Fragmente de creier


Problema care se pune e asta: pentru ce să scriu, pentru cine să scriu? Pentru mine, ca să mă aflu (în treabă)? Pentru ceilalți, pentru posteritate? Acest pix pute. Constatare: da, bineînțeles că florile nu se culeg cu combina. Cum spunea un anumit individ: "eu încă nu am terminat să încep." Sentința: vinovat. Ce să înțeleg, ce să vreau să înțeleg, ce pot înțelege? Că timpul curge, viața e una iar tu ai terminat să începi. Când e vorba de dragoste, da... iubirea ta să fie într-un perpetuu început, să nu termini niciodată să începi. Cât idealism infantil aici! Da, chiar e benefică chestia. Punct și de la capăt.

***


Șaptesprezece

Iată, m-am trezit!
Priviți, acum îmi beau cafeaua și trag cu sete din prima țigară.
Iar acum mă duc să-mi asasinez candelabrul. În ziarele de mâine, cu majuscule, cu fotografie față-profil, reportajul crimei va apărea cu toate detaliile.
Apoi procesul, condamnarea.
Executarea sentinței va fi publică. Candelabrul n-avea nici o vină.
Cuvintele curg și nimeni nu e responsabil.

***

Mă bucur c-am făcut-o și pe asta. Adică să ții un creion în mână e favorabil și frumos. O adevărată feerie-butaforie. Și cât de frumos pot să scriu cu el! O scriere tipar de mână perfect adaptată timpurilor noastre. Tot ce mișcă. Adevărul e că îmi trec prin cap tot felul de chestii în momentul ăsta care tocmai a trecut. Televizorul stă aprins și reclamele sălășluiesc în el ambiental. Se transfigurează sinusoidal, fără să dorească prea multe. Absolutul și profanul sunt profane. Cred că e non stop. Dincolo de oglindă nu-i nimic, spuneam într-o ediție precedentă și nici măcar nu contează. Probabil că dacă scriu așa, o să iasă ceva. Tot timpul iese câte ceva, indiferent. Cuvintele de legătură există pentru a face legături între alte cuvinte și astfel nonsensurile simple devin nonsensuri complexe. Filmele americane sunt de o infantilitate fără margini. Ciudat, atunci când vorbesc cu mine însumi nu sunt niciodată atât de categoric. Există o dimensiune a poeziei în care au acces doar aceia care sunt conștienți de imposibilitatea lor de a înțelege realul. Definiții de genul ăsta îmi fac o greață abstractă. Acuma, da, e ușor să spui tot felul de chestii în așa fel încât să pară gândite de o superinteligență. Hai să ne fălim. A se făli, a se băga în seamă, a se leniza, a se rpentina. Sunt tot felul de maioneze, de ciorbe și de ghiveciuri. Pe care îți vine (ordin) să le mănânci. Aici totul e cifrat. Nimeni nu mai înțelege nimic. Punct.

***

Combinații absurde:

Cred să vreau să pot să sper
Cred să pot să sper să vreau
Cred să sper să pot să vreau
Cred să pot să vreau să sper
Cred să vreau să sper să pot
Cred să sper să vreau să pot
Vreau să cred să pot să sper
Vreau să pot să cred să sper
Vreau să pot să sper să cred
Vreau să cred să sper să pot
Vreau să sper să pot să cred
Vreau să sper să cred să pot
Sper să pot să vreau să sper
Sper să vreau să pot să cred
Sper să pot să cred să vreau
Sper să vreau să cred să pot
Sper să cred să pot să vreau
Sper să cred să vreau să cred
Pot să vreau să cred să sper
Pot să vreau să sper să cred
Pot să sper să vreau să cred
Pot să sper să cred să vreau
Pot să cred să sper să vreau
Pot să cred să vreau să sper

***

Punctul doi pe ordinea de zi: A săpa-săpare. Să presupunem că există doi indivizi. Bineînțeles că întotdeauna și în realitate există mult mai mulți indivizi, nenumărabili (sau nenumărați - dar oricum nenumărabili sună mai bine). Dar pe noi, în momentul de față, ne interesează doar cei doi, pe care îi vom nota, pentru identificare, cu X și cu Y. Să mai specificăm, de asemenea, că individul Y este mort, cu alte cuvinte decedat, deci Y este doar un cadavru. Și în plus X, de fapt picioarele lui X sunt înghețate bocnă. Din ce motive, nu ne interesează. Doar atât, X are picioarele înghețate și Y este un cadavru.
Acuma, voi o să vă așteptați la tot felul de întâmplări, dacă se poate senzaționale sau măcar interesante, ce decurg din această stare de fapt. Sau, la o introspecție riguroasă a numitului X, de genul masculin sau neutru. Întrebări despre viață, moarte, sens, om, să se ciocnească în maioneza lui de creier, rezultând sau nu și mult așeptatele răspunsuri, în funcție de doleanțele fiecăruia. Ei bine, nu, nu o să se întâmple niciodată așa ceva. Faptul că Y este un cadavru, iar X are picioarele înghețate nu poate să ducă atât de departe, nici măcar atât de aproape. Eu doar am scris niște cuvinte.
Ședința se suspendă.

***

Aici trebuia să fie caracterizarea personajelor. Dar nu e. Cine a avut interesul să submineze economia sau politica acestei elucubrații, ce indivizi din umbră au intervenit la ștergerea din dosar a notelor informative? Adevărul obiectiv nu va fi cunoscut niciodată, indiferent câte anchete vor demara în mileniul acesta. Rămâne de obiectivat însăși noțiunea de " adevăr obiectiv ", atunci când cineva își va parca trăsura pe masa din bucătărie. Salut!


***

Iată, a fost o coală albă de hârtie. Acum o murdăresc, cât de caligrafic pot. Fondul problemelor nu are nici o importanță. Forma este esențială, beteala, sclipiciul. Cât de meșteșugit e sculptat sicriul în care zace cadavrul intrat deja în putrefacție.
Leaving Las Vegas...

***

Probabil că nu sunt original, dar unde am ajunge dacă toată lumea și-ar reveni la starea de normalitate? De câte ori am fi nevoiți să punem la zid nevinovați, oferindu-le ultima țigară cu zâmbetul pe buze și sfătuindu-i să arunce chiștocul în scrumiera special amenajată lângă cabina telefonică?
Să dirijezi un pluton de execuție, iată adevărata savoare a vieții de hienă. Un om, o floare și femeia lui, o toaletă de gală, unsprezece. Câte cuvinte poți combina fără să faci rău nimănui, care este combinația perfectă, dar COMBINAÞIA? Unii înțeleg doar ceea ce vor ei să înțeleagă și eu m-aș face marinar atunci când o să fiu mare.

***

Oare scârba asta pe care o simt de unde vine? Din mine (suflet, creier, trup) sau din afară (ceilalți, realitate)? "Întotdeauna infernul sunt ceilalți." Eu, ceilalți. Îți las, Doamne, scrisă aici o rugă fierbinte, te implor: Ajută-mă să cred în mine. Căci dacă cred în mine, atunci cred și în Tine. Ajută-mă, Doamne!

***

Am recitit, e recitibil. Dar ambalajul nu schimbă cu nimic conținutul. Profit de asta și trag apa. Zgomot lugubru.

***

Stăteam în genunchi pe coji de nucă
ÃŽntr-un colÈ› uitat de lume
Acolo unde mă lepădase Domnul cândva
Și strigam spre ceruri:
Ia- mă, Doamne, la tine, că nu mai pot.
Ce liniște...
Iar apoi strigam din nou:
Fă-mă, Doamne, lup, să mușc beregata căprioarei
Sau fă-mă căprioară, să pasc iarba verde de primăvară
Sau fă-mă iarbă, să mă foșnească vântul
Sau fă-mă pământ, să tac.
I-am auzit glasul răbufnind în mine:
Dar tu, tu ce ai făcut, ca să meriți să vii la mine?!
M-am rugat, Doamne!
Nu e de ajuns.
Þi-am îndeplinit toate poruncile, Doamne!
Nu e de ajuns.
Trăiesc, Doamne!
Nu e de ajuns!!!
Și-atunci am spart oglinda.
Un lup de stepă îmi rânjea multiplicat în zeci de cioburi.

***

Sunt sterp și aș vrea să nu mai fiu. Aș vrea să nasc ceva, nu știu ce. Iar când va fi să nasc acel ceva, îl voi lua de mânuță și, ducându-l în fața oglinzii, îi voi șopti: Privește, micuțule, acesta este un elefant portocaliu.
Dar el va râde, așa cum o fac și ceilalți, va gânguri cu gura până la urechi, și eu am să-i prind capul în palma mea dreaptă și am să-l strâng până ce voi auzi craniul zdrobindu-se, plescăind dizgrațios și voi repeta, scrâșnind din măsele: Privește, brută dezgustătoare, acesta este un elefant portocaliu!
Și-apoi am să sparg oglinda. Dincolo de oglindă nu-i nimic.

***

Am s-o răpesc într-o zi. Chiar asta am să fac, o voi smulge vieții ei perfecte câteva ceasuri. Bineînțeles că atunci când se va trezi, va socoti asta o barbarie, deci eu, implicit, îi voi apărea ca un barbar fără suflet. Fii cuminte, am să-i spun, vreau doar să vorbesc cu tine, n-o să ți se întâmple nimic rău. Apoi am să tac un moment (pauză de efect), privind ochii aceia de căprioară, probabil îmi voi aprinde o țigară cu mâinile tremurând. Ai tu idee cât ești de frumoasă? Nu, nu așa, bineînțeles că e foarte conștientă de frumusețea ei. Ești frumoasă ca o zeiță, am să-i spun. Apoi am s-o împușc în inimă. Trei gloanțe cred că îmi vor fi de ajuns.

***

Pagina asta trebuie umplută cu ceva. Spre deosebire de femei, atunci când sunt goale, paginile arată dezolant și nu-mi pare rău. Dar, în fine, aici gândurile voastre vor afla sălaș la adăpost de neuronii voștri pervers de uzați, care nu vor mai atenta la puritatea lor virgină și neprihănită care e ea.

***

Nebunia se instalează încet, pe nesimțite. A găsit terenul fertil, creierul tău mlăștinos în care și-a plantat semințele abstracte.
Te îndoiești și de ceea ce este și de ceea ce nu este. Propria existență ți se pare neverosimilă. De ce? - marea întrebare care-ți scormonește toate certitudinile. Răspunsuri primești din ce în ce mai rar, ajungi să nu mai știi de unde și, de fapt, nici nu te mai interesează. Dar ce te interesează cu adevărat? Totul și nimic, mai ales "nimic", noțiune goală de conținut, formă fără fond. Și ceilalți? Ce dracu' fac ceilalți? Trebuie experimentat nimicul ca să-l poți înțelege. Din păcate, sau din fericire, n-ai să te mai poți întoarce să le comunici și celorlalți răspunsul, adevărul. Dar ei, generația mea, generațiile trecute sau viitoare, în ce direcție au apucat-o? Ești cufundat în tine însuți, dar nu există nici un "însuți", așa că te prăbușești în abis. Și ceea ce există obiectiv, realul, îți apare ca un decor de fundal cu care tu nu interacționezi decât aleator. Și ți-e frică de asta, de ceea ce e în spatele tău sau în... fața ta sau te încercuiește. Și te sperie gândul cătu însuți ai putea fi o parte din acest conglomerat, o gaură în mijlocul unei găuri. Și te rotești, și te rotești, și te rotești...
Infinitul e mai aproape decât ai putea să-ți imaginezi vreodată. Doar ceilalți cred.

***

Minerii sapă în mine. După cărbune. Minereu ei caută. Acolo proverbele devin legi și ei sunt constrânși să le respecte. Au făcut un pact prin care au dobândit. În schimbul trei. Când ies din mine, când răbufnesc din întuneric, afară e noapte. Și stelele sunt prea departe. Degeaba întind ei labele păroase, ajung doar până la comutator. Lumini artificiale le zgârie retina. Instalația de inspirație s-a defectat sau nici măcar n-a funcționat vreodată.

***

Tu, frumoaso, ai ceva inefabil în priviri. Ochii ăștia apoși fără pupile, negri ca străfundul iadului, privesc fără să vadă. Ești o vacă perfectă. Scopul tău în viață este să-ți târâi ugerul prin ciulini. Dacă ar fi cactuși prin zonă, te-ai cățăra în vârful lor și te-ai înșuruba acolo. Mugetul tău profund bovin se va auzi până la cer. Dacă ai avea o batistă în poșetuță, ai putea spera măcar în revenirea ecoului. Dar gata, totul s-a sfârșit. Vulturii nu mai vin să te mulgă, ai rumegat tot ce a existat comestibil înăuntrul tău și înăuntrul celorlalte peșteri și acum a venit timpul să explodezi. Ce poate însemna asta? Probabil șaptesprezece.

***

Degeaba implorați oglinzile să vă redea imaginea, marile fantasme au murit alaltăieri. Dumnezeii și cristoșii mamii lor. Așa, reptilelor, cereți-vă iertare că v-ați născut. Acolo, sus, cineva a măsluit cărțile, trișează fără încetare. Și tocmai v-a anunțat că asta este ultima partidă. Dublați miza, ba nu, triplați-o sau cel mai bine ar fi să-i propuneți un totul sau nimic. El va accepta. O să câștige totul și voi o să rămâneți cu nimic. El amestecă acum cărțile, le împarte, vă oferă o pereche, fiecăruia dintre voi câte o pereche, el în mod sigur are full; să nu cumva să încercați vreo cacealma, el vă șie și pe voi și pe perechile voastre. Ați pierdut, era normal. Dar acum puteți încerca ruleta rusească. Lui îi sticlesc ochii, rânjește, acceptă, câștigă.
Asta a fost.

***

Privește aici, idiotule, ăta e ordinul meu, ultimul meu ordin: începând din acest moment ai să ucizi toți mincinoșii. Nu există o ordine prestabilită. Poți să începi cu oricine. Aleator. Poți, de exemplu, să începi cu mincinoșii bărbați și apoi să continui cu mincinoșii femei, sau întâi să ucizi mincinoșii sub douăzeci de ani și apoi să continui cu restul sau, de ce nu , să-i termini pe politicienii mincinoși, apoi pe cei din spatele lor, apoi pe cei care stau în spatele celor care stau în spatele politicienilor, apoi, la urmă, pe ceilalți.
O clasificare a minciunilor nu am, orice mincinos trebuie să moară, indiferent de efectul sau defectul minciunii sale. Te-am angajat pe tine, căci tu ai baza de date completă.
Un singur sfat îți mai dau: pe preoți, mistici, proroci, sfinți să-i ucizi la urmă. Lasă-i să-și contemple propriul sfârșit în ochii sticloși ai celorlalte cadavre. Merită asta. O merită din plin, pentru tot ce ne-au făcut de-atunci și până acum. Gata, ești liber să-ți execuți misiunea. Hei, ce faci, ce dracu' faci, idiotule?! Lasă arma aia jos, e un ordin, nu trage, te ro...
Asasinul își vârî Parabellum-ul în buzunarul uriaș de la pardesiu, apoi se aplecă peste cadavru și îi lăsă pleoapele în jos peste ochii căscați de spaimă, ultima spaimă, murmurând: Stăpâne, eu nu sunt un idiot. M-ai mințit întotdeauna.

***

Parameci uriași îți mănâncă din palmă, îți șoptesc la ureche, îți scobesc în globul ocular. Îți place cu adevărat sau doar simulezi extazul? Căci trăsăturile feței tale s-au destins într-o grimasă voluptoasă. Sau e un banal rictus crispat de oroare?
Niciodată nu te-am cunoscut mai puțin ca acum. Ce dracu să mai cred despre tine, cum să mai pot spera să cred în ceea ce ești (ai fost )? În subsolul sicriului tău, viermii dau ultimul asalt și în curând vor (re)cuceri măreața redută. Și-ai să devii carne din carnea lor și ce nu le va mai trebui din tine va deveni excrement de vierme, bucăți de humus neștiutoare.
Prometeu dresează tiranozauri și mărețul Ares, beat ca un porc, merge la curve. Situații ca astea n-ai să mai poți visa, căci acum ești dincolo de orice se poate imagina cu imaginația. Fulgi mari de zăpadă gri patrulează pe cerul putred al acestui început de decembrie.
Îmi pare rău J. L.
Favorizat de soartă, John Lennon s-a sinucis prin emisar. Gloata încă mai crede în varianta oficială, a crimei. Sau au și uitat majoritatea, și sunt blestemați să nu-și mai amintească vreodată.
Da, bineînțeles, să fluturăm cu toții batistele albe în arenă. Ole, torero!

***

Hai să definim totul. Să definim ceea ce vedem, auzim, mirosim, gustăm, pipăim, gândim. Hai să încarcerăm totul în cuvinte. Și să numim Dumnezeu ceea ce nu putem cu gândul gândi, cu ochii vedea, cu urechile auzi, cu nasul mirosi, cu limba gusta etc. Și apoi să ne întrebăm, să formulăm ipoteze și să tragem concluzii. Hai să fabricăm Aparatul de măsurat dumnezeirea; nu mai stați, puneți cu toții umărul la treabă, înhămați-vă ca sclavii Egiptului antic să ridicăm Piramida dumnezeilor mamii voastre de zăpăciți cu creier de marmeladă.
Căci a fost întâi nimic și apoi a fost lumea și apoi a fost Adam și apoi a fost Eva și v-ați născut cu toții, pe rând, mai bine nu vă nășteați. Ați început să puneți nume și să definiți ceea ce tot voi ați numit. Războiului i-ați spus război și apoi l-ați definit și apoi au murit nenumărați oameni. Lui Dumnezeu i-ați spus dumnezeu și l-ați definit și ... ce dacă?
Schimbă asta cu ceva ceea ce sunteți? Umple asta de sens existența voastră găunoasă? Hai să fim serioși și să ne mestecăm bine cuvintele între maxilare, să le îmbibăm cu salivă și-apoi să le împingem cu limba până în stomac, spre digerare.
Mai bine jucăm un barbut. Sigur că da.

***

Fii atent cum se procedează: ai un creier îmbibat cu informații: imagini, senzații, cuvinte, idei. Ai o coală albă de hârtie și un pix (creion, stilou, pană, laser). Se ia pixul în mâna cea mai valabilă (lipsa mâinilor se compensează cu un anumit picior sau cu unul dintre orificiile plasate pe o extremitate mobilă a trupului).
Creierul tău va transmite comenzi cât se poate de directe și de clare mâinii (respectiv piciorului sau orificiului), care va apăsa cu pixul coala albă și de aici vor rezulta frumoasele poezii, marile nuvele, incisivele eseuri și faimoasele romane decare publicul consumator are atâta nevoie.
Haide, încearcă, ia-ți avânt, sigur căda. Bingo! Milan Kundera: "Viața e în altă parte".

***

Acum stai aici ca un dobitoc, ții pixul în mâna dreaptă și chinui coala albă de hârtie. Ce dracu' se întâmplă, doctore? Creierul tău gelatinos nu mai poate răbda povara ideilor și de aia le vomiți aici?! Þii neapărat să rămână eternității o bucată din tine? Dar știm cu toții că nu există eternitate, că ei au scornit noțiunea asta pentru că se plictiseau în grotele lor întunecoase. Și, în plus, ceea ce faci tu acum, aici, nu e o parte din tine, e o parte din ceilalți. Tu însuți nu ești decât o parte din ceilalți.
Haide, spune-le oamenilor ce ai simțit atunci când l-ai ascultat prima dată pe John. Sau când ai fost prezent la primul jam- session de muzică jazz. Dar atunci când l-ai citit prima dată pe Nichita, cum a fost? Sau reportajele alea de război, din deșert .
Dar atunci când te-ai născut prima dată, mai ții minte cum a fost? Mai ții tu minte cum a fost când te-ai născut prima dată? Vorbește-mi acum despre vanitate și orgoliu, hai , nu mai ține în tine toate alea, ai putea să explodezi într-o zi. Sau să implodezi. Nu poți, așa-i că nu poți?!
Þi-e frică, o frică nebună, nu mai da din cap, așa e cum spun eu. Nu mă crezi, bineînțeles că nu mă crezi, tu nu crezi decât ceea ce vezi cu ochii tăi. Uită-te atunci în oglinda asta, da, chiar aici pe perete. Privește-ți ochii, lepădătură, cu ochii tăi privește-te în ochi! Nu-i așa că vezi frica? Acuma pune mâna pe ea, așa, apuc-o cu degetele, nu-i așa că o poți pipăi? Dacă vrei, dacă ții neapărat, o poți mirosi și chiar gusta. N-o să-ți pară rău, îți spun din proprie experiență. Gustul fricii este cel mai exotic gust pe care l-a simțit vreodată limba mea de diavol.

***

Dincolo de marginea catastrofei, corbi întunecați valsează fără grețuri. Și liniștea pe care o măsluiesc, înflorește în ciuperci atomice. La Hiroșima, oamenii au devenit pete întunecate pe pereți sfărâmați. Picturi rupestre în peștera de ei creată. Neuronii solitari s-au dispersat formând un alt creier, un creier imens, cât tot universul. Tot ceea ce oamenii numesc cosmos este haos, fără nici un dubiu. Să preamărim haosul din noi și din afara noastră, să-i închinăm ode și imnuri, sș depunem jerbe de alge și să ne jertfim copiii la poalele templului zeului Haos.
Greșim cu toții, fiecare pas înainte e o greșeală, fiecare pas înapoi e greșit, la stânga, la dreapta, în sus și în jos, drumurile sunt blocate de baricadele rațiunii. Niciodată nu va mai fi la fel ca înainte. La noapte va fi lună plină. Am să plantez un lămâi în grădina Ghetsimani.

***

Odată, cineva va citi aceste cuvinte și se va întreba, bineînțeles, de ce dracu le-a scris cine le-a scris. De ce dracu' n-a săpat un strat cu flori pe care să le pască vrăbiile, sau de ce n-a geluit o ușă pe care s-o deschidă bunica mea, de ce n-a umflat o bășică cu care să joace un fotbal cu amicii sau de ce n-a reparat televizorul alb-negru din debara. Da' chiar, omule, de ce dracu' n-ai reparat televizorul alb-negru din debara? Deseară e un episod interesant dintr-un serial interesant. Ce dracu poate fi mai interesant de atât? După film cred c-am să-mi violez ursulețul de pluș și-apoi am să m-arunc în pat și-am să dorm un somn fără vise; poate că totuși îmi voi aminti un sfert de coșmar, știi tu, coșmarul acela cu păianjeni. Eu sunt un omuleț gri cu capul mov și păianjenii mă atacă de sus și eu n-am unde fugi, pentru că ușa pivniței e închisă încă din timpul coșmarului trecut, a prins deja crustă de rugină pe la încheieturi. Foarte frumos coșmarul ăsta, întotdeauna mă trezesc transpirat, cu inima galopând și cu lacrimi în urechi. Apoi, după ce îmi fac dușul scoțian matinal, după ce: priviți, acum îmi beau cafeaua și trag cu sete din prima țigară, ia uită-te, de unde dracu' a apărut fraza de mai sus, asta nu eu am scris-o, probabil am văzut-o la televizor. Mă afund în pelerină, sar pe bicicletă și pedalez să-mi cumpăr buricozaurul pe care mi-l doream atât de mult. Pe drum mușc picăturile de ploaie care mă împiedică să mă realizez. Acasă, sunt din nou acasă, plantez buricozaurul în buzunarul de la portofel, îl trec în tabelul lui Mendeleev și-l pun să semneze, apoi aprind televizorul, scuzați-mă că v-am bombardat cu atâtea banalități, sunt negru în cerul gurii și salopeta nu mă mai încape, vai ce emisiune frumoasă! O minunăție!!!

***

Aveam douăzeci de ani și într-o zi m-am sinucis. În seara aceea de noiembrie, mi-a bătut în geam și eu i-am deschis, fără să bănuiesc ce s-ar putea întâmpla. Urmarea gestului meu (aroape involuntar) a fost catastrofală. Primăvara mi-a pătruns în cameră, readucând la viață afișele de pe pereți și făcând să înflorească puținele cărți din bibliotecă. Doamne, ce m-am mai speriat, nici dacă răsfoiam vreo scriitură de-a Sandrei Brown nu mă speriam atât de tare. Da’ ce dracu’ scriu eu aici , leg cuvintele cu vârful ăsta de creion și sper să iasă ceva mai diferit decât data trecută? De ce? Pe cine încerc eu să păcălesc? Adevărul e că ceea ce e definit în dicționar prin inspirație mă sufocă acum prin absență. Și nu mai știu la ce porți să mai bat, ce sfori să mai trag, ce butoane să mai apăs. Ce devin? Ce de vin!!! Eu sunt acela care scrie scrisori și uită să le trimită sau naufragiatul care a aruncat sticla cu mesajul în valurile creierelor de saurieni? Încotro am pornit atunci când am pornit dacă am pornit? Acuma plec. Revin mai târziu.
Acestea sunt niște fragmente de creier, idei ce se zbat una din alta, ce dau din coate independent sau în comunități restrânse, ca să iasă la suprafață sau, dimpotrivă, să se scufunde în abisurile inconștientului. Asemeni vulturilor pleșuvi, asemeni cârdurilor (sau bancurilor) de heringi conservați. Aici dezbat maxima prima a lui Socrate, aici îmi fac autocritica în spațiul destinat pentru curriculum vitae, aici îmi dau demisia, invocând ca motiv noncombatul alternativ demitizant.