Nu mi-am cunoscut niciodată fratele.A murit la cateva zile după nasterea sa.În casă la noi subiectul ăsta este atât de rar pomenit încât uneori am dubii că într-adevăr așa au stat lucrurile.Nu-i știu numele,nici unde sau dacă a fost îngropat.Știu doar că a murit la noi în casă,nu la spital.Atât.In rest,mi-am lăsat imaginația să umple golurile.Îmi văd parinții strânși în jurul pătuțului,privind mica creatură fara suflare,mângâindu-i mânuțele mici și reci ca ale unei păpuși.Îl văd pe tata,cu fața țepoasă si ochii roșii improvizând o mică cutie din niște scânduri furate de la serviciu,captușind-o cu postav roșu.O văd pe mama privindu-l pe tata cum iese pe ușă cu mica lădiță sub braț.El nu are curaj să o privească.Se urca in autobuz,se așează pe scaun punând cutia pe genunchi.O ține între palme.Priveste pe geam cu sufletul ars.Poate a văzut o biserică, sau poate nu,dar sigur a dat vina pe Dumnezeu.Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, parcă așa zicea cineva.Un împrumut pe perioadă scurtă menit doar să creeze suferință.
După un an mă nășteam eu.Am simbolizat răzbunarea tatălui meu.O fâșie de piele sănătoasă grefată pe o arsură.
Nu mi-am cunoscut niciodată fratele.Nici nu aș fi avut cum.Existențele noastre se anulează una pe cealaltă.Câteodată mă gândesc că îmi irosesc viața pe care fratele meu ar fi știut să o fructifice mai bine.Am senzația că cineva,acolo sus,îmi urmărește orice mișcare și,din când în când,exclamă dezaprobator: "Eu nu aș fi făcut așa,eu aș fi reușit acolo unde tu dai greș."
Într-o dimineață mă barbieream în fața oglinzii și m-am surprins că mă privesc cu ochi străini.O imagine îmi săgetă mintea.Era o cutie.Iar in cutie,înfășurat în postav roșu,eram ...eu.