Cafe-bar


Îmi beam cafeaua înconjurat de mesele pustii. Din zece, câte avea localul, numai două erau ocupate. Ce-i drept, era o oră imposibilă, când nici un om normal nu se închide într-o cafenea ca să numere mesele goale și sticlele din spatele tejghelei. Adică ceea ce am făcut eu până a apărut individul cu părul tuns perie, care, habar n-am de ce și cum, a început să-mi vorbească despre o femeie. O femeie cu un nume foarte complicat. Am observat că ceruse în prealabil permisiunea barmanului, abia pe urmă s-a așezat alături de mine, puțin tulburat și neîncrezător, ca unul care stă față în față cu o fostă cunoștință căreia i-a uitat numele.
- Trebuie să-ți povestesc, mi-a șoptit aplecându-se spre mine cu un aer conspirativ.
- Dacă trebuie, trebuie...
Așezat comod, aproape tolănit pe partea mea de tejghea, așteptam curios să aud ce are să-mi spună. Nu era bătrân, nu era nici foarte tânăr, destul de îngrijit. Avea o gură largă, mobilă, cu buze moi de sub care dinții scăpau mereu arătându-se mari și strălucitori. Cred că avea mai mulți decât era normal și-mi amintesc că m-am împotrivit din răsputeri tentației de a-i număra. Mă fascinau.
Vorbea încet, așa că mai mult am dedus decât am auzit ce spunea. Era de necrezut, dar toate teoriile lui despre dragoste fuseseră demolate. De-mo-la-te, repetă el de câteva ori, silabisind apăsat cuvântul. Da, și de cine? De femeia aia! Nu i-am reținut numele... El și femeia se certaseră. Plin de importanță, făcu o pauză uitându-se fix la mine. M-am uitat și eu țintă la el. Aproape interesat. Atunci, continuă cu vioiciune și ceva mai tare:
- Am prins-o de braț și am scuturat-o. Cred că-o durea, sigur o durea... Auzi fă, i-am spus, s-a terminat! Pricepi? Nu te mai vreau, cară-te! I-am privit ochii și am simțit că mă inundă cu disprețul ei, am urât-o cumplit în clipa aceea, dar i-am dat drumul... Mi-a întors spatele, simplu, și a plecat. N-ar fi trebuit să privesc în urma ei, dar n-aveam nimic de făcut. Scotoceam prin buzunare și mă uitam lung după ea...
- N-a întors capul?
- Nu. Știa c-o privesc, al dracului să fiu dacă nu știa! Bănuiesc că nici n-o deranja prea tare. Am găsit niște bani și o țigară și mi-am văzut de drum până la cafenea. Știi cum e, după-amiezele nu prea ai ce face, zaci în neștire lângă o masă, mai un prieten, mai o cunoștință, vorbești despre viață, femei sau altceva... După un timp, mi-am dat seama că era și ea acolo. Înțelegi? N-am văzut-o, dar am știut că e acolo! Am întors capul și am zărit-o la o masă vecină. Se uita fix la mine. Să mori nu alta! M-am ridicat și am plecat. Mai ai țigări?
I-am întins pachetul.
- Pe urmă?
Și-a aprins o țigară. Mâinile îi tremurau.
- Știi, continuă el, nu mai reușeam să scap de ea. Un blestem. O vedeam și-atunci când n-o vedeam, înțelegi?
Am spus că da. În realitate, nu înțelegeam mare lucru, dar povestea începuse să-mi placă.
- Oriunde mergeam, o vedeam stând și fixându-mă cu niște ochi mari, mari de tot și întunecați... Trebuia să mă simt tot timpul vinovat pentru că am părăsit-o? N-am părăsit-o, eu zic că ne-am despărțit omenește, că n-o iubeam, mă sufoca, pricepi? De ce să mă simt eu vinovat pentru că ea mă iubește? Spune și tu!
Ce să spun? Stăteam și-l ascultam, fără să mă gândesc la ceva anume, privind muștele care dansau pe masă.
- M-am dus acasă. Îți dai seama, la opt seara, eu eram acasă! Bătrâna mea și-a făcut cruce și mi-a stins cărbuni, credea că sunt bolnav!
Sufla fumul spre tavan în rotocoale mici.
- Dimineața m-am dus la lucru. N-aveam stare. Meșterul a urlat de câteva ori la mine, a văzut că nu-s în apele mele și m-a trimis la infirmerie. Ãia au crezut că vreau să chiulesc și m-au dat afară. Tot umblând de colo-colo, a trecut ziua. Când ies pe poarta fabricii, o văd cum se primbă pe trotuarul de vis-a-vis. M-am grăbit la autobuz, speram că m-a pierdut în îmbulzeală, dar nici pomeneală... Mă luase cu frică, zău, aveam impresia că e nebună! Tu crezi că era în toate mințile?
- Nu, nu era.
Se opri privind în gol.
- În fiecare zi m-a așteptat, până când... Înțelegi, nu mai puteam să suport! Am prins-o și am scuturat-o din nou. I-am zis: bă, femeie, noi doi am terminat! De câte ori să-ți mai repet, gata, pa, am pe alta! Am terminat și nu mai umbla după mine că nu știu ce-ți fac! Eu o țineam de umeri și o scuturam, ea nimic, nici pâs! Atunci, mi-am ieșit complet din fire. Am lovit-o. N-a scos un sunet. Am lovit-o iarăși, am bătut-o până la sânge! Nici un sunet, nimic...
Vorbele lui se rostogoleau peste tăblia de lemn cu un sunet tocit, ca niște bile de cauciuc. Se agitau degeaba.
- S-a adunat lume, a venit poliția. M-au făcut huligan, m-au săltat și m-au închis. La început am fost furios, nu-mi venea să cred că intru la pârnaie din cauza unei femei nebune, apoi m-am calmat. În sfârșit, mi-am zis, am scăpat de ea! Doamne, ce zile liniștite urma să am! N-am avut. Am visat-o noapte de noapte, am visat-o în fiecare noapte, înțelegi?
Tăceam. Au mai intrat doi în cafe-bar.
- Femeile sunt antropofage...
Am dat din cap, nu era cazul să-l contrazic.
- Și, mai departe?
- Am ieșit și n-am mai văzut-o. Se scărpină stânjenit după o ureche. N-ai să mă crezi, dar acum îmi lipsește... De când am ieșit, nu fac altceva decât s-o caut. Alerg prin oraș și o caut peste tot, în fiecare zi... Înțelegi?
Am făcut un efort să sting cât mai firesc țigara în scrumiera rece. Tot nu înțelegeam, dar știam că nu are prea multă importanță.