Salonul pustiu își savura odihna. De mult se terminase petrecerea și acum doar vântul târziu al nopții atrăgea draperiile grele într-un dans, uneori sălbatic, alterori rugător, decupat în lumina stingheră a lunii. Doar câteva umbre suave zăboveau pe ziduri, imobile și nepăsătoare.
Un pas foșni ușor pe pardoseală și cineva se apropie încet de fereastra deschisă. Razele lunii luciră stins mângâind chipul unei tinere; ochii mari și neliniștiți oglindeau o tristețe nescrisă și neștiută, în timp ce doua lacrimi se rostogoliră pe obrazul palid. "Nimeni nu a dansat cu mine în seara asta..."
Oare de vină era întunericul sau rochia lungă era neagră?
- Nimeni nu a dansat cu mine în seara asta!

Strigătul se lovi de pereți și se întoarse, iar și iar, tot mai slab. Ecourile se amestecară cu secundele indiferente izvorând din pendul, se suprapuseră cu foșnetul frunzelor de tei din grădină și pentru câteva clipe tăcerea atotcuprinzătoare dădu din aripi, speriată. Câteva clipe întunericul clocoti, subjugat apoi... liniște... Pentru că gândurile nu pot vorbi. Pentru că visele nu pot vedea.
- Cântă pentru mine, prințesă...

Străinul apăruse de nicăieri. Poate însuși întunericul îi dăduse formă. Fata se întoarse mirată dar fără nici o umbră de teamă. "Oare cine e?" se întrebă. "Nu l-am văzut până acum și știu sigur că nu a fost aici în seara asta, am avut atâta timp să îi urmăresc pe ceilalți..Nici măcar nu m-a speriat. De ce?"
O mână catifelată îi atinse umărul, un gest tandru care îi smulse orice temere, dacă fusese vreuna. Își plecă obrazul, se lipi de acea mână prietenească și închise ochii...
- Cântă pentru mine, te rog...
- A trecut așa de mult timp. Nu mai știu, nu mai vreau... Și în plus, nimănui nu i-a păsat.
- Mie îmi pasă. Te urmez mereu, nevăzut și atent. Mă cunoști prea bine căci de atâtea ori mi-ai vorbit... Iar eu ți-am răspuns, cum am știut mai bine. Dar poate nu ți-ai dat seama.
- Poate ești îngerul meu păzitor...
- Ei, poți să-mi spui și așa, zâmbi el. Uite, dacă vrei, poți să-mi spui M.
- M. de la Mihai, Marian, Manuel...
- Ajunge doar M.
- E ciudat, șopti. Cum să te privesc, cum să îți vorbesc și să te asociez cu o literă, nici măcar cu un nume. Dar fie... Nu vreau să te supăr și pe tine. Ce vrei să-ți cânt?
- Orice, numai cântă.

Se îndreptă spre pian, în timp ce el rămasa sprijinit de pervaz, urmărind-o cu privirea. Silueta ei păru că se topește în întuneric. Pianul însuși era o masă difuză, sufocată de prea mult negru. Degetele ei mângâiară clapele și un prim semiton se risipi în aer, urmat de altele, într-o succesiune melancolică. Ceva din monotonia și tristețea toamnelor cenușii umplea spațiul sau poate erau doar micile decepții ale unei inimi tinere.
Deodată ritmul se rupse și în încăpere se răsuciră cîteva note sparte. Mîinile ei se aruncară lacome asupra claviaturii, smulgând gemete și scrâșnete corzilor întinse la maxim. Rând pe rând, eliberă plânsul puilor de pasăre și strigătul disperat al mamelor la naștere, sunetul oglinzilor sparte și vaietele ascuțite ale muribunzilor. Aplecată peste pian, își ascunse chipul în spatele pletelor lungi apoi își arcui trupul pe spate, desenând cercuri prin aer, rotindu-se într-un vârtej indescifrabil. Pe tâmple pulsau două vene subțiri și picături de sudoare se spărgeau cristaline. Sunetele creșteau neîncetat, se fugăreau împrejur, furioase. Cu ochii închiși se ridică până la cer și coborî în cele mai adânci prăpăstii, urmată pretutindeni de cântecul sălbatic și nemilos. Se arcui ca o lebădă, strigând...
- Nimeni nu a dansat cu mine în seara asta!

Se prăbuși peste clape, plângând în hohote. "Nimeni nu m-a vrut... Nimeni nu m-a înțeles..."
- Dansează cu mine, M...

- M.?
Încet ridică pleoapele și privi în direcția ferestrei dar acolo nu era nimeni. "Am visat... Ce neghioabă sunt. Sau poate încep, în sfârșit, să înnebunesc. Ah, M." Își privi mâinile rănite.
Ca prin vis păși spre fereastră, răcorindu-și obrazul. Se ridică pe pervaz și sări în grădină dar înainte să pășească mai departe se opri: în fața ei se căsca o groapă dreptunghiulară, proaspătă.
- M., tu ai făcut asta?
Nu era nimeni să îi răspundă. "Îmi pierd mințile, am ajuns să vorbesc cu fantomele. Dar nici măcar, pentru că uneori fantomele există. Ceea ce încerc eu să visez sunt doar speranțe goale. Însă... e atât de bine să vorbești cu cineva. Chiar și cu mine însămi."
- Sunt aici...
- M.?
- Vino cu mine, tu, cântec sălbatic și neterminat. Vino.
El o privea, fierbinte. Suspendat deasupra gropii îi întinse o mână, aceeași cu care îi mângâiase umărul. O chema să uite, să fie împreună, să uite împreună lumea distrusă care o respinsese. Ea făcu un pas spre el, călcând aerul gol... În cădere se răsuci și luna îi lovi chipul alb și rece. Numără o mie și una de stele, doi nori și o frunză uscată. Pământul începea să se surpe deasupra ei, acoperind-o dar era captivă pupilelor lui întunecate, incapabilă să reacționeze. Nici nu voia...
- M., acum...
- Nu vorbi, dormi.
- ...
- ... dormi.