agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-02-08 | [This text should be read in romana] | Apartheid în Micul Paris –Salut ! –Salut ! –Ce faci în iunie ? –Construiesc societatea multilateral dezvoltată, i-am răspuns cu o ușoară iritare. –Ce-ai spune dacă ai merge în America ?! –Ce să spun, aș merge. –Atunci fă-ți pașaport și pe cai ! Așa a început. Pașaportul mi se expirase din 2001. Acum se dădeau altele. Mai securizate. Pe naiba! La poliția vrânceană, erau slabe speranțe de modele noi. Așa că mi l-au prelungit pe cel vechi la urgență. Bineînțeles, cu o taxă suplimentară de 200 000 de lei. După o săptămână stăteam la o coadă de peste trei sute de persoane, la ambasada SUA din București. După ce mi-au verificat metalele din buzunare și din servietă, și câteva ore de așteptare pe asfaltul încins, am ajuns în fața unui bătrânel oacheș, pentru care orice român poftitor de viză peste ocean, trebuia să facă frumos. El îți dădea drumul la ghișeu. El îți lua dosarul. El ți-l verifica. El te obliga printre vergelele gardului să intri pe poarta plină de țepi metalici rotitori. Și tot el îți comunica rezultatul deciziei finale. După plata a 50–60 de dolari pentru că ai “deranjat” când ai trecut pragul instituției americănești, după atașarea a două poze colorate făcute pe un fundal alb, de un fotograf american, după atașarea chemării, erai introdus într-o sală de așteptare după ce-ți lua și servieta în păstrare, așa gata verificată, cu riscul de a nu ți-o mai găsi la întoarcere. Unii așa spuneau. În fața mea un bătrânel cu „viză mare”, de zece ani, își împingea soția într-un cărucior, cu viză pe doar trei luni, implorând asistența la egalitate de șanse. –Am copiii în America de 20 de ani și nu cred că îi voi mai vedea. Să stăm și noi măcar șase luni. Așa mi-au spus la telefon. Bătrânul funcționar nu se sinichisea. Noi, compatrioții lui, îl căinam și-i îndulcim așteptarea, dând vina pe Bin Laden, al cărui chip se afla pe toate ușile de intrare cu inscripția Wanted, de parcă eram în Texas-ul filmelor cu pistolari înrăiți. În sfârșit, după o altă oră am trecut prin ușile ce-și trăgeau automat zăvoarele într-o altă sală de așteptare. Acolo, sub o scară veche spiralată de mahon, poftitorii de viză moțăiau pe scaune metalice de prost gust, așteptând să-și audă numele. Strigătul venea din stația de amplificare, ce-și împrăștiase microfoanele la cele opt ghișee de lucru cu publicul pestriț și umilit până și de absența aerului condiționat. Niște pale de ventilator colonial, mișcau aerul de deasupra publicului, de parcă ar fi vrut să-i strivească orice avânt vertical. La jumătatea deschisă a ghișeelor 3 fătuci și un bărbat, striveau o limbă românească binișor, dar mult mai bine decât striveau românii engleza în fața lor, vrând probabil să le demonstreze că sunt urmașii lui Hamlet, cel puțin!!! După încă vreo două ore de așteptare, mi-am auzit numele și m-am proțăpit ritos în fața unei blonde spălăcite gata să-i răspund, cinstit, de la obraz, la toate cele ce-ar fi dorit să-și afle răspuns. Dosarul meu era deja dincolo de găurica tăiată prin geamlâcul cu jaluzelele metalice semiridicate. –De ce mergeți în SUA ? –Pentru că am fost chemat. –Îmi pare rău, dar trebuie să aveți dovada că aveți 1000 de dolari. Depuneți banii la bancă și reveniți cu extras de cont. –În ce lege se prevede... –Vă rog să reveniți. –Să mai stau iar la coadă? Mai bine renunț. –Cum doriți. Mi-a întins dosarul fără formular și mi-a zâmbit scârbos, de parcă s-ar fi adresat unui limacs. Am ieșit furios. Servieta era la locul ei. Jandarmii se luptau cu o negresă de la ambasada Camerunului, încercând s-o facă să înțeleagă că de la ora 15 funcționarii Americii își luau pauză până a doua zi. Camerunesa susținea că fusese invitată exact la acea oră, jandarmii că nu... și am plecat la volanul mașinii scrâșnind de furii pe unii și pe alții, și pe câți mai putea să-i cuprindă mintea mea cea turtită de semeția slujbașilor unchiului Sam. M-am întors la Focșani, am depus jumătate din dolarii care-i aveam, am pierdut un comision inutil și peste o săptămână, iar pe trotuarul ambasadei SUA. Bin Laden era tot Wanted și tot lipit pe geamurile de la intrare. și tot la blonda spălăcită am nimerit după șapte ore de făcut varice pe trotuarul băstinaș. “Oare ce-mi vor face pe trotuarul american ?”, m-am întrebat inutil . Spelba din spatele geamlâcului blindat cu jaluzele metalice nu mă uitase. –Ați revenit ? Parcă ziceați că renunțați. Nu i-am răspuns. Mi-am înghițit năduful și am executat întocmai indicațiile. Să revin peste alte două ore, Viza mea aștepta la poartă, binenînțeles după ce-ți mai goleai odată buzunarele. Îmi dăduse 45 de zile. Altora câte zece ani. De ce ? Poate dacă eram iubit de consulul unchiului Sam, primeam viza mai ușor. – va urma – |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy