agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-08-24 | [This text should be read in romana] |
Macii roșii ai speranței
Capitolul VI Prin fereastra întredeschisă se auzea ciripitul vesel al păsărelelor care-È™i făcuseră cuiburi printre crengile plopilor din față. O infirmieră îmi adusese ca de obicei micul dejun la pat. Eram singur în rezervă, căci Spectrul plecase la sala de mese. Abia începusem să mănânc, când prin deschizătura uÈ™ii împinsă brusc, fără menajamente, au pătruns val-vârtej Valentina È™i Paul. - Sărut mâna tăticule! au izbucnit ei într-un glas, È›opăind ca niÈ™te iezi, aruncându-se asupra mea. Felia de pâine cu unt È™i dulceață mi-a căzut din mână murdărind aÈ™ternutul, ca urmare a acelei È™arje neaÈ™teptate. I-am sărutat, strângându-i pe amândoi la pieptul meu, unde s-au cuibărit asemeni puilor sub aripile ocrotitoare ale cloÈ™tii. - Ce faceÈ›i voi, măi moÈ›aÈ›ilor? i-am intrebat cu glas tremurător, alterat de emoÈ›ie; continuând să-i sărut pe rând. - Am venit să te luăm acasă! m-au anunÈ›at ei. Nu-i aÈ™a că te bucuri?! a adăugat Valentina privindu-mă ca să vadă dacă într-adevăr È™tirea pe care mi-o dăduse, era în măsură să producă asupra mea efectul scontat. M-am mulÈ›umit să dau afirmativ din cap si sa fac o grimasă cât mai sugestivă, care s-ar fi putut traduce printr-o interjecÈ›ie de genul"Ohooo!!!"- căci între timp își făcuse apariÈ›ia È™i nevastă-mea. La fel ca È™i rândul trecut, apariÈ›ia Laurei, în total contrast cu exuberanÈ›a necenzurată a copiilor, în loc să mă bucure, mi-a produs o stare de disconfort, chiar de recul emoÈ›ional, pe care acum nu mi-o puteam explica în alt fel, decât prin impactul neplacut al primei vizite. Mi s-a părut că sesizez o umbră de emoÈ›ie pe chipul ei atunci când a cuprins din ușă tabloul pe care-l ofeream, strânÈ™i în acea îmbrățiÈ™are călduroasă; însă nu puteam să fiu sigur că nu m-am înÈ™elat È™i că de fapt a fost doar o iluzie optică distorsionată, creată de dorinÈ›a mea de revenire la o normalitate pe care mi-o doream atât de mult, de dragul copiilor. Acum, după ce efectele majore ale amneziei trecuseră în mare parte, îmi aminteam diverse scene din viaÈ›a noastră conjugală, căreia i s-ar fi putut ataÈ™a un întreg È™irag de atribute, înafară de unul singur, tocmai cel esenÈ›ial... Armonia. Firea bănuitoare a acestei femei, căpătase în decursul anilor petrecuÈ›i împreună aspectul unei gelozii monstruoase, care ofilea din start orice alt sentiment care ar fi fost tentat să înmugurească în acel climat de tensiune È™i ostilitate, astfel că în casa noastră, discuÈ›iile provocate din această cauză, degenerau cel mai adesea în scandaluri de proporÈ›ii, pe care în ultimul timp, nici măcar prezenÈ›a copiilor nu mai reuÈ™ea să le potolească. Orice argument aÈ™ fi adus în apărarea poziÈ›iei mele era imediat minimalizat È™i demolat cu ajutorul unei avalanÈ™e de contra-argumente fanteziste, de È›ipete È™i blesteme dintre cele mai înspăimântătoare, după care urma aproape invariabil un potop de lacrimi È™i de avertismente ultimative. Iată de ce, acum, apropierea noastră crea aproape instantaneu acea stare de alertă în care amândoi scoteam È›epii ca niÈ™te arici ameninÈ›aÈ›i de un pericol iminent. S-a apropiat de pat, afișând acelaÈ™i aer impasibil cu care mă intâmpinase È™i rândul trecut, apoi sărutându-mă formal pe obraji mă salută cu aceeaÈ™i lipsă de interes È™i de participare afectivă, care se putea citi lesne în tot comportamentul ei. - Bună dimineaÈ›a! Cum o mai duci Virgile? - Bună dimineaÈ›a!...Relativ, bine... - Știi că am venit să te luăm acasă? - Mi-au spus deja copii. - Am fost anunÈ›ată de doctorul Pavel, că având în vedere ameliorarea stării sănătății tale, cât È™i a situaÈ›iei create de explozia Fabricii de oxigen, va trebui să te externeze astăzi, aÈ™a că m-am invoit de la servici È™i am venit. Precizarea cu privire la faptul că se învoise mi s-a părut ca un fel de arătare cu degetul, ca È™i când mi-ar fi spus:" Vezi ce sacrificiu nemeritat am fost în stare să fac pentru tine?!" ÃŽntre timp, Spectrul își făcuse apariÈ›ia, însă dintr-o imprevizibilă doză de discreÈ›ie se limitase doar la un simplu salut, după care luându-È™i nelipsitul pachet de È›igări ieÈ™i din nou, scutindu-ne astfel de prezenÈ›a-i dezagreabilă. - Mi-a dat deja È™i Foaia de externare, rugându-mă să-È›i transmit urările de bine È™i sănătate pe care nu poate să È›i le adreseze personal, tocmai din cauza programului supraâncărcat din aceste momente, completă Laura portretul situaÈ›iei. Se apucă apoi fără nici o tragere de inimă să adune cele câteva obiecte înÈ™irate pe noptiera de lângă patul meu, aÈ™ezându-le pe rând într-o sacoșă de plastic. ÃŽn tot acest timp, copii rămaÈ™i în aceeaÈ™i poziÈ›ie de la început, continuau să se gudure la pieptul meu ca doi cățeluÈ™i. - Aparatul de radio este probabil al domnului care stă cu tine? m-a întrebat când a ajuns la acesta. - Nu! Este al meu. - Cum aÈ™a?! Cu ce l-ai cumpărat, căci doar nu ai avut bani la tine? îmi ceru ea explicaÈ›ii, total nedumerită. - Nu l-am cumpărat. Mi l-a făcut cadou... cineva... Imaginea Teodorei mi-a apărut dintr-o dată în minte, cu atâta forță sugestivă, încât am avut câteva momente impresia că o văd cu adevărat. Alăturasem ca într-o magie cele două femei într-un cadru unic, iar rezultatul acelui artificiu mental mi-a oferit posibilitatea să constat cât de mare era contrastul dintre cele două portrete. Cel real, fixându-mă cu o privire lipsită de căldură, având o expresie asemănătoare unui peÈ™te congelat È™i un licăr de duritate inchizitorială. Cel imaginar, putea fi considerat o reflectare în oglindă a contrariului celuilalt. Totul exprima lumină, viață, bucurie acompaniate de o doză infinită de tandreÈ›e È™i bunătate. - O femeie! È™uieră glasul încărcat de tensiune nedisimulată al Laurei, cu care mă familiarizasem într-atât, încât dacă vreodată nu l-ar mai fi folosit, m-ar fi pus în mare încurcătură cu privire la identitatea persoanei. De această dată însă, gelozia ei maladivă avea un suport real, chiar dacă în mod normal nu poÈ›i fi gelos pe cineva, despre care nici nu È™tii dacă există cu adevărat. - Laura, te rog! Nu începe iar cu aceleaÈ™i scene care ne-au ruinat viaÈ›a! - Scenele despre care vorbeÈ™ti, È›i se datorează în întregime. Știi vorba aia:" Nu iese fum , până nu faci foc!"- iar tu ai făcut destul È™i una È™i alta. - Ei bine, È™i-acum, ce vrei de la mine?! - Tati! Vă rugăm, nu vă mai certaÈ›i! interveni Valentina, înspăimântată de perspectiva unui nou scandal. - Dar nu ne certăm! am replicat, căutând s-o liniÈ™tesc. - AÈ™a spuneÈ›i mereu!... - De data asta, chiar nu ne certăm!...Nu-i aÈ™a? am cerut confirmarea Laurei. - De data asta!...a rostit ca È™i când ar fi lansat un cuÈ›it în direcÈ›ia mea. N-am mai adăugat nici un cuvânt pe această temă, conÈ™tienÈ›i de faptul că evoluam pe un teren minat. A aruncat la întâmplare micul tranzistor peste celelalte obiecte din sacoșă, după care a ieÈ™it. S-a întors mai apoi însoÈ›ită de o infirmieră ce purta un cărucior cu rotile. M-au transferat din pat în cărucior. - Putem să te împingem noi tati? mi-a cerut Paul. - Dacă vă permite doamna? - AÈ™a-i că ne permiteÈ›i?! se repezi Valentina. - Cum să nu, copii?! acceptă zâmbind infirmiera. Atât doar, să nu faceÈ›i vreun accident de circulaÈ›ie pe hol, căci în cazul acesta ar trebui să-l reinternăm pe tăticu'. - N-aveÈ›i nici o grijă, ne descurcăm noi! N-o să luăm virajele cu 300 la oră ca piloÈ›ii de Formula unu, o asigură Paul. La ieÈ™ire, Spectrul, care aÈ™teptase răbdător pe hol mi s-a adresat, folosind pentru întâia dată o exprimare mai reverenÈ›ioasă. - PlecaÈ›i domnule Enciu? - Da, domnule...Șerbănescu. ObiÈ™nuit să-i spun în sinea mea, Spectrul, aproape îi uitasem numele adevărat. - Eu vă doresc numai bine È™i sănătate È™i vă rog să mă scuzaÈ›i dacă am greÈ™it cu ceva în timpul cât am stat împreună. - MulÈ›umesc pentru urări, iar în privinÈ›a scuzelor, ele nu-È™i au rostul. ToÈ›i greÈ™im, nici unul nu-i sfânt. Sper că-mi veÈ›i urma exemplul cât mai repede È™i nu o să vă mai întoarceÈ›i niciodată pe aici. - Ce bine ar fi!...rosti el neconvins. Sărut mâinile doamnă! i se adresă apoi Spectrul soÈ›iei mele. Copii să aveÈ›i grijă de tata! Vă iubeÈ™te foarte mult! Am luat-o de-a lungul culoarului până am ajuns la un ascensor, cu care am coborat la parterul spitalului. De aici, urmând direcÈ›ia către ieÈ™ire, marcată din loc în loc cu panouri reflectorizante, am parcurs câteva dintre holurile flancate de o parte È™i de cealaltă de uÈ™ile saloanelor, ca niÈ™te străjeri în galeria unui palat medieval, până am ajuns la poarta mare a spitalului. Când am trecut È™i de aceasta È™i am ajuns în curte, am inspirat cu nesaÈ› aerul curat, lipsit de mirosul persistent al medicamentelor, pe care-l respirasem înăuntru. Tot acum, reuÈ™eam să văd în fine cerul senin È™i Soarele, pe care nu-l mai văzusem deloc până atunci. ÃŽn perioada cât am stat la Reanimare, perdeaua dimprejurul patului mă împiedicase să-l văd, iar mai apoi, frunziÈ™ul des al plopilor avusese acelaÈ™i rezultat, după mutarea în acea rezervă. Am simÈ›it cum mi se revarsă în suflet o senzaÈ›ie de căldură È™i mulÈ›umire, care-È™i potenÈ›a în mod progresiv valoarea. Mi se părea că reuÈ™isem să dau la o parte lespedea grea a unui mormânt È™i să ies din întunericul înspăimântător al disperării, către lumina mângâietoare a vieÈ›ii. Valentina È™i Paul se agitau imprejurul meu, zumzăind ca niÈ™te albine neastâmpărate; arătându-mi astfel fiecare cum putea mai bine È™i mai convingător, cât de mult se bucurau de reântoarcerea mea. Laura făcu semn către unul dintre taxiurile aflate în parcarea spitalului, iar când acesta opri lângă noi, îl rugă pe È™ofer s-o ajute ca să mă urce în maÈ™ină. Am mulÈ›umit infirmierei È™i după ce portierele s-au închis, am pornit către casă. Locuiam într-o zonă liniÈ™tită din nordul oraÈ™ului unde nu apucaseră încă să se înalÈ›e blocurile "Epocii de aur"; acele cutii de beton, lipsite de orice urmă de simÈ› estetic, clădite după canoanele unei arhitecturi meschine, tipizate, care le făceau să pară copii handicapaÈ›i ai aceloraÈ™i părinÈ›i schizofrenici. Casele mai mici sau vilele cu unul ori două nivele, păreau înecate într-o mare de verdeață È™i de flori. Ghivecele cu muÈ™cate, begonii si violete, dădeau un aer de prospeÈ›ime È™i veselie ferestrelor, teraselor È™i balcoanelor, pe unde erau răspândite cu dărnicie. Iubeam tot acel decor, care mă reconforta mereu după ce scăpam de vânzoleala frenetică din centrul oraÈ™ului. Am ajuns în fine È™i la poarta casei noastre. Priveam către faÈ›ada luminoasă a vilei cochete format bifamiliar, ce se detaÈ™a asemeni pânzei unei corăbii, pe marea de verdeață care o înconjura È™i simÈ›eam cum o mulÈ›umire calmă liniÈ™titoare îmi invada fiinÈ›a. Eram din nou acasă! ÃŽn unul dintre cele două apartamente, locuia mătuÈ™a Laurei, Gisela, o bătrână de aproape 90 de ani, surdă È™i complet senilă, iar în celălalt locuiam noi. După moartea socrilor È™i a unchiului Mitică, soÈ›ul Giselei, rămăseserăm singurii locatari ai acelui imobil. MulÈ›i dintre cunoscuÈ›ii sau prietenii noÈ™tri ne invidiau pentru spaÈ›iul extins de care beneficiam, în comparaÈ›ie cu cei câțiva zeci de metri pătraÈ›i ai apartamentelor în care locuiau, motiv pentru care, casa noastră se transforma cel mai adesea în loc de desfășurare a întrunirilor festive de orice fel; asta È™i pentru faptul că în afara Revelioanelor, programul restaurantelor se termina de regulă la miezul nopÈ›ii, tocmai când pofta de distracÈ›ie a oamenilor tinde să ajungă la cota maximă. Este adevărat că Laura È™tia să fie o gazdă perfectă în asemenea ocazii, astfel că atmosfera plăcută nu dădea motiv nici unuia dintre invitaÈ›i, oricât de cusurgiu ar fi fost, să se plângă a doua zi de modul în care fusese tratat. SoÈ›ia mea avea fără îndoială un bagaj substanÈ›ial de calități, pentru care era apreciată, însă, din păcate, asemeni meÈ™terului Manole, ceea ce clădea cu tact È™i migală, reuÈ™ea mai apoi să demoleze doar în câteva clipe cu lovituri de irascibilitate iraÈ›ională. Vecinul nostru, domnul Ionică Niculescu, văzându-mă prin geamul lateral al maÈ™inii, se apropie grăbit să mă salute. - Bine aÈ›i venit acasă, domnule Enciu! Cât sunt de bucuros să vă revăd! ÃŽntr-un timp chiar circula prin cartier zvonul că aÈ›i murit. - După cum vedeÈ›i, zvonul a fost fals. Și eu mă bucur de revedere, la fel ca È™i dumneavoastră. Poate că într-una din zilele acestea ne întâlnim, ca să mai jucăm o partidă, două de È™ah. Ce ziceÈ›i? - Fără nici o îndoială! mă asigură bătrânelul; apoi, adresându-se Laurei îi propuse: - Să vă ajut să-l purtaÈ›i pe domnul Virgil în casă? - V-aÈ™ fi chiar recunoscătoare! zise ea pe un ton, care nu prea părea să demonstreze, că este tocmai convinsă de această afirmaÈ›ie. Știam că nu-l putea suferi pe bietul om, pentru că, zicea ea, era prea invaziv È™i cicălitor. Uneori, îi atrăgeam atenÈ›ia că probabil la vârsta lui- avea aproape 70 de ani- noi s-ar putea să fim la fel de agasanÈ›i, sau poate si mai mult în faÈ›a altora, care ne vor judeca la fel de aspru, cum o făcea acum cu nea Ionică. Mereu ne închipuim, că noi ne vom comporta divers în anumite ocazii È™i mai ales, la anumite vârste; numai că cel mai adesea se întâmplă ca realitatea să ne infirme aceste planuri prefabricate. Unindu-È™i forÈ›ele cu cele ale È™oferului de taxi, au reuÈ™it să mă poarte până în dormitor. Aici, m-au aÈ™ezat pe patul larg cu tabliile de nuc sculptate, apoi după ce Laura a plătit taximetristul, mulÈ›umindu-le amândurora pentru ajutor, i-a condus până la ieÈ™ire. Eram din nou acasă, în patul meu!...Plăcută senzaÈ›ie după tot acel timp petrecut în spital, înconjurat de suferință È™i de umbrele MorÈ›ii. Inventariam cu privirea acel decor familiar, în care-mi petrecusem 17 ani de viață; bucurându-mă asemeni unui copil, căruia părinÈ›ii i-au cumpărat în fine jucăria mult râvnită. Toate acele obiecte, aveau fiecare în parte povestea lor, poveste care s-ar fi putut constitui într-un fel de jurnal intim al familiei. Tablourile părinÈ›ilor Laurei tronau în ramele lor impozante pe peretele de la căpătâiul patului, părând că supraveghează È™i supervizează orice miÈ™care din acel loc. Mă impresionase mereu, sclipirea de diamante negre ai ochilor mamei, în care părea că se dizolvase o anumită cotă de porniri inchizitoriale È™i pe care din nefericire, le moÈ™tenise È™i fiica în egală măsură. Această impresie era pusă în evidență È™i de formatul gurii, care părea o simplă tăietură orizontală pe ovalul ca un v prelung al acelui chip, într-atât de subÈ›iri îi erau buzele, care încercaseră zadarnic să se deschidă într-o umbră de zâmbet. Fusese profesoară de fizică si chimie la Colegiul "Nicolae Filimon", unde reuÈ™ise, datorită manierelor pedagogice excesive în care înÈ›elegea să-È™i exercite profesiunea, să fie cunoscută mai mult după poreclă, decât după nume. Dacă ai fi întrebat zece elevi de doamna profesoară Maria Zotta, cu siguranță, nouă dintre aceÈ™tia ar fi ridicat neputincios din umeri. Această proporÈ›ie devenea subit inversă, dacă întrebarea s-ar fi referit la madam Satrapu'. Supranumele dobândit, vorbea suficient de convingător despre caracterul È™i metodele utilizate de ea în acest proces dificil, care are ca scop final, de a face sute sau chiar mii de tineri, dornici mai mult de sunetul muzicii de dans de prin discoteci, să înÈ›eleagă fără prea mult efort necesitatea învățăturii, ca È™i pârghiile prin care acÈ›ionează legile imuabile ale fizicii asupra aceluiaÈ™i univers, în care ne rotim È™i noi; atomi efemeri ai unei reacÈ›ii perpetue de multiplicare dizarmonică È™i sclavi ai unor orbite prestabilite încă din timpul existenÈ›elor anterioare. Parcă vroind să convalideze teoria care afirmă atracÈ›ia extremelor, portretul socrului meu degaja o bonomie È™i un soi de spirit ludic, care-i confereau fizionomiei o aureolă invizibilă, dar perfect sesizabilă de calm È™i bunătate. Unghiurile ascuÈ›ite, înÈ›epătoare, care abundau în primul tablou, erau înlocuite în cel de-al doilea cu liniile curbe, ample cu care natura își înzestrase personajul. Obrajii bucălaÈ›i, bărbia rotundă, pântecele proeminent, ca de altfel toate componentele acelei fizionomii, dădeau impresia odihnitoare de rotunjime. Licărul poznaÈ™ din ochii verzi, ar fi încurajat chiar È™i pe posesorul celui mai introvertit caracter să-È™i iasă din carapacea rigidității. Buzele cărnoase nu puteau fi închipuite altfel decât destinse într-un zâmbet satisfăcut, blând È™i încurajant. MustaÈ›a stfoasă, cu vârfurile răsucite în sus, completa de minune acest tablou de veÈ™nic "bonviveur". ÃŽn primul moment când am dat cu ochii de aceste tablouri, le-am È™i numit în sinea mea:" O noapte È™i-o zi" Socrul meu fusese un arhitect foarte apreciat atât în È›ară, unde multe dintre construcÈ›iile notabile își datorau existenÈ›a fanteziei creatoare a acestuia; dar mai ales în străinătate, unde-È™i găsise un spaÈ›iu mult mai larg È™i mai permisiv, în deplin acord cu stilul È™i viziunile sale. De fapt, această meserie se constituise de-a lungul anilor într-un soi de "blazon" al familiei Zotta. Tatăl socrului meu, Octavian, fusese mai întâi discipolul, iar mai apoi, colaboratorul marelui Gustav Eifel, fapt care dădea È™i mai multă strălucire acestui blazon virtual. Eu nu apucasem să-i cunosc personal, pentru că se prăpădiseră amândoi într-un tragic accident aviatic, în vreme ce se întorceau dintr-o călătorie în Spania, cu trei ani mai înainte de a o fi întâlnit pe Laura. Eram pe atunci proaspăt absolvent al Conservatorului, în căutarea unui angajament, care cu o îndârjire demnă de o cauză mai nobilă, întârzia inadmisibil de mult, după opinia mea, să-È™i facă apariÈ›ia. Duceam o viață în stil boem, asemănător celui descris de Charles Aznavour într-unul din cântecele sale de succes, la fel ca si marea majoritate a colegilor mei muzicieni, viitori artiÈ™ti de viitor. O cămăruță de dimensiuni liliputane dădea adăpost la patru suflete zbuciumate, între care unul, era al meu. Acel spaÈ›iu subdimensionat servea drept dormitor, bucătărie, cabiet de studiu, salon de primire È™i chiar baie din când în când, atunci când nu reuÈ™eam din varii motive să ne spălăm prin duÈ™urile sordide ale colegilor noÈ™tri căminiÈ™ti. Mesele frugale erau în general servite prin localurile lacto-vegetarian, ori prin restaurantele cu autoservire- aÈ™a numitele"împinge tava"- unde preÈ›urile concordau oarecum cu resursele financiare, reduse mai mereu la limita extremă a subzistenÈ›ei. MulÈ›umeam cerului, pentru că permisese existenÈ›a pe suprafaÈ›a acestei sfere de apă È™i noroi, a domnului Levy Strauss; căci cele două perechi de blue-jeans cumpărate cu patru ani în urmă, chiar dacă se tociseră serios, încă mai puteau fi îmbrăcaÈ›i, înscriindu-mă totuÈ™i în limitele unei decenÈ›e admisibile. Nu puteam avea pretenÈ›ia ca aceasta È›inută vestimentară ar fi fost compatibilă în cazul unei recepÈ›ii simandicoase, dar cum in acele vremuri asemenea posibilități erau excluse apriori, totul curgea lin, fără prea multe bătăi de cap vizavi de acest subiect tabù. ToÈ›i patru purtam plete È™i ne lăsaserăm si câte o "muscă" à la Eroll Flinn, motiv care-i determinaseră pe colegi să ne boteze:" Cei patru muÈ™chetari". ÃŽn acest quadrumvirat plebeu, George Stroescu era Porthos, datorită gabaritului. IonuÈ› Frăsineanu, Athos, pe motivul unei aÈ™a-zise descendenÈ›e nobiliare, de care faceam caz È™i haz, numai atunci când urmăream să-l ironizăm, până-È™i ieÈ™ea bietul om din fire. Lui Adrian Dobroiu îi încredinÈ›aserăm "partitura" lui D'Artagnan, din pricina irepresibilului entuziasm oltenesc, care-l împingea de cele mai multe ori în niÈ™te situaÈ›ii destul de delicate, situaÈ›ii din care, reuÈ™ea nu È™tiu cum, să iasă totuÈ™i neciufulit. Grupul era completat de Aramis, adică eu, omul reflexiv, cu reale valenÈ›e de confesor, motiv pentru care, mulÈ›i mă căutau frecvent ca să-È™i plângă necazurile, dificultățile È™i neâmplinirile, pe umărul meu consolator. Eram la curent astfel, cu mai toate aventurile È™i miÈ™cările celor din cercul în care mă învârteam. Pe unde oare le vor fi strălucind acum ochii celor trei vechi "camarazi de arme"?... Un timp, mai È›inuserăm legătura, însă aÈ™a după cum se întâmplă de obicei în viață, despărÈ›irea aduce după sine, uitarea. ÃŽmi aminteam acea zi ploiasă de octombrie, când împreună cu Stroescu am intrat într-o cofetărie ca să bem o cafea, iar la masa vecină cu a noastră s-au aÈ™ezat două fete. -"Mamă, ce bucățele Virgile!! îmi susurase George, nedezlipindu-È™i ochii din direcÈ›ia respectivă. Uită-te puÈ›in la blondă! E mortală, omule!" Mie nu mi se părea întocmai, dar nici nu m-am deranjat să-l contrazic, mulÈ›umindu-mă să-i spun , că în ceea ce mă priveÈ™te o preferam pe cealaltă; în ciuda faptului că în adâncurile insondabile ale gândirii, eram dispus să recunosc faptul că tipa blondă era totuÈ™i "o alcătuire", realmente decorativă. Nu fusesem niciodată în viață adeptul prosternării în faÈ›a miracolului frumuseÈ›ii feminine, iar aceasta se datora faptului că avusesem posibilitatea să constat în câteva rânduri, că între atributul frumuseÈ›ii È™i cel al inteligenÈ›ei, rareori se poate pune semnul egal. -"Eu mă dau la ele, frățioare!" mă anunță George. Se ridică È™i apropiindu-se de masa fetelor le salută, după care ceru permisiunea să se aÈ™eze, permisiune neacordată; fapt pentru care bietul trebui să facă stânga-mprejur È™i să se întoarcă pleoÈ™tit la locul lui. -"Lasă, nu te amărî amice. Nu-s astea unicele fete din lume. Cine È™tie dacă esecul aparent nu convalideaza de fapt zicatoarea care spune: "Tot răul contine in esenta lui si o parte de bine." Ia gândeÈ™te ce s-ar fi întâplat dacă iniÈ›iativa ta ar fi fost acceptată È™i tocmai atunci intra pe ușă scumpa ta Silvia?" -"Scumpa mea Silvia, nu mai e "scumpa mea". Ne-am certat acum câteva zile din cauza unui fleac È™i de atunci, nici măcar nu ne mai salutăm." -"Iartă-mă, dar n-am È™tiut!" -"AÈ™ fi vrut să-i arăt cât de puÈ›in îmi pasă de mofturile È™i supărarea ei È™i că nu e chiar de neânlocuit aÈ™a după cum își închipuie în mod eronat. Gandeste-te ce mutră ar fi făcut dacă m-ar fi văzut cioc în cioc cu blondina?!" Oftă È™i privi cu o undă de regret către masa fetelor. -"Cred că vorbesc despre noi. Se pare că se amuză copios pe seama falimentului tentativei tale de a le agăța." ÃŽntr-adevăr , părea că se distrau bine, căci uneori izbucneau în chicoteli, care păreau să pună sare pe rana sărmanului meu prieten. Când s-au ridicat să plece, castania s-a întors cu faÈ›a către noi È™i mi-a făcut complice cu ochiul, ca È™i când ar fi vrut să spună:"Dacă veneai tu, am fi acceptat propunerea". M-a surprins puÈ›in acel semn neaÈ™teptat, însă m-am gândit că a fost numai o părere È™i ca atare, nu avea rost să-i dau nici o importanță, doar că ajunsă lângă ușă s-a mai întors o dată È™i mi-a făcut discret dar fără nici o umbră de echivoc, un semn cu mâna, zâmbindu-mi totodată. Observând acest ultim gest, George îmi zise cu năduf: -"Măi Virgile! Nu È™tiu cum dracu' se face că eu trebuie să transpir È™apte cămăși, până reuÈ™esc să mă apropii de o fată, iar la tine pică toate asemenea unor muÈ™te ameÈ›ite în borcanul cu miere?" -"ExplicaÈ›ia pe care îți baÈ›i atâta "bostănelul" ca să o găseÈ™ti, este mult mai simplă decât poÈ›i tu să-È›i închipui. Eu, in comparaÈ›ie cu tine, nu le prea bag în seamă, iar chestia asta de obicei, le înnebuneÈ™te." -"Hai, că nu-i numai asta! De ce vrei s-o faci pe modestul? Dac-ai avea figura lui Relu Șopârlă, atunci ai putea să astepÈ›i până la a doua venire, cum se zice pe la noi È™i tot nu te-ai putea lipi de nimic. Dar ce s-o mai lungim? MulÈ›umeÈ™te-i mamei că È›i-a dat la naÈ™tere "poza" pe care o ai, iar în rest...pace È™i prietenie pe Pământ." N-am vrut să-l contrazic, tocmai pe motiv că nu-mi stătea în caracter să fac uz de falsă modestie. SimÈ›isem de altfel în mai multe ocazii, că afirmaÈ›iile pe care le făcuse amicul meu aveau o mare doză de adevăr, din modul în care mă priveau marea majoritate a femeilor pe stradă. Noroc însă, că acest lucru nu m-a făcut niciodată să alunec pe panta piezișă a autosuficienÈ›ei È™i a împăunării. Nu mi-am putut închipui atunci, că în acea zi, destinul a vrut să o întâlnesc pe acea care, câțiva ani mai apoi, avea să mă însoÈ›ească în faÈ›a altarului, devenindu-mi soÈ›ie. Dar asta, este o poveste pe care poate am să v-o spun mai târziu... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy