Sunt momente când îmi trec prin gând amintiri din vremuri de mult apuse. Amintiri frumoase sau mai puțin frumoase. Dar, pentru că sunt lucruri ce s-au petrecut demult și reușesc s-am norocul să le văd în fața ochilor de parcă s-ar petrece acum, îmi place să observ doar partea frumoasă din ele. Nu cred că există vreun om pe pământul ăsta care să nu fi pățit la fel, măcar de câteva ori în viața asta scurtă pe care toți suntem nevoiți s-o ducem până la capăt. știi și tu, și oricine despre ce vorbesc. Dacă nu-ți dai seama despre ce zic și alineatul ăsta-ți e străin, dă-mi voie să te rog să nu te superi de-ți zic că trăiești degeaba!

De exemplu, sunt plictisit, stau întins în pat, fumez una din puținele țigări ce mi-au mai rămas din al doilea pachet cumpărat de dimineață și-mi ațintesc privirea undeva, într-un colț al camerei. Nu trec câteva secunde și văd în jurul meu zeci de copii. Toți poartă uniforme școlare. Ale băieților sunt bleumarin. Majoritatea fetelor au două codițe împletite, iar în fiecare câte o fundă mare, cu multe fodre, ce aduce a floare de bujor. șorțulețele lor, albastre și ele, ascund rochițe punctate, ce seamănă cu puricii foarte des prezenți în ecranele televizoarelor, pe vremea lui Ceaușescu, atunci când programul era gata. Imediat îmi dau seama că sunt școlari ieșiți în pauză, în curte. Se joacă prostește, dar e ceva obișnuit la vârsta lor: fug, râd , se lovesc, se scuipă, rânjesc, se chinuie să-și șteargă nasurile borcănate cu mâneca hainei și cad pe cimentul mult prea dur pentru picioarele lor fragede pentru a nu le lăsa zeci de urme, dar nu-i interesează și se ridică de jos ca și cum nu ar fi pățit absolut nimic. O doamnă ce aleargă cu pași repezi spre vârsta a treia miscă mâna dreaptă într-un mod isteric. În mână - un clopoțel. Joaca mult mai isterică a copiiilor se întrerupe. Se face un rând lung de câte doi elevi, exact ca un șir indian, doar că fiecare are perechea lui. Sălile de clasă se umplu cât ai clipi. Ce a mai rămas din rândul făcut de frica doamnei în vârstă ajunge la primul etaj, a doua usă pe stânga. În clasă - o altă doamnă, de aceeași vârstă cu colega ei care suna din clopoțel, - dar mult mai liniștită și mai drăguță - își primește elevii pentru a le preda o nouă lecție din abecedar. Văzându-i privirea aceea mulțumită și zâmbetul din colțul gurii, nu ai cum s-o numești femeie rea.

Povestea ar fi fost mult mai plictisitoare dacă nu mi-aș fi dat seama că uniforma umblătoare din penultima bancă de la geam, ce a preferat să-și petreacă cele 10 minute ale pauzei în clasă, sunt chiar eu. Un copilaș de șapte ani împliniți, tuns „depeș”, cu un breton tăiat drept, ce-i stă nemișcat pe frunte, slab și pricăjit, de-ai zice că pe certificatul de naștere-i scrie-n dreptul naționalității - „somalez”. Colega mea de bancă, Rebeca, e o fetiță drăguță și are un abecedar nou-nouț, nu ca cel pe care-l scot eu din ghiozdan - cu coperte roase -, „moștenit” de la sora mea mai mare.
Doamna învătătoare începe lecția. Am ajuns la litera „H”. În scurt timp sunt trecut la tablă. Nu mi s-a cerut mult, sau mie, c-o mamă și cu o soră care m-ajutaseră să-nvăț a pune litere pe hârtie înainte de a călca pragul școlii, mi se pare floare la ureche să scriu trei litere „H” pe tablă. Primesc felicitări și ajung la locul meu, în bancă, lângă Rebeca. Temă de casă : trei rânduri de „H” și trei de „h”. Plăcerea mea!
Clasa înâi... Ce vremuri!

***

„ - Anca, ia te rog mătura și dă-i una păianjănului din colț, nu vezi că urcă pe perete? Merci, ești de treabă! „
Văd c-au trecut 10 minute de când „mă plimb” prin amintirile mele. M-aleg cu un zâmbet și cu multe păreri de rău că vremea a trecut așa repede. Au trecut 13 ani de atunci și asta-i doar o bucată de amintire din întregul puzzle. Sunt dăți când văd abecedarul cu toate pozele și imaginile din el, fără să-l am în față și fără să știu măcar cine sau dacă cineva mai păstrează vreun exemplar din această „carte de căpătâi”. Îl văd pe Pârvu care se-neacă la masă, văd alea două perechi de ghete cu fețe de om, ori corecturile cu creionul roșu, pe care le făceam „î”-urilor ori „sînt”-urilor ceaușești, la insistențele doamnei învățătoare „ca să nu învățăm greșit”. Eram, deci, în clasa întâi când se făcuseră schimbările normelor ortografice despre care vorbesc.
Câteodată mă văd înconjurat de prietenii de la bloc și de unii colegi de clasă, toți îmbrăcați de sărbătoare. Suflu în cele 10 lumânări de pe tortul comandat de mama mea special pentru mine. Toti îmi cântă cu voci pițigăiate „La mulți ani”. Cadouri, zâmbete și bucurie în ochii mei.

Dățile când veneam din curtea blocului cu nasul roșu de sânge în batiste, fiindcă m-am lovit când am sărit de pe garaje le văd ca pe un film pe DVD, de o super-calitate. Maică-mea, văzând că nasul meu începe să se încăpățâneze și să facă pe robinetul, mă doctorea, disperată, cu apa oxigenată, mă punea să stau pe spate și-mi ținea o mână-n sus de mi-o lungea până-n tavan.

Zilele astea, gândindu-mă la frumoșii ani de liceu ce tocmai au trecut, îl retrăiam, parcă, pe fiecare, numărând de la 1 la 4. Apoi festivitatea și banchetul de sfârșit de an, emoțiile impuse de bacalaureat, tot, absolut tot. Simt ș-acum emoțiile alea și îi aud foarte clar pe colegii care mă-mpingeau de la spate cu câte-un fals și bisilabic: „Succes!” în sălile cu fețe didactice din fel-de-fel de comisii ale lui pește prăjit. Sau : „Hai, Mihai, că știi! Te descurci!” , deși se bucurau încă dinainte ca eu să intru, știind c-o să-ncasez o notă rușinoasă ș-o să le eliberez astfel locuri la toate facultățile posibile, pentru că niciodată nu obișnuiam să le ameninț diplomele de merit ce le primeau la fiecare sfârșit de an școlar. Nu îmi plăcea să-nvăț. Ce să mai spun despre fericirea ce-am simțit-o când toți colegii ăștia buni ai mei, prieteni de-ai învățăturii inutile din școală, vedeau, pe panoul cu notele de la bac, în dreptul numelui meu o notă umflată, parcă, cu pompa? N-aș putea s-o uit nici mort.
Când îmi revin proaspete-n minte, toate poveștile și întâmplările astea din viața mea reușesc să mă forțeze să caut orice modalitate de a aduce anii trecuți înapoi, dar nimeni n-a reușit să facă asta. Încercările mele vor suferi eșecuri evidente, încă de la început. Așa că ... mă mulțumesc să-mi ațintesc privirea minute-n șir pe anumite obiecte pentru a retrăi propria-mi viață prin prisma amintirilor.
„Ia, să mai încerc o dată !” , îmi zic. Mă uit pe masă. E doar scumiera și un măr pe jumătate mâncat. De ce mi-ar putea aduce aminte tâmpeniile astea?

„ Să-ncepem dictarea! Scrieți cât mai frumos, pentru că o să țin cont și de asta! Deci, scrieți: Ana are mere. Mara are pere...”