Un tip cu perciunii ca niște grădini proaspăt săpate, cu fața osoasă ieșită din două arcade proeminente, se plimbă în fiecare dimineață pe limba străzii. Când trece, toți oamenii au gust de scorțișoară, până și câinii se lasă pe trotuare ca mucenicii pe ziare și nu-i latră urma ca altora, rămân toți cu limbile scoase și nu de cald, de pofta sufletului bun cum nu-s obișnuiți prin părțile astea. Nu are nume, toți îl privim și de fiecare dată ne facem de lucru ori de joacă după cât de crescuți suntem prin dreptul porții. “Chiar se mătură strada asta mă Duduie și nici Dumnezeu, dacă ar trece în fiecare zi, n-ar fi atât de curată! Cine o fi mă ins-ul ăsta, ca nici nu intră, nici nu iese, nici gard n-are mă! Băi nepoate, poate ți-oi face de lucru mâine, să-ți scapi roata până pe partea cealaltă. Împiedică-l să ne spună și nouă ce vânt îl aduce în “casa noastră”. Tu nu ești mă curios?” și îmi freca creștetul, doar doar mi-o ciufuli curiozitatea. Duduia îl ajungea repede din urmă, “omule, tu nu vezi că-i lumina, uita-te la mine și spune-mi de când n-am mai stat atat de aproape unul de altul, ca de la o vreme, nopțile sunt prea lăbărțate pentru noi. Polonezul tăcea, apoi se îndreptau în susul scării și după priviri, încă, iubesc la fel, aveau nevoie doar de-o amintire. Așa au mai trecut zile, poate săptămâni până când ins-ul n-a mai trecut, oamenii au obosit și într-o zi ne-am trezit că am fost o porție de rai lângă Antipa. Bucureștiul nu cred ca a știut, iar Duduia n-a mai zâmbit, nici încălțată, nici descălțată.

"unde s-o fi dus lumina, duduio?"