Julian povestește pe unde a umblat azi, ce a văzut, cum a fost prânzul… Când face o pauză, profit și-l întreb;
- Și zici că ai nevoie de ajutor?
Își scoate haina și o așează deasupra capetelor noastre, unde niște bare orizontale care traversează încăperea servesc de cuier. Suntem într-un restaurant insolit, cum n-am mai văzut pe nicăieri. Așa trebuie să fi arătat birtul gării din Tecuci, în perioada interbelică (n-am fost, n-am văzut, doar îmi închipui…). Zumzet cu accent din patru zări, scaune de șapte frați, tacâmuri de cinș`pe feluri… “Chartier” există din 1896 și a avut de atunci doar patru patroni. Afară se formează în fiecare seară o coadă enormă, până în stradă, unde – mai ales în weekend – aproape blochează circulația pe o bandă. Nu se fac rezervări.

- Da… Ești un bun judecător…

- Sunt? Atunci e un defect pe care aș vrea să-l pierd.
- Oamenilor din jurul tău le poate fi de folos…
- Oamenii din jurul meu să-și folosească propria judecată.
O chelneriță vine și ne salută scurt, întinzându-ne o foaie tipărită cu scris roșu, parcă scoasă la imprimantă. De fapt, arată ca o factură de la Electrica, mai exact… Deduc că e meniul și încerc să-l citesc. Julian mă dumirește în legătură cu rațele și fasolea verde pe care nu le înțeleg. Îmi spune despre un bulion special al casei. Restaurantul îi fusese recomandat de un amic ca având o mâncare excelentă pentru un preț rezonabil.

Mă hotărăsc la un pui cinstit, prăjit. Îi cred pe cuvânt că e “de fermă”. Îl las pe Julian să aleagă vinul. Doamna care ne servește revine cu o carafă. Are părul alb, ochelari cu dioptrii mari și un aer indiferent. Aș vrea să nu gândesc că arată ca o femeie de serviciu din școala mea generală. Scoate din șorțul alb un carnețel jumulit și notează. Își înfige pixul după ureche și într-o secundă revine cu un coșuleț:
- Pâinea dvs.
O luase, sub privirea mea nedumerită, de pe mesele din față. A dat de-o parte două felii începute, a completat din alt coș cu unele întregi și voila, pâinea noastră.
- Don`t mind that, mă liniștește Julian. O să-ți placă, o să vezi…


- Pentru ce bem? întreb eu, observând paharele care arată întocmai ca cele de la țara bunicilor mei. Simple, fără picior.
- Pentru teatru.
- Teatru?!
- Nu-ți place teatrul?
- Nu din cale afară. Prefer piesele citite.
Închinăm în cinstea scenei. Omul are ceva în cap, asta mi-e clar. Oare când o să-mi spună, de fapt, despre ce e vorba?...

Jumătatea mea de pui fermier arată apetisant. Cartofii prăjiți sunt extraordinari, lungi, aurii, crocanți. Francezii știu cel mai bine, nu? Mă uit în jur, mestecând cu o foame de-abia mascată. Sala e foarte mare, terminată într-un tavan drept, aproape numai sticlă. Pereții sunt acoperiți cu multe ochiuri de oglinzi și, din loc în loc, câte o pictură enormă, executată direct pe zid - cer bleu, norișori albi pufoși, trandafiri roz, scările vreunui castel… Idilicul mural se asortează ciudat cu fețele de masă roz cam șifonate și cu coala albă de hârtie care le acoperă. Julian îi cere doamnei sare și piper. Promptă, aceasta le ia de la niște vecini care tocmai achitau.
- Nu vă mai trebuie, nu?

Lângă noi apare un cuplu de nordici – așa îmi par mie. Zâmbesc stingheri, ne salută încetișor, probabil și ei uimiți că au fost așezați la aceeași masă de patru persoane, unde, e drept, eram doar două. Doamna e foarte finuță și pare căzută din stele în locul ăsta. Privește în jos, unde linoleumul e cam decolorat, garnisit cu firimituri rătăcite. Clipește delicat și se afundă în lectura facturii de la Electrica.

- Am luat bilete la un concert de muzică clasică; se ține în biserica St. Magdalenae.
- Oh?...
Nu știu dacă asta are vreo legatură cu mine, așa că nu comentez altceva.
- Îți place Vivaldi? Dar Schubert?
Dau din cap energic, simțind cum un firicel de grăsime mi se prelinge pe bărbie. Nu se face să-i spun că am copilărit cu Vivaldi. La 11 ani era singura casetă audio pe care o aveam; o puteam asculta numai când împrumutam de la unchiul meu un casetofon mai vechi. Tot n-am înțeles dacă mă privea cumva personal treaba asta…
- Bun. Atunci să nu-ți faci nici un program poimâine seara, ok?
Îi mulțumesc și mă bucur sincer. Văzusem și eu afișul la poarta bisericii, dar nu eram hotarată încă.

-Ar fi ciudat din partea mea dacă te-aș ruga să-mi faci o favoare? Se scarpină după ureche, cu sprâncenele ridicate a Gopo.
- Să te însoțesc la concert? arunc eu de-abia stăpânindu-mi curiozitatea.
- Ceva mai greu, de fapt. Mă poți refuza, dacă găsești că e deplasat…
Mă șterg cum pot pe servețelele de hârtie, tânjind după bolul cu apă care nici nu sperasem că ar avea șanse să apară. Doamna de alături - îi simt parfumul, e foarte discret și plăcut - se nevoiește scrupulos cu furculița și cuțitul. Împing farfuria în față și sunt gata să ascult.

Julian își completează iar paharul și oftează:
- Mâine vine Chelsea.
- Vine?! întreb cu ochii mari.
- Da… L-a convins pe tatăl meu să-i dea adresa hotelului. O voi aștepta la aeroport; are să-mi spună ceva important.
- Uau… Oare și-a cumpărat rochia de mireasa…?
Julian se strâmbă.
- Și cu ce îți pot eu fi de folos? Pot pretinde că nu ne cunoaștem, dacă de asta ești îngrijorat.
- Nu. Tocmai, aș vrea să pretinzi contrariul.
- Contrariul?! Că te cunosc din copilărie? Devin brusc interesată și simt o provocare în aer.
- Nu chiar. Doar să te porți ca și cum… ca și cum… ne-am cunoaște bine.
- “Bine”, punctez eu, reflectând ce implică acest cuvânt mititel.
- Exact. Înțelegi…
Privesc concentrată oscioarele fostului fermier din farfuria mea.
- Nu sunt sigură…
- M-am gândit să vorbesc și eu pe limba ei… Nu știu cum să-ți spun.
- Ai cerut-o de nevastă și de-abia acum vrei să vorbești pe limba ei…?
- N-am cerut-o de nevastă, nu. Lucrurile însă păreau să curgă în așa fel încât găseam normal că se va ajunge aici… De fapt, asta era în mintea mea înainte să plec…
- Și acum nu mai e?
- Într-adevăr, eu mereu am așteptat-o. Poate că e bine să văd și cum ar putea fi altfel… cu altcineva. Sau cel puțin să-i văd reacția, dacă aș pune-o în situația în care ea m-a pus de mai multe ori.
Nu sunt sigură că vreu să mă bag în așa ceva…
- Eu nu cred că aș vrea să-mi risc relația cu un bărbat cu care aș avea gânduri de căsătorie.
- La momentul ăsta eu nu sunt în nici o relație cu Chelsea. Adică nu suntem împreună ca altădată. Sincer, Cristina… Înainte gândeam că ar fi fost un moment oportun să o ajut pe ea și să finalizăm ce tot încercam de când ne știm… Rezervele cărora le-ai dat glas și tu m-au făcut însă să mă mai gândesc. Venisem oricum la Paris tocmai pentru a mă hotări dacă era bine sau nu ce făceam. Acum nu mai găsesc că e potrivit. E posibil să încurc mai rău lucrurile. Și copilul poate ar avea de gâștigat mai mult dacă aș fi în preajmă ca… “unchi”, să zicem, decât ca un tată vitreg care mai și divorțează, eventual…

Ah… gândise ceva băiatul astăzi… Simt că mai vreau și eu un pahar.
- Ok. Și ce trebuie să fac, mai exact? Nu cred că sunt o actriță prea bună, dar pot încerca…
- Uite… Când venim noi de la aeroport, ne întâlnim “accindental’ cu tine, în hotel.
- Eu îți sar de gât și îți mulțumesc pentru minunata noapte pe care am petrecut-o aseară…
Julian râde și, uimitor, se îmbujorează.
- Nu chiar așa de direct, dar… da. Cam asta ar fi ideea.
Hm… pot face un lucru atât de mic, cred… Și unde o să ducă, oare, toate astea…?
- Apoi ce va urma?
Ezită și îmi dau seama că mai departe nu prevăzuse nici un scenariu.
- Păi… nu sunt prea multe variante…
- În cel mai rău caz, se supără, face o scenă monstruoasă și se urcă iar în avion, glumesc eu.
- E posibil. Doar că scenă nu ar avea de ce să facă. Știe că nu i-am promis nimic, nu m-am angajat oficial la nimic. Mi-e teamă că se va preface că e ok și că nu contează o mică… interferență… în planul ei.
“O mică interferență”. Tușesc cu paharul la gură. Nu sunt prea înaltă, ce-i drept. Dar pot să fac și eu valuri uriașe, dacă-mi pun mintea! Vrei teatru, amice? Bine, îți arăt eu piesă.

Rugăm să ne aducă nota și doamna se grăbește să înșire matematic, unul sub altul, prețurile mâncărurilor noastre. Le scrie direct pe masă, pe coala albă de sub farfurii. Nordicii zâmbesc echivoc, mai ales când pâinea rămasă întreagă din coșuletul nostru trece într-al lor. Atmosfera de cantină primitoare mi se pare mai firească acum decât la venire. Știu că o sa mai vreau cândva încă un pui prăjit. Mănânc destul de sănătos acasă; vacanțele au alt rost.

La ieșire ne întâmpină un șir lung de înfometați. Stau cuminți și ovaționează discret când privilegiații sorții dau voie si altora. Curios loc, curioasă politică, dar uite că funcționează ca un ceas elvețian de atâta vreme. Fără investiții inutile în décor sau confort, accentul se pune exclusiv pe mâncare gustoasă la un preț cât mai mic. Un braț protector îmi înconjoară mijlocul și mă conduce cu grijă prin acest culoar aglomerat.

- Vrei să mai facem câțiva pași?
Picioarele mi se frâng și capul parcă suferă de la atâtea lumini care se mișcă în noapte.
- Știu și eu… Nu mi-e chiar somn, dar parcă aș sta așezată undeva…
În lift nu mă mai deranjează dimensiunea meschină a cutiuței. În fond, mâine nu o să îmi mai fie atât de străin acest om, nu?... Închid ochii cu gândul la prostia pe care am acceptat să o fac. Zdrang. Am ajuns la al doilea etaj; deschid pleoapele și îl găsesc pe Julian privindu-mă. Pare că se uită la ceva plăcut. Hmm… Are buzele frumos conturate. Nu am sărutat pe nimeni cu barbă până acum. Ori mustață… Deschide și mă invită să ies. Păcat că nu suntem cazați la ultimul etaj…

- Te culci sau vrei să mai stăm la povești?...
A spus-o repede, privindu-și ceasul cu un gest automat, fără un scop precis. Trec cartela cu ciucure roșu prin sistemul de siguranță de la ușa camerei și încerc să reflectez – sau cel puțin vreu să las impresia că aș face-o. Apoi accept.
- Mă schimb și vin la tine.
Apreciez că e mai bine să pot pleca oricând mi se face somn, decât să rabd un musafir întârziat în camera mea. Mă spăl pe dinți și nu știu în ce să mă îmbrac. În treiningul șifonat dormisem deja, iar pijamaua curată desfășoară niște ursuleți galbeni și o mărime prea generoasă. În colanți și fustă scurtă nu voiam să apar… Aleg ursuleții, îmi trag degetele prin păr – să nu arăt chiar proaspăt pieptănată – și renunț la rujul pe care tocmai pusesem mâna. Nu se asortează cu pijamaua. Intru în papuci și părăsesc camera ca pentru o mare poznă, când lipsesc părinții de acasă.