Dănuț îl iubește mult pe Moșu. Moșu e cel mai bun prieten al lui. Așa a fost dinainte să își aducă el aminte. Prima lui amintire este o barbă căruntă plutind deasupra; a pus mâna și s-a zgâriat în țepii suri ai Moșului. A plâns atunci. A lovit barba cu pumnii lui micuți. Dar Moșul a râs, nu s-a supărat. Cum să te superi pe o mână de om?!

Moșul nu e bunicul lui. Bunicul lui a murit înainte să se nască. Dar nu i-a părut rău!! El îl avea pe Moșul lui.
Dănuț s-a născut la sat. La sat, oamenii sunt altfel. Acolo, toată lumea salută pe toată lumea. Chiar și pe Gheorghe Bețicul. Atunci când e treaz... Adică în Noaptea de Înviere și în dimineața de Crăciun, când își ia vesta roșie peste hanoracul lui cel vechi și pornește prin sat, împărțind din buzunare nuci și mere la copiii de pe stradă.

Moșu nu face asta. În schimb, vine din capătul celălalt al satului în fiecare dimineață, sprijinit de toiag, la casa unde stă Dănuț. Și până seara, când se întunecă, stă cu micuțul ba în curte, ba în livada din fundul grădinii și îi vorbește.

Părinții lui Dănuț nu se supără, ei au treburile lor pe lângă casă, sau la holdă; dar din când în când, pe ascuns, mama copilului vine și-i pândește. Sufletul ei de mamă știe că lumea e plină de răutate. Dar se liniștește de fiecare dată, pentru că Moșul vorbește domol, iar Dănuț stă cuminte și îl ascultă. De obicei e tare neastâmpărat...

Dănuț crede orice vorbă spune Moșul. Moșul e foarte înțelept, știe orice. Știe câte picioare are o furnică, chiar dacă nu vede nici măcar până în vârful toiagului. Și-i spune lui Dănuț atâtea lucruri minunate?! L-a învățat cum să deosebească o rândunică de un avion. Avionul ăsta pare o dihanie grozavă, de înghite atâția oameni deodată! Va trebui să vadă și el într-o zi un avion de aproape.

Moșu n-are pe nimeni, nu e din satul lor. Lumea zice că a vândut totul la oraș și a cumpărat o colibă la marginea satului. Tatăl lui zice că atunci când o să moară, o să le lase lor totul, pentru copil. Dar Dănuț nu vrea să moară Moșul!! Moșul e prietenul lui cel mai bun.

Odată, Moșul l-a învățat să citească ceasul. Cifrele le știa de iarna trecută. I-a zis: limba mică arată ora. Limba mai lungă arată minutele. Nu, când sunt amândouă la 12, nu e ora 12 și 12 minute, e doișpe fix... Păi cum așa?! Limba mare arată minutele, nu?!... Păi, da, dar nu chiar... Pentru început, e de ajuns ora. Când limba mică tocmai a trecut de 3, e ora să meargă la culcare. Când trece de 7, fuga în casă, că îl prinde noaptea pe drum!

Dănuț înțelege, nu e prost deloc. D-na educatoare zice că e cel mai deștept din grupa mijlocie; chiar dacă mai sunt numai doi copii cu el în grupă, părinții sunt mândri.

Într-o dimineață, Dănuț iese în fugă din casă și intră în grădină. Dar Moșu nu e la locul lui, sub prun. Unde o fi oare?! Fuge de două ori in jurul copacului, apoi se oprește. Ceva lucește în țărână. Se apleacă și ridică ceasul Moșului. E vechi, dar încă lucește pe alocuri. Îl duce la ureche și ascultă: Tic! Tac! Tic! Tac! Se uită la el. E puțin după ora 9. Dar ceasul e defect!! Limba mare, în loc să meargă de la 2 la 3, merge de la 3 la 2. Încet, dar așa merge! Nu l-a stricat el, așa era! Așa l-a găsit, pe bune...

Tata vine nervos și îl ia de mână. Moșu n-a venit încă și el trebuie să plece într-un sat vecin. Dănuț îi arată ceasul, dar el nu îl bagă în seamă, continuă să meargă supărat pe uliță și îl trage pe băiat după el.

Începe să plângă și încearcă să-și tragă mâna. Atunci tatăl se oprește, îi dă o palmă și pleacă mai departe. Buimăcit de durere și de rușine, Dănuț își înghite sughițurile și o ia la fugă după el.

Ajung până la urmă la casa Moșului. Poarta e închisă, dar e descuiată. Intră amândoi cu teamă, pentru că nici unul nu mai fusese în casa asta. Miroase a mușețel uscat și a medicamente.

Tatăl a strigat, dar cum nu i-a răspuns nimeni, intră încet în odaie. Aici, un pat, o masă, un scaun și un dulap vechi. Atât.

În pat, Moșul răsuflă greu. Începe să tușească. Dănuț a încremenit. Începe să plângă, dar tatăl său îl scoate afară și închide ușa în urma lui. Copilul rămâne pe prispă, uitându-se la ceas. Printre lacrimi, vede cum limba mare trece încet de la 1 la 12.

Ușa se dă brusc în lături, iar tata iese din cameră.

-Stai cu el, până fug să anunț la salvare! Apoi, în timp ce ieșea pe poartă: Ãsta nu mai prinde apusul...

Dănuț nu înțelege. Intră pășind ca pe ouă. Pe masă, la căpătâiul patului, o lumânare scoate fum negru.

Moșu se uită fix la tavan. Nu mai răsuflă greu, de fapt, abia se mai aude. Deodată, aruncă privirea asupra băiatului, care tresare. Mâna Moșului cade înspre copil. Acesta face doi pași înapoi, dar apoi revine și își șterge lacrimile cu mâneca de la cămașa Moșului.

-Să-l ții bine... O să te-aducă înapoi...

Dănuț îl privește cu nedumerire, apoi înțelege și se uită la ceasul rămas în mâna lui stângă.

Deodată, îl cuprinde un fior care-i scutură tot corpul. Totul e neclintit. E liniște.

Și apoi, de afară:

-Tu ești normal la cap, măi omule?! Cum poți să lași copilu’ lângă mort?!

-Da’ ce vroiai să fac, femeie!? Să-l las să moară singur? Noroc că am găsit măcar lumânare...

-Măcar atât. Auzi..., a zis ceva?

În timp ce părinții lui intră, observă pe fața tatălui un rânjet.

-Nu ți-am spus eu?! În spatele șifonierului... Pentru popă, și restul pentru copil... Nu i-am numărat, dar zicea ceva de facultate.

Din acel moment, Dănuț și-a urât tatăl.

***

El l-a crezut întotdeauna pe Moșul.

De aceea, la înmormântare, a ținut tot timpul mâna în buzunar, pe ceas, și frecând sticla cu degetul mare, repeta într-una: „Vreau înapoi! Vreau înapoi! Vreau înapoi!”, așa cum îi povestise o dată Moșul de băiatul cu lampa magică...

Peste o lună, ceasul a stat. Abia după vreo trei ani avu curajul să-i întoarcă cheița. A observat cu bucurie cum minutarul începu să se legene ca mai înainte, împotriva timpului firesc. De atunci, curățat și tras la timp, ceasul căpătă o nouă viață.

Cu mintea sa ascuțită, Dănuț deveni rapid cel mai deștept elev ce păși pe culoarul școlii generale de la comună. Mergea zilnic pe jos 10 Km până la școală, unde în câțiva ani termină toate manualele, pentru toate clasele. Aceasta fu singura concesie pe care i-o acordă tatăl său. Chemat la școală să discute viitorul copilulului său, acesta replică scurt:

-Ce viitor?! La sapă cu el!

-Dar nu vedeți ce isteț e? A terminat de citit toată biblioteca. Nu mai avem practic ce să îl învățăm...

-Foarte bine. Nu mai pierde timpul aici. Își poate ajuta frații la muncă!

-Nu înțelegeți! La inteligența lui, poate face orice facultate dorește, își poate construi o carieră strălucită...

-Ce carieră, doamnă? Ce carieră? Da’ pământu’ cine-l lucră?! Că doar nu se sapă singur... Și de unde bani?!

Învățase de ceva vreme să nu-i mai amintească tatălui său de Moșu. Ultima oară îl bătuse atât de tare, că șchiopătase o lună întreagă. Își amintea vag discuția dintre părinți, în dimineața când murise Moșul, dar se resemnase de mult. Jumătate din bani se duseseră în anul următor, pe o bucată bunicică de pământ, iar restul se duceau puțin câte puțin, la cârciuma satului. De când îi murise nevasta, nimeni nu-l mai aducea pe tatăl său, spre zi, de prin sat.

-Dar există și burse de studiu, sunt fundații care ajută...

-Da’ ia spuneți-mi: fundațiile astea a voastre, îmi dau și băiat bun de muncă în loc?!...

Și așa decurgeau discuțiile cu încăpățânatul său tată, chiar și când directorul școlii, și mai apoi, chiar un inspector de la județ, veniră să încerce să îl convingă. S-ar fi zis că încerca din răsputeri să se opună voinței de după mormânt a Moșului.

Nu rezistă mai mult de doi ani la munca pământului. Mai ales cu toate șicanele fraților lui mai mari, culminate cu aruncarea ceasului în fântâna din spatele curții.

-La ce-ți trebuie, dacă și-așa nu merge bine?! i-au zis.

Și pe când scormonea prin nămolul fântânii aproape secate, în miezul nopții, cu un opaiț agățat deasupra capului, se hotărî să plece. Cu nimic asupra lui decât hainele de pe el și ceasul de care nu se despărțea niciodată, a părăsit satul pentru totdeauna. O văduvă matinală l-a văzut în cimitir în fața unei vechi cruci de lemn, pe care nu se mai vedea numele, și apoi dus a fost.

Ani de-a rândul s-au auzit în sat povești despre el. Unii ziceau că a devenit mare medic în capitală, că veneau la el oameni din toată țara... Alții, că a plecat în străinătate, unde a ajuns ditamai profesorul universitar.

Dar cu timpul, lumea l-a uitat. Tatăl lui a murit într-o iarnă, într-un șanț. Frații lui s-au căsătorit și s-au mutat care pe unde a apucat. Oameni au murit, copii s-au născut, ca în orice coumunitate. Și încetul cu încetul, povestea lui s-a uitat. Pentru că, da, a mai existat și o poveste.


Câțiva spuneau că ceasul moșului era într-adevăr magic, că cineva putea să se întoarcă înapoi cu el. Și că asta a făcut băiatul.

Îmi place această poveste, a ceasului magic. Și, ca orice legendă, are un sâmbure de adevăr.


Să vă spun însă ce s-a întâmplat în realitate. Ceasul în sine nu era cine știe ce. O rotiță scoasă și două adăugate pentru a-l face să meargă înapoi. O joacă de copii. Dar până la a-l desface ca să văd asta, am pierdut zeci de ani studiind fizica, ipotezând, experimentând. Ei spuneau că nu se poate. Einstein spunea că, în teorie, s-ar putea...

Și eu vroiam să CRED! Așa că, într-un final, am reușit...


***


În fața casei se adunară toți vecinii. Era al cincilea copil și ziceau că femeia e grav bolnavă. Nu se știa dacă mai trăiește vreunul. Într-un târziu, moașa ieși din casă, toată transpirată.

-Au scăpat amândoi. Au avut zile!

Prin mulțime se auzi un cor de suspine de ușurare.

Cineva întrebă:

-Și cum îl cheamă?

-Dan! Dănuț...

Moșul zâmbi nostalgic. Demult nu mai auzise numele ăsta.




Pentru Diana.