Constanin Lămureanu
Trecător ca zilele de vară
UNU
Am fost condamnat la moarte fără a fi cu adevărat vinovat.
Ziua în care a avut loc condamnarea mea a fost o zi ca oricare alta.
Soarele chiar apăruse desi, o vreme, lasase imprsia ca nu ar mai vrea sa apara.
Ziua incepea aproape asemenea cum încep toate zilele.
Poate putin mai nesigura, ca si cum si-ar fi dorit sa nu inceapa, nehotarata parca sa alunge noaptea ce tocmai se sfarsise.
Singurătatea pe care am câștigat-o, încă de pe vremea cînd nu eram condamnat la moarte, a fost în cele din urmă, cel mai mare beneficiu al meu.
Sînt singurul criminal ce nu a dus până la capăt crima. Este o crimă pe care în fiecare noapte, leoarcă de sudoarea insomniilor mele, o înfăptuiesc.
Pe Lavinia D., am omorât-o fără să o omor. Am condamnat-o la o moarte continuă, prin ultimul capitol al unui roman pe care abia acum îl scriu. Mai trebuie să spun că, de fapt, pe Lavinia D., personaj pe care nici nu îl cunosc, o iubesc definitiv, asa cum iti iubesti cancerul pe care il ai, furunculele ascunse ale existentei tale, raul cu care te obisnuiesti si pe care il duci zilnic cu tine, asemenea unei haine ponosite, rupta la coate, cu care te-ai obsnuit, pe care o urasti, dar la care nu poti renunta ?
Altminterea, cum putam să o ucid?
Asa am ajuns un condmnat pe viață la moarte!
Tu, cititor impartial, probabil că mă înțelegi mai mult decât eu mă pot înțelege. Vei sta langa mine pe tot parcursul cat scriu aceste randuri, pana la ultima fraza a acestui roman despre o femeie singura. Poate vom si vorbi unul cu altul. Poate vom petrece cateva ceasuri impreuna. Oricum, ne vom reintalni, de acum incolo, ori de cate ori, viata intreaga, vei deschide paginile acestui roman.
Închis între paginile cărții mele nescrise, asa cum fiecare personaj se afla inchis intre paginile cartilor lor, asa cum eu voi ramane inchis aici, intre aceste pagini, la rândul tău, vei semna condamnarea mea la o moarte perpetuă.
Pentru că , în cele din urmă, nu suntem doar muritori conitnui?
Viața nu este ea însăși decat o permanentă trecere către moarte?
Tu ești cel ce are dreptate.
Eu sînt doar cel ce consemnează.
Închis întrre paginile cărții mele, Tu, martor al insomniilor mele dintotdeauna ,vei trăi veșnic.
Eu, mă duc!
Ceea ce încă nu știu este dacă,. dincolo de condamnarea mea la o moarte perpetuă, Adevărul există.

DOI. OAMENII VIN, OAMENII PLEACA.
1.
Lavinia D. își potrivește ceasul fără alt instrument de comparație în afara a ceea ce crede ea că este timpul ei interior. Limbile arată ora opt. Lavinia D. dă drumul aparatului de radio.
-A fost ora opt! aude glasul crainicei.
“Popă trebuia să mă fac !“ iși spune Lavinia D. și întoarce ceasul cu fața la perete. “Niciodată nu mi-a plăcut să văd cum trece timpul!” își spune Lavina D.
Lavinia D. își îmbracă pardesiul. “Aș putea să îmi iau și umbrela!”își zice ea. “Nu mi-o iau.. De ce să mi-o iau ? Chiar dacă are să plouă cumva, n-am sa o iau.”
Lavinia D. își scoate pâslarii. Prin casă, Lavinia D. poartă pâslari. Îi scoate numai când se întâmplă să vină în vizită câte o prietenă sau atunci când încasatorul de la lumină vine să citească contoarul. “O femeie bine nu trebuie văzută în pâslari!” își spune ea atunci.
Lavinia D. își încalță cizmele. Iar are să își spună Maria;
“Femeia asta cheltuie banii pe toate nimicurile, nu-i în stare să-și cumpere o umbrelă!” Maria este colega de serviciu a Laviniei D. De fapt, dactilografa cu care împarte aceeași cameră, acelasi birou, daca se poate chema birou camera in care ele doua lucreaza: Lavinia D. jumătate de zi, Maria cealaltă jumătate.
Maria este puțin trecută de douăzeci de ani. Se îmbracă bine. Îi place să se îmbrace bine.
“Mariei îi place să se îmbrace bine!” își spune Lavinia D. Lavinia D. trage fermoarul de la cealaltă cizmă. “Și dacă are să spună ca-mi cheltui banii pe nimicuri, ce?”
Lavinia D. întoarce cheia în broasca yale. “Și poate nici nu plouă!” Lavinia D. apasă acum butonul cu care chemi liftul. “Omul trebuie să fie totuși prevăzător!” își zice ea. Lavinia D. intră în lift. “La urma urmei, așa îmi place mie!”și apasă pe ultimul buton, cel care te duce la parter.
Lavinia D. așteaptă în stația de autobuz. Oamenii trec. Trec pe stradă. Unii într-o parte, alții într-alta. Unii pe un trotuoar, alții pe celălalt. Sunt unii care doar stau. Stau și așteaptă. Așteaptă ceva. Dintre aceștia, unii așteaptă autobuzul. Lavinia D.așteaptă autobuzul.”Oamenii vin, oamenii pleacă!” Și vine autobuzul. “Oamenii vin, oamenii pleacă!” își zice ea. Și urcă în autobuz. Autobuzul pornește. Pe stradă oamenii trec în continuare. Unii într-o parte, alții într-alta. Stația a rămas goală. “Oamenii vin, oamenii pleaca” iși zice Lavinia D. privind stația goală prin geamul autobuzului.
2
Piața e mare. Cheiul se oprește într-o parte a ei și continuă de cealaltă parte. Ai spune că piața s-a așezat deasupra cheiului și l-a acoperit. “Uite, aici vreau eu să stau!” parcă ar spune ea. “Aici vreau, și de aici nu vreau să plec vreodată!”parcă spune piata, cu toate tarabele ei, cu halele ei, cu marea de sunete și culori care înseamnă piața. Lavinia D.știe că piața pleacă. Noaptea piața pleacă. Atunci nu rămân decât tarabele goale, halele cu luminile stinse. “Animale mari care dorm”, își zice Lavinia D. când le vede. Câțiva gunoieri aluneca noaptea peste ea fără zgomot. Atunci poți să vezi cheiul în toată lungimea lui. Dacă te așezi într-un anume punct, poți să vezi locul în care apa intră pe sub piață și locul din care apa iese de sub piață, în același timp. “Iată, piața a plecat!”își spune Lavinia D.
Autobuzul oprește în stație. Lumea coboară din autobuz. Lumea urcă în autobuz. Lavinia D. coboară din autobuz. În timp ce Lavinia D. coboară din autobuz, altcineva urcă pe cealaltă ușă. “Iată piața!” își zice Lavinia D. în timp ce coboară din autobuz. Și atunci când primul picior a pășit pe asfaltul trotuarului:”Trebuie că s-a făcut deja și jumătate”.
Piața zvâcnește din toate tarabele ei către Lavinia D. Lavinia D. își spune:”Iată cum vine către mine piață”, și traversează către limita de asfalt care înseamnă începutul pieței. Primele sunt tarabele cu flori. Laviniei D. îi plac florile. Să le vadă. Câteodată să le aibă și acasă. Dar atunci nu vrea să le vadă. Le ascunde. Îi place doar să le știe acolo, undeva, într-un ungher al apartamentului. “E ca și cum aș crește pisici!” își spune Lavinia D. Și apoi le ascunde. Atât cât să nu le vadă. Doar atât. “Florile imi aduc aminte de inmormantari”, isi spune Lavinia D. si ascunde florile.
Lavinia D. mângâie cu degetele un cartof.
- Cât vă pun, coniță?!
Ridică ochii. În fața ei, o femeie bătrână.
-Mulțumesc, nu cumpăr încă! ii răspunde Lavinia D.
Ridică mâna de pe cartof și își spune:”Nu îmi place bătrânețea. Dacă ar fi fost o precupeață tânără, aș fi luat. Așa, nu!”și trece mai departe. “Batranii ar tebui sa stea in rezervatii” isi spune Lavinia D., “sau sa iasa pe strazi numai cand nu pot sa fie vazuti”, adauga ea. “Eu nu voi fi niciodata bartrana”, isi spune Lavinia D. si se gandeste ca ar fi fost bine sa cumpere cartofi.
În celălalt colt al pieței, un ceas. Lavinia D. a ajuns lângă el. Nu ridică ochii spre el. “Trebuie să fie fără un sfert!” își spune ea și îl privește. Limbile ceasului arată nouă fără un sfert. “Am să intru să cumpăr pâine. Mai am un sfert de ceas și trebuie să deschid biroul”. Intră în magazin. Cere un sfert de pâine vânzătoarei. Ia pâinea cu o mână și restul cu cealaltă. Risipește banii în podul palmei și îi numără din privire. “Mereu oprește femeia asta măcar cinci bani!” își zice ea. Femeia nu îi spune nimic.”Ca și cum mie mi-ar da careva de pomană!” Deschide poșeta. În poșetă, oglinda. Întoarsă cu fața neagră în sus. Intoarsa astfel incat sa nu iti poti vedea chipul in ea cand deschizi poseta. “Nu mi-au plăcut niciodată oglinzile cu două fețe!” își zice Lavinia D. Lângă oglindă, portmoneul, langa portmoneu un pachet mic: salamul cumpărat de cu seară, ținut toată nopatea la frigider. Pâinea o pune lângă salam. “Pâinea rebuie să prindă un pic mirosul mâncării cu care va fi mâncată!” își zice Lavinia D. și închide poșeta.
Iese din magazin. Ceasul arată nouă fără cinci. Lavinia D. nu îl privește. Restul din care lipseau cinsprezece bani l-a pus în buzunarul pardesiului.
Pleacă mai departe…
3
Ușa biroului are o încuietoare simplă.
-Într-o zi, una din noi are să vină la serviciu și are să găsească biroul gol! îi zice Maria Laviniei D.
Maria este colega de serviciu a Laviniei D. De fapt, dactilografa cu care împarte aceeași încăpere; Lavinia D. jumătate de zi, Maria cealaltă jumătate.
-Ce să ia de aici? O mașină de scris înregistrată la securitate și niște hârtii de care nimeni nu are nevoie? ii răspunde Lavinia D.
-Lumea e rea. Maria este puțin trecută de douzeci de ani. Se îmbracă bine.Îi place să se îmbrace bine. “Mariei îi place să se îmbrace bine!” își spune Lavinia D. în vreme ce descuie ușa biroului. Și apoi;”Eu am încredere în lume. Cine ce să ia de aici?”.Și intră înăuntru. “Si ce daca are douazeci de ani?” isi spune Lavinia D. “O femeie bine nu are varsta”, isi zpune Lavinia D. “Maria isi arata mereu varsta, o face cu intentie”, adauga ea. “O femeie bine nu trebuie sa isi arate varsta”, isi spune Lavinia D. si inchide usa biroului dupa ea.
Înăuntru, o singură masă. Pe masă. o mașină de scris “Olimpia”. Acoperită cu o husă gri. Din vinilin. Un scaun în spatele mașinii de scris. În fața mesei, mai multe scaune. Patru. Unul din ele mai apropiat de masă. Pentru cel ce are nevoie de copiat acte. Celelalte pentru eventualitatea că ar veni mai mulți deodată. Câteodată se întâmplă să vină chiar patru clienți. Foarte rar se intampla sa vina chiar patru clienti deodata.
În colțul camerei, un cuier. “Pentru ce le-or fi spunând cuierelor astea pom?”se întreabă Lavinia D.și își scoate pardesiul. ”Rugăciunea, omul cu brațele spre cer, da! Dar pom?” Își agață pardesiul în cuierul-pom și se îndreaptă spre masă. Ridică cu mâna dreaptă husa gri. Husa e moale. Aproape mătăsoasă. Și nu atât de rece cât te-ai aștepta tu să fie.
Lavinia D. se așează la masă. În fața ei, mașina de scris. “Olimpia” În fața mesei un scaun. În spatele lui, incă trei. Înșiruite de-a lungul peretelui. “Ca în sala de așteptare, la dentist!” își zice Lavinia D. și îi vine să râdă. Nu râde. Trece un deget peste primul rând de clape ale mașinii de scris”Olimpia”. “O femeie bine nu trebuie sa râdă din orice”, isi zice Lavinia D. si mai mângâie o dată clapele mașinei de scris.
“Acum vor începe să vină!”zice Lavinia D.și aranjează vraful de hârtii din dreapta. Mai întâi unul. Apoi altul. “Și tot așa, până are să vină Maria și voi pleca eu.” Lavinia D. pune hârtiile câte șase și între ele cinci foi de indigo.
-De ce tocmai șase ?întreabă clientul.
-Așa se obișnuiește, răspunde Lavinia D. și nu se uită la client. Chiar dacă vă bat una, tot șase plătiți. La fotograf nu e la fel? ii zice ea și privește pe geam.”O femeie bine nu tebuie sa priveasca in ochii clientului”, gândește ea.
“E o cantitate de înșelăciune în asta!” își zice ea și își trece mâna prin păr.
-Dumneavoastră legalizați câte vreți, ori câte aveți nevoie. Și clientul nu mai zice nimic. Clientul tace.
Lavinia D. deschide poșeta. Nu că să mănânce. De mâncat, mănâncă la ora zece “Acum trebuie că este nouă și un sfert!” își zice Lavinia D. și închide poșeta la loc.
În poșetă sfertul de pâine se odihnea lângă suta de grame de salam. Alături de ele, portmoneul și oglinda întoarsă cu fața neagră în sus.
“Niciodată nu mi-au plăcut oglinzile cu două fețe!” își zice Lavinia D.
4
Masa are două sertare. Unul în dreapta, celălalt în stânga. Ai putea spune despre masă că seamănă cu un birou. E doar mai puțin somptuoasă. Mai schematică, poate.
Unul din sertare este al Mariei. Celălalt sertar este al Laviniei D. Maria se îmbracă bine. Îi place să se îmbrace bine. “Mariei îi place să se îmbrace bine.” Își zice Lavinia D. și deschide sertarul din dreapta. Sertarul Laviniei D. În sertar, un ruj de buze, “o nuanță cât mai pală, cere Lavinia D. vânzătoarei, o femeie bine nu trebuie să atragă atenția asupra ei decât în mod discret”, adaugă, în gând, Lavinia D. Lângă ruj, fardul. Creionul dermatograf alături de ele.
Lavinia D. scoate din sertar și rujul de buze, și fardul și creionul dermatograf. Din poșetă nu scoate oglinda. “La ce îmi trebuie oglindă ca să mă fardez?” iși zice Lavinia D. “O femeie bine trebuie să știe să se fardeze fără oglindă”, adaugă Lavinia D. Lavinia D. își spune lucrurile astea sieși. Pe Maria o vede o singură dată pe zi, cinci minute. Și, de fapt, Lavinia D. nu s-a fardat niciodată în fața altcuiva. “Este o indecență să te fardezi în fața altuia!” iși spune Lavinia D. “O femeie bine nu se fardează niciodată în fața altuia!” adaugă Lavinia D.
Începe prin a-și șterge fața cu demachiantul. “Altfel te fardezi pentru stradă, altfel pentru serviciu!”, gandeste ea Și începe să întindă cu vârful degetelor fardul pe față. Fardul trebuie întins cât mai ușor. Degetele nu trebuie să simtă decât că alunecă peste piele. Nimic altceva. “Nici un rid, nici o cută!” zice Lavinia D. “O femeie bine nici nu are riduri sau cute”, adauga ea. “Și, chiar dacă le are, nu trebuie să și-o spună”, isi zice Lavinia D.Rujul trebuie să contureze doar buzele. “Restul culorii, dacă nu acoperă carnea cu o peliculă cît mai subțire, devine prea strident!” zice Lavinia D. “O femeie bine nu trebuie să fie niciodată stridentă!”, adauga ea.
Lavinia D. deșurubează creionul dermatograf. Un creion cu o nuanță puțin maronie. ”O femeie bine nu trebuie să contureze genele și ochii cu negru. O femeie bine nu trebuie niciodată să folosească negrul!” zice Lavinia D.
În fața Laviniei D., un scaun. În spatele lui, alte trei . Așezate unele lângă altele. Pentru eventualitatea că vor veni mai mulți clienți deodată. S-a mai întâmplat sa mai vina mai mluti clienti deodata.
În dreptul ușii, o siluetă. Lavinia D. închide creionul dermatograf. Lavinia D. ascunde repede în sertar și rujul de buze și fardul și creionul dermatograf. În sertarul Laviniei D. Lavinia D. nu umblă niciodată în celălalt sertar.In sertarul Mariei. Lavinia D. este convinsă că nimeni nu umblă în sertarele ei. “O femeie bine trebuie să aibă secretele ei!” zice Lavinia D. și închide sertarul.
Întâiul client deschide ușa.
5
“Are treizeci și cinci de ani. Înalt. Bine făcut. Pășește așa cum numai un militar poate păși. Trebuie că este ofițer. Este ofițer. Deși acum este îmbrăcat civil. Merge prea apăsat și prea drept ca să nu fie ofițer”, gandeste Lavinia D. “Un divorț. Probabil un divorț. Nu poate fi vorba despre altceva. În viața unui om se întâmplă. Mai ales cind pășești așa apăsat și atât de drept ca un ofițer”, isi spune in gand Lavinia D.
“Un divorț poate să se iște din te miri ce. Dintr-o mâncare prea fierbinte sau dintr-una prea rece. Dintr-un pantalon necălcat sau din imaginea siluetei unei femei așa cum ochiul a reținut-o pe retină, atunci când a zărit-o o singură clipă pe stradă. În treacăt. Mai ales când calci atât de apăsat și de drept, ca un ofițer.” Isi spune Lavinia D. fara sa priveasca la client.
Lavinia D.nu se uită la client. O clipă doar l-a zărit cu coada ochiului. Lavinia D. a multiplicat de multe ori copii pentru procese de divorț. O privire cu coada ochiului îi este de ajuns.
Clientul se apropie de scaunul din fața Laviniei D. Nu de celelalte. Deci nu ca să aștepte în acest loc pe cineva care va veni, se află el aici. Pune mâna pe scaun. Îl trage puțin mai departe de masă. “E prea înalt să poată încăpea în spațiul pe care îl lăsăm noi de obicei între scaun și masă!” gândeșe Lavinia D. “Sau este o obișnuință a lui!” iși zice Lavinia D Și ridică ochii spre el. “Ori poate așa i se pare lui normal, sa tragi scaunul mai departe de masa”, adauga ea.
- -Bună ziua! zice clientul.
- -Bună ziua! ii răspunde Lavinia D.
- -Vreau să cpoiez niște acte de naștere și căsătorie, zice clientul.
“Divorț, știam eu că e vorba de divorț!” își zice Lavinia D.
- Șase exemplare! ii zice Lavinia D.
- Șase! zice clientul.
Clapele mașinii de scris au două culori: unele albastre, altele bej. Lavinia D. își plimbă degetele pe clapele mașinii de scris. Clientul stă așezat în fașa Laviniei D. În spatele lui, trei scaune. Unul după altul, de-a lungul peretelui.Pentru eventualitatea că mai apar și alți clienți.
Clapele mașinii de scris au două culori: unele sunt albastre, altele bej.
“- Îți este greu. Poate că îți este greu!” ii spune Lavinia D. “Dar eu, eu sunt aceea care te iubesc, nu ea!” ii zice Lavinia D.
“- Nu pot să plec!” ii răspunde.
“- De ce, de ce ?” îl întreabă Lavinia D.
Marea îi pare rea. Albastră și rea. Pentru prima oară de când este aici, marea îi pare rea, albastră și rea. Si liniștită. Prea liniștită. Albastra, rea si linistita.
Se duce la gară. Ia trenul spre București. Spre mașina ei de scris, spre clapele mașinii de scris.
-Cât face? O întreabă clientul.
Lavinia D. uita de amintirile ei si ii raspunde clientului.
Clapele mașinii de scris au două culori: unele sunt albastre, altele sunt bej.
Clientul iese.
Acum a inschis usa.
Acum a trecut pe cealalta parte a strazii.
Acum dispare dupa colt, spre Tribunal.
Acum nu mai este.
6
Zgomotul ușii care se închide. Ușa face un mic clic-clac atunci când o tragi după tine. Ușa are un geam de sus până jos. Un singur cadru dreptunghiular și înăuntrul acestui cadru un geam. Aproape de mijloc, o clanță cu un buton. O mică sferă de metal. Galben- închis și plumburiu. Ușa are deasupra sferei o broască yale.
-Într-o zi, una din noi are să vină la serviciu și are să găsească biroul gol! îi zice Maria Laviniei D.
Maria este colega de serviciu a Laviniei D. De fapt, dactilografa cu care împarte aceeași încăpere: Lavinia D. jumătate zi, Maria cealalta jumătate de zi.
-Ce să ia de aici? Îi răspunde Lavinia D.
- Lumea e rea. Măcar din răutate, și se va găsi cine să o facă și pe asta! îi zice Maria.
Maria este puțin trecută de 20 de ani. Se îmbracă bine. Îi place să se îmbrace bine. “Mariei îi place să se îmbrace bine”, își spune Lavinia D. în vreme ce ușa biroului se închide în urma clientului. Și apoi: ”Eu am încredere în lume”.
Clientul a plecat. Ușa are sus, desupra pragului de sus, un cilindru de lemn ca un făcăleț. Cilindrul are înăuntrul lui un arc metalic. Pe cilindru se află înfășurată o bucată de pânză de dimensiunile geamului. Pânza are un șnur roșu. Pânza e bleumarin. Dacă tragi de șnur, poți trage pânza până acoperă geamul. La un moment dat, arcul se destinde și pânza îți scapă din mâini. Se înfășură toată înapoi pe cilindru. Dacă tragi cât trebuie, arcul se blochează și pânza rămâne întinsă de-a lungul geamului ca un giulgiu.
Asa cum stai Tu , in fata usei si privesti spre Lavinia D. cilindrul cu panza infasurata pe el nu se vede dinspre tine.
Peretele de lemn care înseamnă vitrina biroului și pânza din dreptul ușii îți permite să te ferești de privirile indiscrete ale celorlalți. Ale celor de afară. Cei ce trec într-o parte și într-alta a străzii.
Tu nu ai de ce sa te feresti. Lavinia D> nu stie nimic despre Tine, nu stie ca esti Cititorul acestui roman.
Lavinia D. simte o împunsătură puțin mai jos de umeri. Aproape între umeri.”Trebuie să fie sutienul!” zice ea și se ridică de pe scaun. Se îndreaptă spre ușă. Închide yala. Trage pânza bleumarin până acoperă întreg geamul. De șnur o trage.
Lavinia D. stă în dreptul ușii. Își prinde pe după ceafă părul cu o mână.
- “O femeie bine trebuie să aibă părul lung!” zice ea.
- “-Îmi place părul tău! ii zice in amintirile Laviniei D.. Așa lung cum e! îi zice.
Câteodată am tentația să îl prind în pumn și să te târâi după mine prin cameră, pe culoarele hotelului, de-a lungul plajei întregi îmi vine să te trag după mine!” zice.
Lavinia D. râde. Își aruncă părul pe umărul drept. Cu cealaltă mână încearcă să desfacă fermoarul. Fermoarul îi încheie rochia de la mijloc până la ceafă.
- “Tu ai ceafa frumoasă!” ii zice.Lavinia D. râde.
- “-De ce râzi?” o întrebă.
- “-Și taurii au ceafă!” zice Lavinia D. și râde.
Fermoarul se deschide greu. Mâinile Laviniei D. au înțepenit în poziția asta incomodă. Laviniei D.i-au înțepenit mâinile.
- “De n-ar veni un client!” isi zice ea și trage furioasă fermoarul. “Nu se mai găsesc fermoare care să nu se înțepenească!” zice ea. ”Nu i-aș putea deschide!” adaugă. “Vrei să-mi închizi tu fermoarul?’ zice Lavinia D. in amintirile ei.
- “Feromoarele mai greu se închid decât se deschid!” ii zice Laviniei D
Lavinia D. râde.
- “-De ce râzi?” o întrebă.
- “-Toate se deschid mai ușor decât se închid!” ii zice ea.
Fermoarul pârâie. Scrâșnește parcă.
- “Ce mă fac, Doamne, acum, ce mă fac?’ zice Lavinia D. “Þi-am spus să-l închizi, nu să-l rupi!” zice Lavinia D. “Va trebui să stau cu haina pe mine!” zice ea.
- “-Nu-i nimic!” ii zice Laviniei D. “Rămânem in cameră!” îi spune Laviniei D.
Se uită pe furiș pe geam. Nu trece nimeni pe stradă. Nici într-o parte, nici în cealaltă. Și mai târziu, când stau unul lângă altul:
- “-Să știi că ți-am sfâșiat și rochia!” ii zice Laviniei D.
Lavinia D. își pune pardesiul pe ea. Se îndreaptă spre ușă. Trage puternic de șnur și pânza se ridică singură. În fața Laviniei D., o femeie. Între ele două, geamul ușii.
In spatele femeii, Tu privind la ele doua.
Se întoarce furioasă spre el. Vrea să-i spună ceva. Nu mai are când. Acum nici nu mai știe ce. Nici nu mai are cum. În cameră s-a făcut deodată întuneric.
Lavinia D. deschide broasca yale, să poată intra femeia din fața ușii. Se întoarce apoi și, cu pardesiul pe umeri, se îndreaptă spre scaunul ei. “A fost cea mai frumoasă noapte a noastră!” își zice Llavinia D.
Femeia intră.
7
Femeia intră. Lavinia D. se așează pe scaunul ei. Își trage pardesiul pe mâini. “Nu aș putea bate la mașină cu el pe umeri!” zice Lavinia D. Femeia vine până în dreptul mesei.
-Luați loc! ii zice Lavinia D. Pe scaunul din față luați loc! ii zice Lavinia D.
Femeia dă ocol scaunului. Își trage pe după ea haina. “Haina asta are pe puțin cinci ani!”zice Lavinia D. Femeia se așază pe scaun cu haina bine strânsă pe ea. Cu fereală se așază pe scaun. Pe o margine a scaunului se așază femeia.
“E puțin îmbătrânită pentru cât ar trebui să aibă! Zice Lavinia D. “Și totuși veselă!” zice Lavinia D. “O moștenire, probabil!”adaugă ea.
-Ce doriți ? o întreabă Lavinia D.
-Pentru copii. La școală. Niște formulare. Mi-au spus că dumneavoastră aveți,zice femeia.
-Avem! zice Lavinia D. Tebuie să luați șase! xice Lavinia D.
-De ce șase?! zice femeia. Mi-au spus că îmi trebuie patru, zice femeia.câte două pentru fiecare copil! zice femeia.
“-Și copiii? Știai bine că am destule obligații! ii zice Laviniei D. Visurile ți le-ai făcut tu, nu eu ți le-am făcut! ii zice Laviniei D.
-Asa se obișnuiește! ii zice Lavinia D. femeii. Chiar dacă vă bat un singur exemplar, tot șase plătiți. La fotograf nu e la fel? ii zice Lavinia D. femeii și privește pe geam.
“E o cantitate de minciună în asta!” zice Lavinia D. și își trece mâna prin păr.
“-Minciuna ta, nu a mea!” ii zice Laviniei D.
Marea îi pare rea. Rea și albastră. Pentru prima oară marea îi pare rea și albastră. și liniștită. Prea liniștită. Albastra , rea si linistita.
Femeia nu mai zice nimic. Scoate banii și plătește. Femeia se ridică de pe scaun.
Lavinia D. se duce la gară. Ia trenul spre București. Spre mașina ei de scris. Spre clapele mașinii ei de scris.
Femeia deschide ușa.
-Bună ziua! zice femeia.
-Bună ziua ! zice Lavinia D.
Clapele mașinii de scris au două culori, unele sunt albastre, altele bej.
Femeia închide ușa. Ușa face un mic cli-clac când o tragi după tine.
Clapele mașinii de scris au două culori: unele sunt albastre, altele sunt bej.
Femeia iese.
Ai ramas doar Tu privind prin geam la Lavinia D.
Pe stradă, oamenii vin, oamenii pleacă….

TREI.
HEI, HEI, GALILEO GALILEI !
Cînd pleacă de la servicu, în drum spre casă, de fiecare dată, Lavina D. face un ocol la Hala Traian. Îi place mirosul tarabelor, mai ales spre seară, oboseala precupețelor, indiferența cumpărătorilor, sfârșitul de zi al acestui furnicar. “Parcă adună în mirosul ăsta mirosurilor tuturor care au trecut pe aici”, gândește Lavinia D.
Ocolește însă, de fiecare dată, tarabele precupețelor bătrâne.
Laviniei D. nu îi place bătrânețea. “Bătrânii ar trebui să stea în rezervații”, spune Lainia D. “O femeie bine, gândește ea, trebuie să își ascundă întotdeauna vârsta. Eu nu voi ajunge niciodată bătrână, își spune ea. Maturitatea este vârsta ce îi stă bine unei femei care se respectă, adaugă ea.”
Nici copiii nu îi plac Laviniei D.
“La ce bun să umpli lumea de nefericiți?” se întreabă Lavinia D.
“Copiii vin fără să te întrebe. Þie ce-ți pasă? Îi lași în grija cui ți i-a făcut și te duci în treaba ta.” “ De asta nu vrei să-mi faci un copil? întreabă el și râde”.
La Halele Traian, Lavinia D., ajunge cu tramvaiul. Tramvaiul hodorogește îndelung și obosit de la Piața Unirii până la Hale. Hodorogește și se clatină ca un om obosit de muncă. Și călătorii se clatină împreună cu el: într-o parte și alta se clatină împreună cu tramvaiul. Și atunci când vatmanul frânează se reped unii într-alții ca niște mere dintr-o ladă pe care o scuturi. Lavinia D: încearcă de fiecare dată să nu se atingă de ceilalți călători, nici măcar atunci când vatmanul pune o frână. Și dacă se întâmplă, se desprinde imediat de parcă i-ar fi frică să nu se îmbolnăvească de o boală molipsitoare. Doar dacă se întâmplă să nimerească în brațele unui călător mai tânăr, întârzie puțin. O cuprinde așa, ca o oboseală plăcută. Dar își revine imediat. Doar o fracțiune de secundă și își revine. Și după ce își revine și se proptește iarăși pe picioare, își cere scuze. Fără să îl privească pe cel din spatele ei, își cere scuze. Nici unul nu i-a dat vreodată de înțeles Laviniei D. că și-ar fi dorit să rămână așa, oarecum răsturnată în brațele lui. Până acum nici un bărbat nu i-a dat de înțeles asta. Doar un “nu face nimic, se întâmplă” și-atât.
Lavinia D: coboară la Hala Traian, la stația de după semaforul intersecției. În spatele halelor era, pe atunci, o berărie de cartier.
De acolo de unde stai Tu privind la Lavinia D. nu ai cum să fii putut vedea berăria, dacă ea ar mai exista astăzi. În locul ei este un magazin de articole de menaj deschis de un patron român de origine turcă: de asta și are atât de mult detergent adus din Istanbul. Dar atunci când Lavinia D. venea de la serviciu și cobora în stația de la Hale, de dincolo de semaforul intersecției, atunci cînd se întâmplau toate despre care îți spun că se întâmplă, toate pe care Tu acuma le vezi pentru că te-am făcut martor la ele, berăria mai exista. Poate că odată am să ți-o descriu și ai să poți să ți-o imaginezi. Poate că am să te și invit acolo la o halbă de bere, în paginile acestei cărți, cine știe?
Deocamdată, Tu nu ai cum să o vezi, pentru că nu o poți imagina: ține doar cont că ea există.
Lavinia D. trece strada, cu grijă trece strada: aici tramvaiele vin din aproape toate sensurile și pleacă aproape către toate sensurile. Se oprește în dreptul bisericii și își face cu grijă, să nu o vadă careva, cruce. De intrat, nu intră în biserică. Doar rar, foarte rar. De înviere și nici atunci de fiecare dată. Ii aduce lumină și pască o vecină. “Biserica e pentru femeile trecute, care nu își mai doresc nimic”, gândește ea. A ajuns acum la refugiul pietonal al tramvaiului, aflat la jumătatea carosabilului. Se uită în dreapta, se uită în stînga. Acum, trece pe trotuarul unde sunt Halele.
Iat-o oprită în fața unei tarabe cu pepeni. Pepeni verzi. Este sfîrșitul toamnei și pepenii sunt mult mai ieftini. “De unde-s pepenii?” întreabă Lavinia D: “Din Ialomița”, îi răspunde precupețul. “Luați? Vă aleg?” o întreabă. “Nu, mulțumesc!”, răspunde Lavinia D. Și apoi, în gînd: “Ce să fac eu cu un pepene întreg? Și pe urmă, “o femeie bine nici nu trebuie să mănînce mai mult de o felie, hai maxim două!” adaugă ea. În gînd adaugă. “Dacă vreau să mănânc pepene găsesc eu o prietenă la care să mă duc în vizită. Acum toată lumea cînd mergi în vizită îți oferă o felie de pepene. Și pe urmă – își spune Lavinia D. în gând – s-ar putea să nu nimeresc un pepene ca lumea, să fie castravete sau trecut”, gândește ea. “Când mergi în vizită nimeni nu face greșeala să îți ofere o felie de pepene dintr-un pepene care să nu fie bun”, își zice Lavinia D. În gând își zice Lavinia D. Și pleacă spre altă tarabă.
“Îmi iau struguri” își spune ea. “Strugurii poți să îi guști. Și dacă nu îți plac, guști și din altă parte. De aici un bob, de dincolo altul. La ce-ți mai trebuie să cumperi?”, gândește Lavinia D. Și trece din tarabă în tarabă. “Dar o gutuie tot îmi iau. Nu s-o mănânc. Să miroasă în casă” și apoi femeii care vinde: “Cu cât dai gutuile?” Și după ce află prețul:”Cântărește-mi doar una mai mare. Nu-s măritată. O iau de poftă, dar s-o miros mai întîi!”, adaugă ea. “Nu, nu sînt, Doamne ferește, nici nu fac copii. Da’ ce, fără să fii gravidă nu poți avea pofte?” o întreabă Lavinia D. pe femeie. “Maria – își spune în gând Lavinia D. – mereu se plânge că-i gravidă. ‘Eu e de ajuns să o văd și rămân’, așa zice ea. Eu cred că-i nesimțire”, își spune Lavinia D. “Pe timpurile astea e așa de geu să-l dai afară și și mai greu să-l crești. Nu înțeleg la ce le trebuie unora copii”, adaugă Lavinia D. “Cum o face Maria de scapă mereu de sarcină?” se întreabă Lavinia D. “Nu mi-a spus niciodată și nici nu am întrebat-o și nici nu cred că mi-ar spune.” completează ea gândul. În gând completează ea gândul.
Pune gutuia abia cumpărată într-o pungă de pastic. În cămară are o întreagă colecție de pungi de plastic. Le netezește mai întâi cu palma pe masa de la bucătărie, le pliază de parcă ar plia o cămașă proaspăt călcată pentru bărbatul iubit și apoi le așează una peste alta pe unul din rafturile cămării. Pe cel mai de sus raft le așează.
Niciodată nu își ia Lavinia D. două zile la rînd aceeași pungă de plastic, cu ea, la serviciu. Nimeni nu ar putea spune că nu își cumpără zilnic căte o pungă de plastic. În geanta cu care merge la serviciu – o geantă purtată pe umăr, nu o geantă de piață (“O femeie bine nu trebuie să poarte genți care să arate că își face singură piața”, spune deseori în gând Lavinia D.) - punga de plastic stă lângă pachețelul cu felii de parizer și oglinda cu o singură față, întoarsă cu fața neagră în sus. Lavinia D. este sigură că toți se întreabă curioși cum de face ea rost, în fiecare zi, de cîte o altă pungă de plastic frumos colorată cînd toți au doar banalele pungi cumpărate din primul magazin, uniforme, terne, cu aceleași culori îmbâcsite și cu nelipsitele reclame pentru peștele congelat. Cînd vezi mulțimea pe stradă ai impresia unei armate ce și-a luat în primire armamentul: aceleași pungi de plastic în mâna fiecăruia, cu aceeași pâine – uniformă și ea – și cu nelipsita sticlă de ulei din boabe de porumb, atât de căutat de fiecare. Nimeni nu bănuiește, pe stradă, colecția Laviniei D. din mica ei cămară și efortul de păstra pungile intacte, curate, neșifonate, ca și cum ar fi proaspăt cumpărate. Cu pungile ei multicolore, Lavinia D. lasă impresia, în mulțimea purtătorilor de pungi de plastic, că deține un grad important în această armată ce se târâie prin magazine, dintr-unul într-altul.
Acum Lavinia D. pleacă din Hala Traian. Se întoarce spre stația de tramvai unde, cu puțin înainte, a coborât. Până acasă mai are două stații de tramvai. Lavinia D. le parcurge pe jos, dacă afară este frumos și cu tramvaiul, dacă afară este urât.
Acum le parcurge pe jos: afară este frumos.
Tot drumul până acasă ridică din când în când punga spre chipul ei, ca și cum ar vrea să șteargă o urmă de nădușală sau să își aranjeze o clipă părul după urechi. În realitate, Lavinia D. face gestul acesta să poată mirosi gutuia: mirosul gutuii proaspăt cumpărate se amestecă în nările ei cu mirosul de plastic al pungii. “Parcă aș fi cumpărat o gutuie de plastic, gândește Lavinia D., cu miros de gutuie adevărată” și ajunge în fața blocului.
În spatele ei un bătrân tușește și scuipă pe trotuar.
Fără să se întoarcă, Lavinia D. îl blestemă. În gând îl bletemă Lavinia D. “Ar trebui duși în rezervații. Doamne, de-aș avea un sprijin, aș răsturna lumea asta!”
Lavinia D. nu suportă să scuipe cineva în spatele ei.
Lavinia D. are mereu impresia că ceilalți pe ea o scuipă.
Se oprește o clipă și caută în geantă cheia de la intrare. În geantă, pe un inel, alături de cheia de la birou și cheia de la garsonieră se găsește cheia de la intrarea în bloc. Lîngă inelul cu chei, oglinda cu o singură față, întoarsă cu fața neagră în sus. Pachețelul cu feliile de parizer nu mai este. A mâncat parizerul în pauza de prânz. Are să își facă un alt pachețel din feliile de parizer aflate la frigider. Nu întodeauna se găsește parizer bun la alimentară și cînd se găsește, Lavinia D. cumpără cîte jumătate de kilogram. Jumătate de kilogram îi ajunge pentru o săptămână.
Acum a scos inelul cu cele trei chei.
Acum o alege pe aceea care deschide ușa blocului.
Acum introduce cheia în broască.
Acum deschide ușa.
Acum intră în bloc.

ULTIMUL. TRECÃTOR CA ZILELE DE VARÃ.
În fiecare dimineață Lavina D. își bea, înainte de a pleca la servicu, pe balconul ei minuscul de la etajul opt, paharul cu lapte. “O femeie bine trebuie să bea în fiecare dimineață un pahar cu lapte”, spune Lavinia D. și privește la trotuarul cenușiu de sub ea. Trecătorii trec grăbiți dinspre o parte și dinspre alta a ușei de la intrarea blocului. Unii într-o parte, alții într-alta. Ca niște păpuși mecanice. Priviți de sus, asta și par: niște păpuși mecanice. Unii rămân zgribuliți în stația de tramvai, într-o așteptare ce pare inutilă. Picuri mari de ploaie încep să cadă peste obrajii Laviniei D. “Unde sunt zilele de vară?” gândește Lavinia D. “S-au dus atât de repede de parcă nici nu ar fi fost!”, gândește ea.
“Cu zilele de vară semeni tu, îi spune Lavinia D: trecător ca zilele de vară”
Și apoi, privind la golul de sub ea: “Trebuie să îmi strâng strâns în jurul coapselor capotul.” Lavinia D. poartă un capot matlasat, verde, cu flori galbene. Îl are de acum trei ani dar, așa cum păstrează ea toate lucrurile, nici nu se observă.
În șifonierul rămas de pe urma divorțului are, într-unul din rafturi, în cel de mai sus, hainele de înmormântare. A pus și un bilet peste ele. Nu sunt multe: lenjeria este într-un singur exemplar (“La ce ți-ar trebui după moarte două perechi de chiloți?”, gândește Lavinia D.) iar restul sunt patru schimburi, câte unul pentru fiecare anotimp. Unul de primăvară, unul de vară, unul de toamnă și unul de iarnă. “Nimeni nu știe cînd are să moară. Trebuie să fii pregătit pentru orice anotimp”, spune Lavinia D: Pe biletul pus deasupra lucrurilor pentru înmormântare a scris:”Doresc să fiu înmormântată cu acele haine ce se vor potrivi anotimpului în care am să mor. Restul să fie date de pomană dar, nu oricui: Mariei pentru a-i putea aduce aminte de mine în fiecare clipă și de faptul că are să-i vină rândul, chiar dacă are să aibă altă colegă la serviciu, în cazul în care mor eu prima, ceea ce s-ar putea să nu se întâmple. Dacă mor după ea, celei ce îmi va fi colegă la birou. În nici un caz vreunei femei bătrâne. Ele au purtat destule haine.”
Pentru primăvară are pregătită o fustă neagră transparentă, cu o dublură tot neagră dar, cu flori albastru-aurii. Pentru vară și-a pregătit aceeași rochie, dar dntr-un material mai puțin transparent pe care se află, mici și discrete, flori de câmp roșii și galbene , la tiv și la centură. Pentru toamnă, același model de rochie neagră, cu un tiv gri-argintiu de patru centimetrii, parcurs de un zig-zag auriu, rochie primită din Elveția , de la o prietenă emigrată acolo, prietenă al cărui bărbat este instalator. Rochia de iarnă este dintr-un material mai gros (“Trebuie să fii prevăzător: nu știi niciodată cum este acolo unde te duci”, gândește ea.), simplă, cu un model în relief la poale și la brâu din acelați material. Bluzele sunt toate la fel: abe, cu un decolteu discret. Marcat de o dantelă fină argintie. Pentru primăvară și toamnă are o eșarfă aproape transparentă, vernil cu galben pai. Pentru iarnă, un șal ceva mai gros, alb cu margini negru cu auriu. Pentru vară, nimic altceva. Cearceaful pentru sicriu este cu dantelă de mână, din olandă de import, de la o prietenă din America. Pentru cap, primăvara și toamna o pălărioară simlă, negru cu bentiță albă cu fundă. Pentru iarnă un șal negru cu margini maronii cu argintiu. Pentru vară un batic vernil cu tente de negru. Atât și nimic mai mult.
Toate indicațiile le-a scris în biletul pus deasupra lucrurilor de înmormântare, pe ultimul ratf, cel de sus, al șifonierului rămas ei după divorț. “Dacă nu am grijă eu de înmormântarea mea, cine să aibă, așa singură cum sînt?”, gândește Lavinia D.
“O femeie bine trebuie să aibă grijă de lucrurile ei”, își spune Lavinia D. Și adaugă: “ Să am grijă cum mă voi așeza pe trotuar. O femeie bine nu trebuie să zacă pe trotuar cu pulpele desfăcute și cu capotul dat peste cap”. Și se aruncă în gol.
În mintea ei se aruncă.
În fiecare dimneață, în mintea ei se aruncă.
Trotuarul e cenușiu și picuri mari de ploaie au început să cadă.
Stai rezemat de peretele blocului aflat de cealaltă parte a trotuarului. Iartă-mă!, Te-am obosit. Du-te acasă! Te exasperează destul femeia asta plicticoasă. Las-o să moară în fiecare dimineață.
“Cu zilele de vară semeni tu, îi spune Lavinia D. Trecător ca zilele de vară”
Și se aruncă în golul ei zilnic, matinal.
Oamenii trec, unii-ntr-o parte, alții într-alta: a trotuarului, a vieții, a gândurilor Laviniei D., a noastră. Nimeni nu se uită la ea, așa cum zace pe trotuar, cu poalele capotului date peste cap și cu pulpele indecent desfăcute. Mâinile au încremenit într-o încercare disperată de a ține capotul strâns pe lângă corp.
“Ce ar mai comenta Maria dacă ar știi”, gândește Lavinia D. Maria este colega cu care Lavinia D. împarte zilnic camera căreia ele îi zic birou de copiat acte.
Nimeni nu privește la Lavinia D. care zace pe trotuarul din fața blocului ei, cu pulpele indecent desfăcute, cu poalele capotului matlasat, verde cu flori galbeme, date peste cap.
Soarele dispare brusc de pe cer, nu ascuns de norii care s-au adunat ci, pentru totdeauna: pentru Lavinia D:, pentru Tine care stai și o privești, pentru mine care scriu.
Pentru totdeauna.
Brusc, stelele au reapărut, de parcă nu s-ar fi făcut dimineață, de parcă noaptea se pregătește să cadă peste oraș.
Lavinia D. pleacă din nou la servicu.
Închide cartea și du-te și Tu acasă!