! Unii vin să-și potolească setea, pe rând, la izvorul de lângă mine. Printre aceștia, un ofițeraș bulgar, înnegrit tare de soare și cu genele albe de praf, pare mai fericit decât toți. Râde mereu, ne bate cu mâna pe umăr și toata fața imberbă îi strălucește de-o nestăpânită bucurie. - Vous êtez heureux d’avoir gagné la bataille…(1) îi spune cineva dintre ai noștri. Băiatul se întoarce, surprins: - A, nu… sunt fericit c-am scăpat iar cu viață ! răspunde el tot pe franțuzește, cum poate. - Dar cu noi ce-o să se întâmple? - Nici o teamă ! răspunde bulgarul. Prizonierii noștri sunt bine tratați. Ça sera très bien… très bien…(2) adaogă el prietenește, depărtându-se. În acel moment, strigăte înfundate izbucnesc la dreapta mea, aproape, unde s-a iscat și o scurtă învălmășteală. Doi soldați bulgari au lovit fără veste cu patul puștii în cap un ofițer de-ai noștri și l-au doborât în șanț, plin de sânge. Altuia, care a fost izbit afară din rânduri, nu se știe pentru ce, un bulgar îi împlântă de două ori baioneta în spate și, a treia oară, când îl vede căzut, în burtă. Omul se zvârcolește ca un vierme, țintuit în țărână; ca să-și tragă îndărăt baioneta lungă înfiptă până la gura țevii, celălalt s-ajută cu piciorul… Mai încolo, spre mijlocul coloanei, s-aud alte țipete; și, mai departe, altele. Până să ne dăm bine seama ce se întâmplă, o voce puternică, poruncitoare, dominând tot freamătul de glasuri și de răcnete scrâșnite, strigă pe bulgărește o comandă. Bulgarii intră în rândurile lor și ordinea se restabilește. Dar cei căzuți nu se mai ridică. Și cine știe câti or fi căzut așa, de-a lungul coloanei întregi… Cineva ne transmite în șoaptă zvonul că, la o percheziție sumară, s-ar fi găsit asupra lor arme ascunse – și de aceea au fost executați. Este însă ușor de înțeles că nu era nevoie de asta, ca să se întâmple ce s-a întâmplat. Și incidente la fel, scene la fel de sângeroase, dacă nu și mai crâncene, trebuie să se petreacă în momentul acesta deasupra malului întreg, – peste tot unde ai noștri, în grupuri mai mari sau mai mici, s-au predat și sunt luați în primire de către bulgari. Dar la oraș, ce s-o fi petrecut?... Ni se rânduiesc santinele de-o parte și de alta, semn că vom fi porniți îndată. Înainte de a mă ridica, scot pe furiș revolverul din buzunarul de la spate și-l îngrop la picioare, în nisip. Și convoiul pornește iar, de astă dată condus ca o turmă de voința unor oameni straini, spre un destin necunoscut. Toți merg acum cu ochii-n pământ. Nimeni nu mai scoate o vorbă. Pe figurile celor din jurul meu e întipărită aceeași resemnare mocnită – nepăsarea docilă cu care țăranul nostru s-a lăsat întotdeauna dus de soartă. În urma noastră, rămân tot mai departe morții și răniții înșirați pe marginea drumului după această primă atingere cu bulgarii. La dreapta, văpaia asfințitului scade pe nesimțite. Prin pânzele înserării văd înca, pe alocuri, unde drumul se încovoaie, capătul coloanei noastre care înaintează domol, între două șiruri negre de caraule cu șpanga lungă, ca o procesiune întunecată de umbre. Un sfer de lună, palid, merge în pas cu noi. * Crâmpeiul de convoi din care fac parte a fost oprit pentru popasul de noapte, undeva, la o margine de sat părăsit, lângă o arie veche de grâu. M-am lăsat cu fața-n sus pe pământul neted și tare, alături de-un căpitan medic pe care întâmplarea mi l-a hărăzit vecin în noaptea asta. Am aprins amândoi câte-o țigară și stăm de vorbă, în șoaptă. Spre dreapta și la picioarele noastre oamenii dorm grămadă, înghesuiți compact unul în altul, ca să se încălzească. Unii au început de pe-acum a sforăi, cu capul subt mantale. - Vitele ! rostește vecinul meu, cu scârbă. Dacă se luptau cum trebuie, n-am fi ajuns aici… Domnul doctor e grozav de supărat că a căzut prizonier, tocmai el, care se credea în siguranță, la adăpost de asemenea nenorocire stupidă. - Uite-te la ei cum dorm și n-au habar, urmează el revoltat, ridicându-se într-un cot. Parcă nu s-ar fi întâmplat nici o schimbare cu ei… Au trecut numai de la un stăpân la altul… Auzind vorbă, o santinelă s-apropie domol prin întuneric și s-apleacă spre noi, să ne vadă la față. Nu pare să aibă intenții dușmănoase. E o namilă de bulgar – om matur, cu mustățile lungi, probabil gospodar de treabă în vreme de pace. - Colco e ceas? (3) întreabă el încet, cu oarecare îndoială, după ce ne-a examinat pe rând. Amabil, vecinul meu scoate repede ceasul și apropie țigara de cadran… Până să primească răspuns, bulgarul întinde laba, îi ia ceasul din mână – și se depărtează domol, în tăcere, așa cum a venit. - Uite-al dracului, domnule, exclamă indignat domnul căpitan văzând că nu se mai întoarce, mi-a luat ceasul ! - Trebuie să recunoști c-a lucrat cu discreție și cu tact, încerc eu să-l consolez. - Da’ d-ta n-aveai ceas? Pentru ce nu l-ai scos? - Ba am două, nu unul. Dar am avut impresia că ții să-l servești pe-al d-tale, înaintea mea… Pufnind pe nas de ciudă, domnul doctor s-a întors îmbufnat pe partea cealaltă și m-a lăsat singur, cu gândurile mele. Singur, față-n față cu imensitatea mută a văzduhului, subt privirea multiplă a cerului înstelat, care se uită-n jos enigmatic, neclintit, cu ochii lui de painjen… Prin întunericul străveziu al nopții de august, s-aud acum lămurit gemetele și vaietele slabe ale răniților, risipiți în împrejurimi. S-aud uneori și glasuri întărâtate de câini, care se bat între ei – câini vagabonzi, rămași fără stapân după evacuarea satelor din preajmă, să rătăcească noaptea printre hoituri și să dea târcoale răniților în agonie. Din întuneric, peste susurul larg al sfârșitului de vară, răsună arar și câte un foc de armă, izolat, ca la vie, urmat de schelălăituri ascuțite. În norii argintii dinspre apus, lumina de sidef a primului pătrar împletește încă, deasupra lunii, cununi de trandafiri palizi. Când această zare de lună dispare, nu-mi mai rămâne între gene decât, întinsă pe cer ca o eșarfă subțire de fum, paloarea bifurcată a Căii Lactee. Răceala nopții și pământul tare de subt mine m-au trezit din somn. Deschid ochii: se luminează de ziuă… Viziunile somnului din care m-am desprins abia îmi par mai adevărate, în prima clipă, decât arătările de vis ale lumii reale care-și fac apariția în jurul meu. O lumină de acvarium, searbădă și verzuie… o îngrămădeală mohorâtă de trupuri amestecate în poziții diferite – fețe plumburii, guri căscate, brațe încolăcite printre picioare străine… Pe un buștean, lângă rămășița unei șuri vechi de paie, mucezită pe o parte, un soldat bulgar veghează toropit de somn, cu fruntea înclinată, cu arma între genunchi. După urletul neîntrerupt al tunurilor, de ieri și de zilele trecute, liniștea asta imensă pare ceva supranatural. Am impresia că sunt singur, în mijlocul unui univers amorțit pe vecie. Până și frunzele agudului din apropiere, brumate de cenușa zorilor, stau într-o miraculoasă neclintire. Un foșnet… Între doi mărăcini din margine s-a ivit, cu mișcări furișate de sălbăticiune, cu pas de fantomă, un câine. Mânjitde sânge pe bot până la urechi, rămâne câteva clipe nemișcat, în trei picioare, adulmecând spre noi de departe… apoi se întoarce și dispare, în tăcere, ca o umbră. Din partea opusă vine acum altul, mai mare, cu burta plină. Se oprește și îndreaptă spre noi o privire placidă, de animal sătul. Când mi-a întâlnit ochii, pe deasupra grămezii de trupuri adormite, prin ochii lui a trecut o lucire stranie de ferocitate și părul de pe spinare i s-a zbârlit puțin, ca la lup… (va urma) (1) Sunteți fericit că ați câștigat bătălia… (fr.). (2) Va fi foarte bine… foarte bine… (fr.). (3) Cât e ceasul? (bulg.). Din G. Topârceanu – “Pagini de proză”, Editura Junimea, 1985 |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy