Visele…

Zilele treceau una după alta, ca niște copii xerox, cu aceleași ambuteiaje, claxoane, întîrzieri la serviciu, șefi dificili, probleme care mai de care, aceiași tuse seacă, aceiași răceala mocnită, cu durerile ei surde… El dormita, indiferent, pe poziție de start spre o nouă problemă, avînd tastatura și monitorul în față și telefonul în stînga, amenințător, uriaș, gata să sune și să-l arunce din nou în vîltoarea incertitudinii. Cu toate acestea, el ai zîmbea tainic și superior telefonului:
Acum nu se mai temea; se obișnuite cu ritmul acesta de viață la fel cum se obișnuise cu respirația grea și sacadată capatată de pe urma fumului de țigară și a poluării. Descoperise de curînd o sursă de speranță nouă, ce-i oferea din ce în ce mai des satisfacții nebănuite: Noaptea!
Noaptea era a lui, toată, cu splendoarea întunericului ei, plină de fantezii, de planuri, de visuri și de o plăcută stare de moleșeală, care-l învăluia protejînd-ul parcă de realitate.
Citeodată își amintea…

Copilăria; caldă, luminoasă, plină de candoare și inocență, cu sentimente pure și vise de nezdruncinat, cu prima iubire – pe care o considera și acum după mai bine de 25 de ani – cel mai frumos lucru ce i s-ar fi putut întîmpla vreodată.

…erau în grădină școlii, în clasa I, iar ea, cu sarafanul ei albastru, cu parul blond și ochii limpezi, cu un zîmbet în care păreau ascunse toate minunile lumii, îl apuca de mîna si-i spuse încet și apăsat la ureche primul “Te iubesc!”, după care fugi rîzînd și se pierdu printre ceilalți copii care se jucau zgomotos și parcă grăbiți să-și termine jocul înainte de sfîrșitul pauzei.
Plutea, iar în gînd si-n inimă rezonau acele două cuvinte magice … și toată lumea era a lor…
Se întîlneau în taină seara, pe aleea ei, și se jucau împreună cu ceilalți copii de-a rațele și vînătorii, prinselea sau țară-țară vrem ostași, însă taina lor era a lor, și o păstrau ca pe cel mai sfînt secret. Așteptau cu nerăbdare ca părinții să-i strige pe ceilalți copii, iar ei rămîneau singuri, și se țineau timid și delicat de mînuțe, sorbindu-și cu pasiune unul celuilalt fiecare cuvînt. La despărțire, ea îl strîngea de mîna iar el o săruta timid și grăbit pe obraz, după care o rupea la fugă spre casă, înainte să se întunece…

Apoi îi reveneau în minte iernile la săniuș, cînd seara, obosit de atîta urcușuri și coborîșuri cu sania, și ud pană la piele, se arunca pe spate în zăpadă și privea cerul plin de stele, iar dintr-o dată copii rămîneau undeva departe cu larma și agitația lor, iar cerul îl privea sorbind-ul în imensitatea sa… simțea ca plutește, ca cerul este al lui și îl îmbrățișează cu nesfîrșirii lui, și atunci se simțea liber și ușor ca un fulg, întîrziind pînă cînd amorțea de frig în zăpadă…

Alteori visa la viața pe care i-o dorise dintotdeauna…

Casa lui, rătăcită la capătul unui drum înfundat în pădure, era mică, cu pereți din pămînt galben cu ferestre pătrate și albastre, îngropate în zid, cu acoperișul din stuf.
Curtea largă și fără garduri era străjuită de pădure și de lac, la malul căruia stăteau cuminți doua bărci negre, legate de trunchiul unei sălcii bătrîne, groase și uscate.
Era seara, iar ei (el și cîinele lui) se întorceau din pădure cu rucsacul plin de ciuperci, proaspăt culese, pe care urmau sa le ferigă pe jar.
Se pregătea de petrecere și mai avea de aranjat pe ici pe colo cate ceva, trebuia să facă focul și să pregătească tuciul pentru mămăligă și peștele pentru proțap.
Aștepta oaspeți de la oraș, prieteni și foști colegi, care veneau să-i spună “La mulți ani” ca în fiecare an. Vor mînca, vor bea, vor cînta la chitară și vor adormi lîngă foc, pe cojoace de lînă pe care le scosese special pentru aceasta ocazie…

Alteori se imagina bogat, celebru și puternic.
Le răscumpărare părinților sai vechea casă a bunicilor, iar acum fiul lui petrecea mult timp împreună cu aceștia.
El avea un domeniu vast, departe de larma orașului, cu ziduri înalte care să-l ferească de indiscreți curioșilor, de unde, din biroul său aflat la etajul 1 asi administra afacerile imobiliare și cumpăra acțiuni la bursă sau organiza acțiuni caritabile pentru cartierul de locuințe sociale pe care dorea să-l ridice.
Din cînd în cînd cobora în living și cînta la pian sau mergea în sala de muzică și bătea la tobe pînă cînd transpirat și rupt de oboseala plonja în piscina acoperită să-și recapete forțele, după care se refugia în bibliotecă, unde uneori scria despre oameni, despre viață și despre lume, o lume pe care încerca sa o facă mai bună și mai blîndă pentru toți cei din jur.
Privea cu nostalgie fotografiile de familie, de la cele alb-negru, ingălbenite de vreme, cu stabunici pe care nu si-I amintea decît vag, și bunici, icoane ale copilăriei lui atat de frumoase; considera ca dacă raiul exista, acesta trebuie sa fi fost copilaria, plină de candoare și inocență, plină de libertate și exuberanta, cu prieteni de suflet simpli și dragi.
Alteori citea – sau recitea – cărțile marilor clasici, a căror simplitate și profunzime îl inspirase de-a lungul timpului, și pe care-I considera pe bună dreptate valori ale civilizației, o dovadă incontestabilă a evoluției umanității.

Astfel, dimineața, cînd se va trezi, va pleca din nou la lucru cu bateriile încărcate, pregătit să ia totul de la capăt încă o zi, fără sa se teamă, fără să-și pună întrebări existențiale, la care oricum nu deținea răspunsurile, ca si cand nimic nu l-ar putea scoate din lumea lui, va zîmbi și va împrăștia bună dispoziție în jur, va strînge cu căldură mîna colegilor, care vor fi nedumeriti de rezerva lui nesfîrșită de bună-dispoziție și energie, pe care ei nu și-o pot permite de prea multe griji..
El va pluti imperturbabil deasupra acestor griji, pentru că el are noaptea de partea lui, noaptea, cu întunericul feeric și vise de nezdruncinat.