Nopțile sunt prea calde azi și atmosfera îmi rănește porii și stelele nu sunt altceva decât niște păianjeni cu pântece frumoase. Cerul negru geme deasupra și ne îmbată. Vedeți? Vă uitați la el cu zâmbete pe chipuri și vă încântă. Pe mine nu…cred că l-am privit de prea multe ori.
***
A. crede că întotdeauna are dreptate. Își strânge toate tonurile gingașe de pe față, buzele-i se încleștesc, iar ochii I se așează leneși , puțin turtiți pe obraji… M-a auzit povestind într-o seară despre un vis grotesc și tot corpul I s-a strâns, ca un vierme albicios, iar mâinile-I cu unghii foarte lungi, electrice au acoperit urechile ascunse sub părul buclat, bogat.
Am râs în mine amar când am văzut-o.

***
Blocurile au devenit sufocante și căldura din ele se varsă peste noi greoaie. Ne ridicăm cu toții în patru labe și umblăm pe străzi. Suntem niște animale bolnave născute în eprubete largi de carne din focuri obscene, negricioase. Ne uităm unii la alții cu iriși portocalii, cu unghii de gheață și parfum, cu piei roșiatice, molâi.
În urma noastră rămân întrdeschise uși de glume, țipete și cântece de stradă.
***
D. nu înțelege nimic. Nu știe decât de metalul cafeniu cu patru roți din fața blocului și de A. pe care…o iubește. El așa zice…dar eu nu l-am auzit niciodată zicând…
***

Vreau să visez parcul de la marginea orașului în care luna se ascunde și ne privește tristă, mereu scobită. Sub ea, în fiecare seară alunecă trenuri, lumini îndepărtate și țipetele copiilor.
Și doar pentru atât aș vrea să visez parcul care s-a săturat de noi, de plictisul ce zace în mâinile noastre, de cântecele pe care nu mai știm să le cântăm.

***

M. e un disperat notoriu ascuns, un critic de suflete pierdute, un inconștient ce zbiară în somn după un trup de fată galben, parfumat și moale.
M. e …un fals precoce ce suferă de ipohondrie. Îmi spune adesea că voi fi internată la un ospiciu într-o bună zi și se mândrește cu asta. Zice că în fiecare zi e…fericit…Mie…off…mie mi-e milă de el, fiindcă trupul galben și parfumat de tânără proaspătă e greu de găsit. E cumva una din acele minuni pe care nu poți nici măcar să le cauți.
Mă întristează și totuși îi admir disperarea, sensibilul pe care îl respinge.
Adolescent…

***

Se așează pe buzele voastre lumini de cuvinte de zer negru pe care nu pot să le înghit.
Un sentiment că cerul e prea greu de stele îmi năucește zmalțul minții.
Îmi vine să-mi culeg pașii de pe alee și să nu privesc în urmă.
Nu înțeleg ropotul de absențe ce sălășluiesc în dinții voștri.
Nu vreau să înțeleg.
Nu simt un înțeles în înțelesul înțelegerii înțelesului vostru.
Vorbiți…sau doar..visez?
Am carnea și dinții amari în gură și stele sunt prea aproape de mine.
Mă îngrozesc.

***

C. e un nesăbuit, un pierde-vară ce crede în înțelesuri absolute, în clipe de uitare, în nebunie și cântece.
E un profitor cu zâmbet de sare, cu ochi de păun și păr vopsit în negru vulgar.
C. nu crede în iertare ci doar în pupeze mici de zi și noapte,
în fetițe cu teneși aiurea colorați și chitări magice, electrice, albastre.
C. râde și dansează și soarbe aerul prin paiul de azi, de ieri cu M.
Sunt nedespărțiți.
Niciodată nu s-au certat.
Pe mine mă înspăimântă inelul cu care sunt legați și cred că
o să izbucnesc.
Nu-mi pasă de laptele pe care-l beau amândoi și pe care îl risipesc câteodată degeaba. E prea negru și îl simt acru.
Poate era mai bine dacă era doar…amar.

***

Mă-neacă amintirea mării cu valuri transparente și crabi mici mușcând nisipuri fine.
Eram acolo întinși pe plaja de nectar și sticlă încinsă, pe sunetul frivol, călâi al undelor de aer în groapa mare și fierbinte a miezului bătrân de zi.
Aș vrea să proptesc în mare stâlpi cu plase largi în care să respir briza sărată și dulce, pescărușii gri de vată, albastrul fraged al cerului tânăr, plat de vară.
Dar…cum aș putea să-i ridic singură și să-i înfing în adâncul mării? De unde atâta vlagă într-un corp de porțelan albastru?!

***

S. … sunt EU și urăsc roșul.
Și nu-mi plac figurinele de ceară cu care nu pot să mă joc și care se topesc repede.
Și cred că am obosit să-mi încerc mereu pântecul minții și să vreau să-l strivesc cu pernele crem ale degetelor…

***


Diminețile de azi mă îndoapă cu miere și dulceață proaspătă, mă înebunesc cu boluri de boabe grase, verzi, cu cești colorate și reverii calde, umplute de soare.
Cerul pur, uscat și înecăcios îmi aduce aminte de figurinele de ceară care le-am găsit în noaptea trecută sub stele coapte și pe care le-am privit cu buze amare.
Nu am încercat să mă joc cu ele.
Aș fi vrut, dar copacii de lângă mine, încărcați de bomboane moi, catifelate m-au oprit și mi-au spus: “Zâmbește!”
Am zâmbit. Am încercat să zâmbesc.
Doar noaptea mi-a surprins surâzătoare și caldă…zâmbetul amar și ochii obosiți.
Ne-am luat de braț amândouă pe alee și am lăsat figurinele acolo. Luminile blocurilor erau prea puternice și ele începuseră să se topească.
M-am întristat…
Aș fi vrut să le iau de acolo și să le arunc într-un dulap rece unde nu ar fi putut să se topească…
Dar noaptea prea caldă mi-a mângâiat fruntea și mi-a spus: “ Visează…”
Cu toate că mereu visez visuri si vise și corpuri visătoare.
Aș fi vrut să le salvez…off…cât aș fi vrut…