Cerul s-a deschis în clipa morții tale... și îngerii au coborât să mi te ia. Au adus mii de flori... le-au pus la picioarele corpului tău... cântau un cântec de slavă. Lumina din jurul tău era mai aprinsă ca orice strălucire cerească.
Ai murit zâmbind, cu gândul că viața nu a fost un simplu fapt. Am râs amândoi de zilele ce-au fost și de momentele de rău sau bine prin care am trecut sperând.
Mi-ai spus că mă iubești!... pentru prima dată. De ce a trebuit să fie și ultima?
Când ochii ți s-au închis, i-ai agățat de-ai mei și o lacrimă se scurgea pe obraz...
Eu nu plâng. N-am plâns când ai plâns tu, nici când îngerii te-au luat de lângă mine, nici mai apoi, nici acum. Nu pot.
Lacrima nu spală nici nu vindecă. Doar curăță trecutul de simplități. Apasă pe durere și irosește timpul.
Numele tău e pentru mine acum cea mai mare întrebare. Amintirea ta, cel mai apropiat prieten... Găsesc ca alinare un zâmbet mort de cetini și curăț spre uitare mormântul adormit sub cruce.
Privesc fotografia ce-n norii sângerii s-arată și-i cer îndurare, o clipă de durere... În sângele pământului încerc să sap a doua groapă... E rece și pustie, dar nu mă vrea în ea...
Tu ai poruncit iertarea și viața fară moarte și îmi trimiti din ceruri speranță să respir. Încerc să plâng, să jertfesc o picatură de suflet, dar mă ridici și-mi arăți poarta cimitirului... îmi ceri să plec... și plec!
Căci cerul s-a închis în ziua morții tale...