Vă scriu o proză
pentru a ști ca totuși sunt aici
încerc sa cred că mai exist,
poate ca durerea este totuși a mea

mă doare deci exist
nu mă mai doare
deci?

când nu mă mai doare nu mai exist
sunt o poză pe un sarcofag
la mine vin furnici să vadă cine a mai murit
sunt dezamăgite: tot eu?
din moartea mea nu se mai pot înfrupta cu nimic

fostele tristeți le-au gustat
prostia e ca laptele: nimic mai nesurprinzător de banal
golurile de om sunt ceva mai multe
dar pe aici nimeni nu se dă în vânt să alunece,
brațele sunt și ele mai fade ca niciodată, dar când au fost mai vesele
aud mersul furnicii pe mână mea că un gândac de bucătărie pe ziarul de ieri
așa că,

furnicile pleacă
și mă lasă cu teama
că mi s-a părut că am fost pe aici
dar n-am să pot ajunge niciodată