Străinul
Albert Camus

(roman)


Partea întîi

I

Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu știu. Am primit o telegramă de la azil: "Mama decedată. Înmormîntarea mîine. Sincere condoleanțe." Asta nu înseamnă nimic. Poate că a fost ieri.
Azilul de bătrîni e la Marengo, la optzeci de kilometri de Alger. Voi lua autobuzul la ora două și voi sosi în cursul după-amiezii. Astfel, voi putea sta de priveghi și mă voi întoarce mîine seară. I-am cerut patronului meu două zile de concediu și nu putea să mă refuze avînd o asemenea scuză. Dar nu părea încîntat. I-am spus: "N-am nici o vină". Nu mi-a răspuns. Atunci m-am gîndit că n-ar fi trebuit să-i spun asta. În fond, n-aveam de ce să mă scuz. Mai degrabă el ar fi trebuit să-mi prezinte condoleanțe. Dar mi le va prezenta, fără îndoială, poimîine, cînd mă va vedea în doliu. Deocam¬dată e ca si cum mama n-ar fi murit. După înmormîntare, dimpotrivă , va fi un lucru încheiat și totul va fi căpătat o înfățișare oficială.
Am luat autobuzul la ora două. Era foarte cald. Am mîncat la restaurant, la Céleste, ca de obicei. Toți erau foarte triști din cauza mea și Céleste mi-a spus: "Avem nu¬mai o mamă". Cînd am plecat, m-au condus pînă la ușă. Eram cam zăpăcit pentru că a trebuit să urc pînă la Emmanuel să împrumut o cravată neagră și o panglică de pus la mînecă. Lui i-a murit un unchi, acum cîteva luni.
Am fugit ca să nu pierd autobuzul. Fără îndoială graba, goana, toate acestea, la care s-au adăugat zdruncinăturile, mirosul de benzină, reverberația drumului și a cerului, m-au făcut să ațipesc. Am dormit aproape tot drumul. Și, cînd m-am trezit, eram înghesuit lîngă un soldat care mi-a zîmbit si care m-a întrebat dacă vin de departe. Am spus "da", ca să închei discuția.
Azilul e la doi kilometri de sat. Am făcut drumul pe jos. Am vrut s-o văd pe mama imediat, dar portarul mi-a spus că trebuie să mă duc la director. Cum era ocupat, am așteptat puțin. Portarul a vorbit tot timpul cît am așteptat și, în sfîrșit, am ajuns la director: m-a primit în biroul lui. E un bătrînel firav, decorat cu Legiunea de Onoare. S-a uitat la mine cu ochii lui de un albastru deschis. Apoi mi-a strîns mîna pe care a ținut-o atît de mult în mîna lui, încît nu prea știam cum să mi-o retrag. A consultat un dosar și mi-a spus: "Doamna Meursault a intrat aici acum trei ani. Dumneata erai singurul ei sprijin." Am crezut că-mi reproșează ceva și am început să-i explic. Dar el m-a întrerupt: "N-ai de ce să te justifici, dragul meu. Am citit dosarul mamei dumitale. Nu aveai cu ce s-o întreții. Ea avea nevoie de o îngrijitoare. Salariile voastre sînt mici. Și, la urma urmelor, era mai feri¬cită aici." Am spus: "Da, domnule director". El a adăugat: "Știi, avea prieteni, oameni de vîrsta ei. Putea să le împărtă¬șească preocupări care sînt din alte vremuri. Ești tînăr și ei i-ar fî fost urît cu dumneata."
Așa era. Cînd era acasă, mama își petrecea vremea urmărindu-mă în tăcere cu privirea. În primele zile cînd a venit la azil, plîngea des. Dar asta din pricina obișnuinței. După cîteva luni, ar fi plîns dacă ai fi luat-o de la azil. Tot din pricina obișnuinței. Puțin și din această cauză, în ultimul an aproape că nu m-am mai dus să o văd. Dar și fiindcă asta îmi lua toată duminica - fără să mai pun la socoteală efor¬tul de a merge pînă la autobuz, de a lua bilet și de a face două ceasuri pe drum.
Directorul mi-a vorbit mult. Dar eu aproape că nu-l as¬cultam. Apoi mi-a spus : "Presupun că vrei s-o vezi pe mama dumitale". M-am ridicat fără să spun nimic și el a luat-o înainte spre ușă. Pe scară mi-a explicat: "Am transportat-o la mica noastră morgă. Ca să nu-i tulburăm pe ceilalți. Ori de cîte ori un pensionar de-al nostru moare, ceilalți sînt ner¬voși timp de două, trei zile. Și asta îngreunează serviciul". Am trecut printr-o curte în care sporovăiau în grupuri o mulțime de bătrîni. Cînd treceam noi, tăceau. Iar în spatele nostru discuțiile începeau din nou. Ai fi zis o pălăvrăgeală indistinctă, de papagali. La intrarea unei clădiri micuțe, di¬rectorul s-a despărțit de mine: "Te las, domnule Meursault. Stau la dispoziția dumitale, în biroul meu. În principiu, înmormîntarea este fixată pentru ora zece dimineața. Ne-am gîndit că astfel o vei putea priveghea pe dispărută. Numai un cuvînt: mama dumitale și-a exprimat, pare-se, deseori față de tovarășii ei dorința de a i se face înmormîntare religioasă. M-am îngrijit de cele necesare. Dar voiam să te pun la curent". I-am mulțumit. Cît trăise, măicuța, fără să fie necredincioasă, nu se gîndise niciodată la religie.
Am intrat. Era o sală foarte luminoasă, văruită, cu plafon de sticlă. Drept mobile, scaune și capre în formă de X. Pe două din ele era așezat, în mijlocul sălii, un sicriu alb cu ca¬pacul pus. Se vedeau numai șuruburile încă nestrînse, scli¬pind pe scîndurile vopsite cu coajă de nucă. Lîngă sicriu stătea o infirmieră arabă în halat alb, legată la cap cu o bas¬ma colorată.
În clipa aceea, portarul a apărut în spatele meu. Alergase pesemne. S-a cam bîlbîit: "Am acoperit-o, dar trebuie să deșurubez capacul ca s-o puteți vedea". Se apropia de sicriu cînd l-am oprit. Mi-a spus: "Nu vreți ?" Am răspuns: "Nu !" El s-a oprit și eu mă simțeam prost pentru că îmi dădeam seama că n-ar fi trebuit să spun asta. După un timp, s-a uitat la mine și m-a întrebat: "De ce ?", dar fără reproș, ca și cum ar fi vrut numai să știe pricina. Am spus : "Nu știu". Atunci, mușcîndu-și mustața albă, a declarat fără să mă privească: "Înțeleg". Avea ochi frumoși, de un albastru deschis, și o față cam roșie. Mi-a dat un scaun și s-a așezat și el ceva mai îndărăt. Femeia care stătea de veghe s-a ridicat în picioare și s-a îndreptat spre ieșire. Atunci portarul mi-a spus: "Are un șancru". Cum nu înțelegeam, m-am uitat la infirmieră și am văzut că avea sub ochi o legătură care-i înconjura capul. În dreptul nasului, legătura era plată. Nu se vedea decît albeața bandajului pe obrazul ei.
După ce a ieșit, portarul a spus: "O să vă las singur". Nu știu ce gest am făcut eu, dar el a rămas în picioare, înapoia mea. Această prezență în spatele meu mă stingherea. Camera era scăldată într-o frumoasă lumină de asfințit. Și simțeam că mi se face somn. I-am spus portarului, fără să mă întorc spre el: "De mult ești aici ?" A răspuns imediat: "Cinci ani" - ca și cum s-ar fi așteptat dintotdeauna la întrebarea mea.
Pe urmă a pălăvrăgit mult .Ar fi fost foarte mirat dacă i s-ar fi spus că va sfîrși ca portar la azilul din Marengo. Avea șai¬zeci și patru de ani și era parizian. În clipa aceea l-am între¬rupt : "A, nu ești de-aici ?" Apoi mi-am amintit că, înainte de a mă duce la director, îmi vorbise de mama. Îmi spusese că trebuie să o înmormîntăm foarte repede, deoarece la șes e cald, mai ales în această regiune. Atunci îmi spusese că trăise la Paris și că îi venea greu să-l uite. La Paris, se stă cu mortul trei, patru zile uneori. Aici nu ai timp, nici n-ai apucat să te obișnuiești bine cu gîndul că a murit, că și trebuie să alergi după dric. Nevastă-sa îi spusese atunci: "Taci din gură, astea nu sînt lucruri pe care să le spui domnului". Bătrînul roșise și-și ceruse scuze. Intervenisem spunînd: "Ba nu. Ba nu." Mi se părea adevărat și interesant ceea ce spunea el.
În mica sală mortuară, mi-a povestit că intrase la azil din sărăcie. Cum se simțea în putere, s-a oferit să facă această slujbă de portar. I-am atras atenția că în definitiv era și el un pensionar. Mi-a spus că nu. Mă izbise mai dinainte felul lui de a spune: "ei", "ceilalți" și mai rar "bătrînii", vorbind despre pensionari, dintre care unii nu erau mai în vîrstă ca el. Dar, firește, nu era același lucru. El era portar și, într-o oa¬recare măsură, avea drepturi asupra lor.
Infirmiera a intrat în acel moment. Se lăsase dintr-o dată seara. Întunericul se întinsese brusc deasupra geamlîcului. Portarul a învîrtit comutatorul și eu am fost orbit de strălu¬cirea neașteptată a luminii. El m-a poftit să merg în sala de mese la cină. Dar nu-mi era foame. Mi-a propus atunci să-mi aducă o ceașcă de cafea cu lapte. Cum mie îmi place foarte mult cafeaua cu lapte, am acceptat și el s-a întors puțin după aceea cu o tavă. Am băut. Am simțit atunci nevoia să fumez. Dar am ezitat pentru că nu știam dacă pot s-o fac de față cu mama. M-am gîndit, n-avea nici o importanță. Am oferit portarului o țigară și am fumat amîndoi.
La un moment dat, el mi-a spus : "Știți, prietenii doam¬nei, mama dumneavoastră, vor veni s-o vegheze și ei. Așa e obiceiul. Trebuie să mă duc s-aduc scaune și cafea neagră." L-am întrebat dacă puteam să sting una din lămpi. Străluci¬rea luminii pe pereții albi mă obosea. El mi-a spus că nu e posibil. Instalația era astfel făcută: ori toate, ori nici una. N-am mai luat seama la el. A ieșit, s-a întors, a așezat scaunele. Pe unul din ele a îngrămădit niște cești în jurul unui ibric. Apoi s-a așezat în fața mea, dincolo de măsuță. Infirmiera ședea și ea în fundul sălii, cu spatele. Nu vedeam ce face. Dar, după mișcarea brațelor, puteam să cred că tricotează. Era o vreme călduță, cafeaua mă încălzise și prin ușa deschisă pătrundea o mireasmă de noapte și de flori. Cred că am ațipit puțin.
Un foșnet m-a trezit. Fiindcă închisesem ochii, albeața camerei mi s-a părut și mai orbitoare. În fața mea nu se ve¬dea nici o umbra și fiecare obiect, fiecare unghi, toate curbele se desenau cu o puritate de care te dureau ochii. Atunci au in¬trat în cameră prietenii mamei. Erau în total vreo zece și se strecurau tăcuți prin această lumină orbitoare. S-au așezat fără ca vreun scaun să scîrțîie. Îi vedeam asa cum nu văzusem niciodată pe nimeni și nici un amănunt de pe fețele lor sau de pe veșmintele lor nu-mi scăpa. Totuși, nu-i auzeam și-mi venea greu să cred în realitatea lor. Aproape toate femeile purtau șorț și cordonul cu care-și încingeau talia le scotea și mai bine în relief pîntecele bombat. Pînă atunci nu băgasem niciodată de seamă ce pîntecoase pot fi femeile batrîne. Bărbații erau aproape toți foarte slabi și purtau bastoane. Mă mira că nu vedeam pe obrazul lor ochii, ci numai o lumi¬niță lipsită de strălucire în mijlocul unui cuib de riduri. Cînd s-au așezat, cei mai mulți dintre ei m-au privit și au dat din cap stingheriți; buzele lor fiind în întregime devorate de gura fără dinți, n-am putut să-mi dau seama dacă mă salutau sau dacă era vorba de un tic. Cred mai degrabă că mă salutau. În acel moment, am observat că erau cu toții așezați în fața mea, clătinînd din cap, în jurul portarului. Am avut o clipă impresia ridicolă că veniseră să mă judece.
Puțin după aceea, una dintre femei a început să plîngă. Ședea în rîndul al doilea, îndărătul unei tovarășe de-a ei, și n-o vedeam prea bine. Plîngea cu sughițuri mici, la intervale regulate; mi se părea că n-are să se mai oprească niciodată. Ceilalți parcă n-o auzeau. Se pleoștiseră, posomorîți și tăcuți. Se uitau la coșciug sau la bastonul lor sau la orice alt¬ceva, dar nu se uitau decît la acel lucru. Femeia plîngea mereu. Eram foarte mirat pentru că nu o cunoșteam. Aș fi vrut să n-o mai aud. Totuși, nu îndrăzneam să-i spun să tacă. Por¬tarul s-a aplecat spre ea, i-a vorbit, dar ea a scuturat capul, a îndrugat ceva și a continuat să plîngă cu aceeași ritmicitate. Portarul a venit atunci spre mine. S-a așezat alături. După un răstimp destul de lung, m-a informat, fară să mă privească: "Era foarte bună prietenă cu doamna, mama dumnea¬voastră. Zice că era singura ei prietenă aici și că acum nu mai are pe nimeni."
Am stat așa vreme îndelungată. Suspinele și gemetele fe¬meii se auzeau mai rar. Smiorcăia mult. A încetat în cele din urmă. Nu-mi mai era somn, dar eram obosit și mă dureau șalele. Acum, tăcerea tuturor acestor oameni îmi făcea rău. Auzeam numai din cînd în cînd un zgomot ciudat și nu pu¬team înțelege ce anume este. Cu timpul, am reușit să pricep că dintre bătrîni cîțiva își sugeau interiorul obrajilor, făcînd astfel să se audă aceste plescăituri bizare. Ei nici nu-și dădeau seama, atît erau de cufundați în gîndurile lor. Aveam chiar impresia că această moartă, întinsă în mijlocul lor, nu însemna nimic pentru ei. Acum însă cred că era o impresie falsă.
Am băut cu toții cafea, serviți de portar. Pe urmă, nu mai știu. Noaptea a trecut. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, am deschis ochii și am văzut că bătrînii dormeau ghemuiți, afară de unul singur care, cu bărbia sprijinită de mîinile încleștate pe baston, mă privea țintă, ca și cum n-ar fi aștep¬tat decît să mă trezesc. Apoi am adormit iarăși. M-am trezit pentru că mă dureau din ce în ce mai tare șalele. Lumina zi¬lei se strecura prin plafonul de sticlă. Puțin după aceea, un bătrîn s-a trezit și a tușit îndelung. Scuipa intr-o batistă mare cu pătrățele și de fiecare dată aveai impresia că se rupe ceva din el. I-a trezit pe ceilalți și portarul le-a spus că trebuie să plece. S-au ridicat în picioare. Acest priveghi incomod le făcuse chipurile pămîntii. La ieșire, spre marea mea mirare, mi-au strîns cu toții mîna, ca și cum această noapte în care nu schimbasem nici un cuvînt sporise intimitatea dintre noi.
Eram obosit. Portarul m-a dus la el și am putut să mă spăl și să mă dichisesc puțin. Am băut iar o cafea cu lapte, care era foarte bună. Cînd am ieșit, se făcuse ziuă de-a binelea. Deasupra dealurilor care despart satul Marengo de mare, cerul se înroșise foarte tare. Iar vîntul care trecea pe deasupra colinelor aducea aici un miros de sare. Începea o zi frumoasă. Trecuse vreme îndelungată de cînd nu mai fuse¬sem la țară si simțeam ce mult mi-ar fi plăcut să mă plimb dacă n-ar fi fost mama.
Dar am așteptat în curte, sub un platan. Respiram miro¬sul pămîntului umed și nu-mi mai era somn. M-am gîndit la colegii mei de birou, la această oră se sculau ca să meargă la lucru: pentru mine, ăsta era întotdeauna momentul cel mai greu. M-am mai gîndit puțin la aceste lucruri, dar atenția mi-a fost atrasă de un clopot care răsuna în interiorul clădirilor. S-a iscat o forfotă îndărătul ferestrelor, apoi totul s-a liniștit. Soarele se înălțase ceva mai sus pe cer: începea să-mi încălzească picioarele. Portarul a traversat curtea și mi-a spus că mă cheamă directorul. M-am dus în biroul lui. M-a pus să semnez o serie de hîrtii. Am văzut că purta haină neagră cu pantaloni în dungi. A pus mîna pe telefon și mi-a spus: "Au sosit cioclii adineaori. Am să le spun să închidă coșciugul. Înainte de asta, vrei s-o vezi pentru ultima oară pe mama dumitale ?" Am răspuns că nu. El a poruncit în tele¬fon, coborînd vocea: "Figeac, spune oamenilor tăi că pot să-i dea drumul".
Pe urmă mi-a spus că va asista la înmormîntare și eu i-am mulțumit. S-a așezat în spatele biroului, și-a încrucișat pi¬cioarele scurte. M-a prevenit că nu vom fi decît noi doi, împreună cu infirmiera de serviciu. În principiu, pensionarii nu trebuia să asiste la înmormîntări. El le dădea voie să stea de priveghi numai: "E o chestiune de omenie", a spus. Dar în cazul de față a permis unui vechi prieten al mamei să ur¬meze convoiul: "Thomas Pérez". Aici directorul a zîmbit. Mi-a spus : "Înțelegi, e un sentiment cam pueril. Dar el și cu mama dumitale erau tot timpul împreună. La azil, lumea îi tachina, i se spunea lui Pérez: «E logodnica dumitale !». El rîdea. Le făcea plăcere. Și adevărul e că moartea doamnei Meursault l-a îndurerat foarte mult. Dar, după sfatul medi¬cului curant, i-am interzis priveghiul de ieri."
Am rămas tăcuți destul de multă vreme. Directorul s-a ridicat și s-a uitat pe fereastra biroului. La un moment dat a spus : "Uite, a sosit și preotul din Marengo. A venit mai de¬vreme." M-a prevenit că ne vor trebui cel puțin trei sferturi de ceas ca să ajungem la biserica ce se găsea chiar în sat. Am coborît. În fața clădirii se afla preotul cu doi copii care-l ajută în timpul slujbei. Unul dintre aceștia ținea o cădelniță și preotul se apleca spre el să potrivească lungimea lanțului de argint. Cînd am sosit noi, preotul s-a ridicat. Mi-a zis "fiule" și mi-a adresat cîteva cuvinte. A intrat înăuntru, eu l-am urmat.
Am observat imediat că șuruburile coșciugului erau strînse și că în încăpere se aflau patru oameni negri. L-am auzit în același timp pe director spunîndu-le că dricul așteaptă în drum și pe preot începînd rugăciunile. Din acest moment, totul a mers foarte repede. Oamenii s-au apropiat de sicriu cu un prapur. Preotul, ajutoarele lui, directorul și cu mine am ieșit cu toții afară. În fața ușii am găsit o doamnă pe care nu o cunoșteam : "Domnul Meursault", a spus direc¬torul. N-am auzit numele acelei doamne, am înțeles numai că era infirmiera de serviciu. A dat din cap fără un zîmbet pe fața ei osoasă și prelungă. Apoi ne-am retras cu toții de o parte ca să facem loc să treacă mortul. Am luat-o în urma ce¬lor ce purtau sicriul și am ieșit din azil. În fața porții aștepta dricul. Lăcuit, lunguieț și lucitor, te făcea să te gîndești la un penar. Alături stătea maestrul de ceremonie, un omuleț îmbrăcat ridicol și un bătrîn care-și luase un aer de circum¬stanță. Am înțeles că era domnul Pérez. Purta o pălărie de fetru moale, cu calota rotundă și boruri largi (a scos-o cînd sicriul a ieșit pe poartă), un costum ai cărui pantaloni îi cădeau armonică peste pantofi și o cravată de stofă neagră, prea mică pentru cămașa cu guler mare alb. Buzele îi tremurau dedesubtul unui nas împănat cu puncte negre. Prin părul alb destul de moale ieșeau la iveală niște urechi ciudate, blegi și cu marginile crestate, a căror culoare de un roșu aprins, contrastînd cu obrazul palid, mă izbi. Maestrul de ceremonie ne indică locurile. Preotul mergea înainte, apoi dricul. Împrejurul dricului, cei patru oameni. În urmă, directorul, eu și, încheind convoiul, infirmiera de serviciu și domnul Pérez.
Soarele se urcase sus pe cer. Începea să apese deasupra pămîntului și dogoarea lui creștea cu repeziciune. Nu știu de ce am așteptat destul de mult înainte de a porni. Îmi era cald în hainele mele de culoare închisă. Bătrînelul, care-și pusese pălăria, a scos-o din nou. Mă întorsesem către el și-l priveam cînd directorul mi-a vorbit despre el. Mi-a spus că adesea mama mea și domnul Pérez mergeau să se plimbe seara prin sat, întovărășiți de o infirmieră. Eu priveam cîmpia din jurul meu. Văzînd șirurile de chiparoși care urcau pe dealuri pînă aproape de cer, pămîntul acesta roșu și verde, casele acestea rare și bine conturate, o înțelegeam pe mama. În acest ținut seara trebuia să semene cu un răgaz melancolic. Astăzi însă, soarele copleșitor, care făcea să tresară peisajul, îi dădea un aspect inuman și deprimant.
Am pornit. În acel moment am băgat de seamă că Pérez șchiopăta puțin. Dricul își sporea încet-încet viteza și bătrînul rămînea în urmă. Unul dintre oamenii care înconju¬rau dricul rămăsese și el în urmă și mergea acum în rînd cu mine. Eram surprins de repeziciunea cu care soarele se înălța pe cer. Am observat că de mult cîmpia zumzăia de cîntecul insectelor și trosnetul ierburilor. Sudoarea îmi curgea pe obraji. Cum n-aveam pălărie, îmi făceam vînt cu batista. Cioclul mi-a spus atunci ceva ce n-am auzit. În același timp, își ștergea și el craniul cu o batistă pe care o ținea în mîna stîngă, cu dreapta ridicînd puțin marginea șepcii. I-am spus: "Poftim ?" El a repetat, arătîndu-mi cerul: "Frige". I-am spus iar: "Da". "Era bătrînă ?" Am răspuns: "Așa și așa", pentru că nu știam cifra exactă. Pe urmă a tăcut. Am întors capul și l-am văzut pe bătrînul Pérez la vreo cincizeci de metri în urma noastră. Se grăbea legănîndu-și pălăria în mîna care atîrna fără vlagă. M-am uitat și la director. Mergea plin de demnitate, fără un gest de prisos. Cîteva picături de sudoare îi îmbroboneau fruntea, dar nu le ștergea.
Mi se părea că acum convoiul merge ceva mai repede, împrejurul meu se întindea mereu aceeași cîmpie luminoasă, suprasaturată de soare. Strălucirea cerului era de nesupor¬tat. La un moment dat, am trecut peste o porțiune a drumu¬lui care fusese recent refăcută. Soarele topise smoala. Picioarele se afundau în ea și lăsau deschisă pulpa ei lu¬cioasă. Deasupra dricului, pălăria vizitiului, de piele fiartă, părea plămădită din acest noroi negru. Mă simțeam oarecum pierdut între cerul albastru și alb și monotonia acestor cu¬lori, negrul cleios al smoalei desfundate, negrul posomorit al hainelor, negrul lăcuit al dricului. Toate acestea, soarele, mi¬rosul de piele și de balegă al dricului, acela de lac și de tămîie, oboseala unei nopți de nesomn îmi tulburau privirea și ideile. Am mai întors o dată capul: Pérez mi s-a părut foarte departe, pierdut într-un val de căldură, apoi nu l-am mai zărit. L-am căutat cu privirea și am văzut că lăsase dru¬mul și o luase peste cîmp. Am mai constatat că în fața mea drumul făcea o cotitură. Am înțeles că Pérez, care cunoștea locurile, tăia în linie dreaptă, ca să ne ajungă din urmă. La cotitură ne ajunsese. Apoi l-am pierdut. A luat-o iar peste cîmp și asta de cîteva ori la rînd. Cît despre mine, eu simțeam cum îmi zvîcnesc tîmplele.
Totul s-a petrecut pe urmă cu atîta grabă, siguranță și fi¬resc, încît nu-mi amintesc nimic. Un lucru numai: în capul satului, infirmiera de serviciu mi-a vorbit. Avea o voce ciu¬dată, care nu se potrivea cu fața ei, o voce melodioasă și tre¬murătoare. Mi-a spus: "Dacă mergem încet riscăm să facem insolație. Dacă mergem prea repede, transpirăm și în bise¬rică răcim." Avea dreptate. Nu era nici o ieșire. Am mai păstrat cîteva amintiri din această zi: de exemplu, figura lui Pérez cînd, pentru ultima oară, ne-a ajuns din urmă aproape de sat. Lacrimi grele de enervare și durere îi curgeau pe obraji. Dar din pricina ridurilor nu se scurgeau. Se răspîndeau, se întîlneau și stîrneau un luciu apos pe această față descompusă. Au mai fost biserica și țăranii pe marginea dru¬mului, mușcatele roșii pe mormintele din cimitir, leșinul lui Pérez (ai fi zis, o paiață dezmembrată), pămîntul de culoarea sîngelui care se așezase pe sicriul mamei, pulpa albă a rădăcinilor care se prinseseră de el, din nou lume, glasuri, satul, așteptarea în fața unei cafenele, neîntreruptul zumzet al motorului și bucuria mea cînd autobuzul a pătruns în cuibul de lumini al Algerului și cînd m-am gîndit că aveam să mă culc și să dorm douăsprezece ore în șir.


II

Trezindu-mă, am înțeles de ce patronul meu n-a fost încîntat cînd i-am cerut cele două zile libere: astăzi e sîmbătă. Ca să zic așa, uitasem, dar, trezindu-mă, mi-a venit această idee. Patronul meu, firește, s-a gîndit că eu voi avea astfel cu duminica patru zile de vacanță și asta nu putea să-i facă plăcere. Dar, pe de o parte, nu e vina mea dacă mama a fost înmormîntată ieri în loc de azi si, pe de altă parte, ori¬cum aș fi avut sîmbăta si duminica libere. Bineînțeles, asta nu mă împiedica totuși să-l înțeleg pe patronul meu.
Mi-a venit greu să mă scol, pentru că eram obosit după ziua de ieri. În timp ce mă bărbieream, m-am întrebat ce aveam să fac și m-am hotărît să mă duc să mă scald. Am luat tram¬vaiul ca să merg la stabilimentul de băi din port. Acolo m-am aruncat în apa golfulețului. Era o mulțime de tineret. M-am întîlnit în apă cu Maria Cardona, o fostă dactilografă de la mine de la birou, care îmi plăcuse cîndva. Și eu ei, cred. Dar ea a plecat îndată după aceea și n-am avut timp destul. Am ajutat-o să se urce pe o baliză și, în această mișcare, i-am atins sînii. Eu mai eram în apă cînd ea se și instalase cu burta pe baliză. A întors capul spre mine. Părul îi căzuse în ochi și rîdea. M-am cățărat lîngă ea pe baliză. Era plăcut și, ca în glumă, mi-am lăsat capul pe spate și l-am sprijinit de pîntecele ei. Ea n-a protestat și eu am rămas așa. Aveam în ochi tot cerul și era albastru și auriu. Sub ceafă simțeam pîntecele Mariei respirînd ușurel. Am stat mult pe baliză, aproape adormiți. Cînd soarele a devenit prea tare, ea s-a aruncat în apă, iar eu după ea. Am prins-o, i-am încolăcit mijlocul cu brațul și am înotat împreună. Rîdea tot timpul. Pe mal, în timp ce ne uscam, mi-a spus: "Sînt mai bronzată ca dum¬neata". Am întrebat-o dacă voia să vină în seara aceea la cinematograf. A rîs iar și mi-a spus că avea chef să vadă un film cu Fernandel. Cînd ne-am îmbrăcat a fost foarte mirată văzîndu-mă cu cravată neagră și m-a întrebat dacă sînt în doliu. I-am spus că murise mama. Cum ea voia să știe cînd, i-am răspuns: "Ieri". A tresărit, dar n-a zis nimic. Mi-a venit să-i spun că nu e vina mea, dar m-am oprit pentru că m-am gîndit că la fel îi spusesem și patronului meu. Asta nu însemna nimic. Oricum, întotdeauna ești puțin vinovat.
Seara, Maria uitase totul. Filmul avea haz pe alocuri, dar, în rest, era cu adevărat stupid. Ea își lipise piciorul de al meu. Îi mîngîiam sînii. Spre sfîrșitul spectacolului am săru¬tat-o, dar incomod. După cinematograf, a venit la mine.
Cînd m-am trezit, Maria plecase. Îmi explicase că trebuie să se ducă la mătușa ei. M-am gîndit că e duminică și asta m-a plictisit: nu-mi place duminica. Atunci m-am întors pe partea cealaltă în pat, am căutat în pernă mirosul sărat pe care părul Mariei îl lăsase și am dormit pînă la zece. Am fumat apoi, stînd tot culcat, pînă la prînz. Nu voiam să mănînc la Céleste, ca de obicei, deoarece, cu siguranță, mi s-ar fi pus tot felul de întrebări și nu pot suferi așa ceva. Mi-am pregătit niște ouă și le-am mîncat direct din tigaie, fără pîine, pentru că nu aveam și pentru că nu voiam să cobor ca să-mi cumpăr.
După-masă, m-am cam plictisit și m-am învîrtit de colo pînă colo prin apartament. Era comod apartamentul cînd era aici mama. Acum e prea mare pentru mine și a trebuit să aduc masa din sufragerie în camera mea. Nu mai stau decît în această cameră, între scaunele de pai puțin cam desfun¬date, dulapul a cărui oglindă s-a îngălbenit, măsuța de toa¬letă și patul de alamă. Restul e în părăsire. Puțin mai tîrziu, ca să fac ceva, am luat un ziar vechi și l-am citit. Am tăiat din el o reclamă a sărurilor Kruschen pe care am lipit-o într-un vechi caiet în care strîng ceea ce mă amuză de prin ziare. M-am spălat pe mîini și, drept încheiere, am ieșit pe balcon.
Camera mea dă pe strada principală a cartierului. După-amiaza era frumoasă. Totuși, pavajul era slinos, trecătorii rari și încă grăbiți. Erau în primul rînd familii care mergeau la plimbare, doi băiețași în costume de marinari, cu pantaloni scurți, cam stingheriți în hainele lor țepene, și o fetiță cu o fundă mare roz și pantofi negri de lac. În urma lor, o mamă enormă, în rochie de mătase cafenie, și tatăl, un omuleț destul de plăpînd, pe care-l cunoșteam din vedere. Purta pălărie de pai, papion și baston în mînă. Văzîndu-l cu nevastă-sa, am înțeles de ce se spunea în cartier că e distins. Ceva mai tîrziu au trecut tinerii din mahala - păr pomădat și cravată roșie, haină foarte ajustată cu batistă brodată și pantofi cu boturi pătrate. M-am gîndit că se duceau la cinematografele din centru. De aceea plecau atît de devreme și se grăbeau spre tramvai, rîzînd zgomotos.
În urma lor, strada a devenit pe încetul pustie. Spectaco¬lele începuseră peste tot, cred. Nu mai erau pe stradă decît negustorii și pisicile. Cerul era senin, dar fără strălucire, dea¬supra șirurilor de ficuși plantați de-a lungul străzii. Pe tro¬tuarul din față, tutungiul a scos un scaun, l-a instalat în fața ușii și s-a așezat călare pe el, sprijinindu-și brațele pe spătar. Tramvaiele puțin mai înainte înțesate, erau acum aproape goale. În cafeneaua "La Pierrot", alături de tutungiu, chelne¬rul mătura rumegușul din sala pustie. Era într-adevăr dumi¬nică.
Am întors scaunul și l-am așezat ca tutungiul, pentru că am găsit că e mai comod. Am fumat două țigări, am intrat în casă ca să iau o bucățică de ciocolată și m-am întors s-o mănînc la fereastră. Puțin după aceea cerul s-a întunecat și am crezut că o să avem o furtună de vară. S-a limpezit totuși încetul cu încetul. Dar trecerea norilor lăsase deasupra străzii un soi de făgăduială de ploaie, care a făcut-o mai întu¬necată. Am stat mult timp privind cerul.
La ora cinci, cîteva tramvaie au sosit cu zgomot. Adu¬ceau de la stadionul suburbiei ciorchini de spectatori cocoțați pe trepte și pe platforme. Tramvaiele următoare au adus jucătorii, pe care i-am recunoscut după geamantănașele lor. Urlau și cîntau în gura mare că clubul lor nu va pieri. Mulți dintre ei mi-au făcut cu mîna. Unul chiar mi-a strigat: "I-am bătut". Și eu am făcut "da", din cap. Din acest mo¬ment, automobilele au început să vină grămadă.
Ziua a mai scăzut puțin. Deasupra acoperișurilor, cerul s-a înroșit și, o dată cu seara, străzile s-au însuflețit .Cei care fuseseră la plimbare se întorceau agale. L-am recunoscut printre alții pe domnul distins. Copiii plîngeau sau se lăsau tîrîți spre casă. Aproape imediat, cinematografele din cartier au revărsat în stradă un val de spectatori. Printre aceștia, ti¬nerii aveau gesturi mai hotărîte ca de obicei și m-am gîndit că văzuseră un film de aventuri. Cei care se întorceau de la cinematografele din oraș sosiră ceva mai tîrziu. Păreau mai gravi. Rîdeau încă, dar din cînd în cînd, păreau obosiți și gînditori. Au rămas în stradă, plimbîndu-se pe trotuarul din față. Fetele din cartier, cu capul descoperit, se țineau de braț. Băieții potriviseră așa ca să se întîlnească față în față cu ele și le aruncau glume de care fetele rîdeau întorcînd capul. Cîteva dintre ele, pe care le cunoșteam, mi-au făcut cu mîna.
Luminile de pe stradă s-au aprins atunci brusc și au făcut să pălească primele stele care se înălțau în noapte. Am simțit că mă dor ochii tot privind așa trotuarele cu încărcătura lor de oameni și lumini. Lămpile făceau să strălucească pavajul ud și tramvaiele, la intervale regulate, își aruncau reflexele pe un păr lucios, pe un zîmbet sau pe o brățară de argint. Puțin după aceea, o dată cu tramvaiele mai rare și cu noaptea de-acum neagră deasupra pomilor și a lămpilor, cartierul s-a golit pe nesimțite, pînă ce prima pisică a traversat încet strada din nou pustie. M-am gîndit atunci că ar trebui să cinez. Mă durea puțin gîtul pentru că-l ținusem mult timp rezemat de speteaza scaunului. Am coborît să cumpăr pîine și maca¬roane, le-am preparat și am mîncat în picioare. Am vrut să fumez o țigară la fereastră, dar aerul se răcise și mi s-a făcut nițel frig. Am închis ferestrele și, întorcîndu-mă în cameră, am văzut în oglindă un capăt al mesei pe care lampa mea cu alcool se învecina cu niște resturi de pîine. M-am gîndit că mai trecuse o duminică, de bine, de rău, că mama era acum înmormîntată, că aveam să-mi reiau lucrul și că, pe scurt, nimic nu se schimbase.


III

Astăzi am lucrat mult la birou. Patronul a fost binevoi¬tor. M-a întrebat dacă nu eram prea obosit și în afară de asta a vrut să știe cîți ani avea mama. Am spus "vreo șaizeci" ca să nu greșesc și nu știu de ce a părut să respire ușurat și să considere asta o afacere încheiată.
O mulțime de conosamente se adunau necontenit pe ma¬sa mea și a trebuit să le rezolv pe toate. Înainte de a pleca de la birou ca să iau masa, m-am spălat pe mîini. La prînz, îmi place foarte mult această clipă. Seara îmi face mai puțină plăcere, pentru că prosopul rulant pe care-l folosim e umed de tot: a fost întrebuințat toată ziua. I-am spus într-o zi pa¬tronului. El mi-a răspuns că este regretabil, dar că nu-i totuși decît un amănunt lipsit de importanță. Am plecat cam tîrziu, la douăsprezece și jumătate, cu Emmanuel, care lucrează la expediție. Biroul dă spre mare și am stat un timp să privim cargourile din port sub soarele arzător. În acest moment, un camion a sosit cu mare zgomot de lanțuri și explozii. Emmanuel m-a întrebat "ce-ar fi dacă ne-am urca"'și eu am început să alerg. Camionul ne-a depășit și noi ne-am avîntat pe urmele lui. Eram înecat în zgomot și praf. Nu mai vedeam nimic și nu simțeam decît elanul dezordonat al goanei, printre troleuri și mașini, catarge care dansau pe cer și corăbii de-a lungul cărora fugeam. M-am prins cei dintîi și am sărit din mers. Apoi i-am ajutat lui Emmanuel să se așeze. Ni se tăiase răsuflarea, camionul sălta pe pavajul desfundat al cheiului, prin praf și soare. Emmanuel rîdea de se strîmba.
Am sosit lac de sudoare la Céleste. Era, ca de obicei, la poartă, cu pîntecele lui mare, cu șorțul și mustățile albe. M-a întrebat dacă "mă simțeam bine totuși". I-am spus că da și că mi-era foame. Am mîncat foarte repede și am băut o cafea. Apoi m-am dus acasă, am dormit puțin pentru că băusem prea mult vin și, trezindu-mă, mi s-a făcut poftă să fumez. Era tîrziu și am fugit ca să prind un tramvai. Am lucrat toată după-amiaza. Era foarte cald în birou și seara, plecînd, am fost bucuros să mă întorc acasă mergînd încet de-a lungul cheiurilor. Cerul era verzui, mă simțeam bine. Totuși, m-am dus direct acasă, pentru că voiam să-mi fierb cartofi.
Urcînd scara întunecată, m-am ciocnit de bătrînul Salamano, vecinul meu de palier. Era cu cînele lui. De opt ani sînt mereu văzuți împreună. Cîinele de vînătoare are o ec¬zemă, jigăraie cred, care face să-i cadă aproape tot părul și care-l umple de plăgi si de coji negricioase. Tot trăind împreună cu el, numai ei doi într-o cămăruță, bătrînul Salamano a început să-i semene. Are cruste roșietice pe obraz și părul gălbui și rar. Cît privește cîinele, el a luat de la stăpîn un fel de a merge cocîrjat, cu botul întins înainte și gîtul țeapăn. Par de aceeași rasă și totuși se detestă unul pe altul. De două ori pe zi, la ora unsprezece și la șase, bătrînul scoate cîinele la plimbare. De opt ani, nu și-au schimbat itinerariul. Poți să-i vezi de-a lungul străzii Lyon, cîinele trăgînd omul pînă ce bătrînul Salamano se împiedică. Atund bate cîinele și-l ocărăște. Cîinele, de teamă, se face mic și se lasă dus de zgardă. Acum e rîndul bătrînului să-l tragă. După ce a uitat, cîinele îl tîrăște din nou pe stăpînul său și e din nou bătut și ocărît. Atunci stau amîndoi pe trotuar și se privesc, cîinele cu spaimă, omul cu ură. Și așa în fiecare zi. Cînd vrea cîinele să urineze, bătrînul nu-l așteaptă și-l trage, ogarul semănînd în urma lui o dîră de picături. Dacă din întîmplare cîinele își face nevoile în cameră, atunci e din nou bătut. De opt ani durează asta. Céleste spune întotdeauna "urîtă treabă", dar în fond nimeni nu poate să știe. Cînd l-am întîlnit pe scară, Salamano tocmai își ocăra cîinele. Îi spunea "ticălosule, stîrvul dracului!" și cîinele scîncea. Am spus "bună seara", dar bătrînul continua să înjure. Atund l-am întrebat ce făcuse cîinele. Nu mi-a răspuns. Spunea numai "ticălosule, stîrvul dracului!" Ghiceam prin întuneric că sta aplecat spre cîine, potrivindu-i ceva la zgardă. Am vorbit mai tare. Atunci ,fără să se întoarcă spre mine, mi-a răspuns cu un soi de furie reținută : "Tot aici e". Apoi a plecat trăgînd animalul care se lăsa tîrît pe cele patru labe ale lui și gemea.
Chiar în acest moment a intrat în casă al doilea vecin al meu de palier. ÃŽn cartier se spune că e întreÈ›inut de femei. Cînd îl întrebi ce meserie are, e totuÈ™i "magaziner". ÃŽn gene¬ral nu e prea simpatizat. Dar cu mine stă de vorbă adesea È™i uneori îmi face vizite scurte, pentru că eu îl ascult. Găsesc că ceea ce spune e interesant. De altfel, eu n-am nici un motiv să nu vorbesc cu el. Se numeÈ™te Raymond Sintès. E mic, cu umerii largi È™i cu nas de boxer. E îmbrăcat întotdeauna foarte corect. Și el mi-a spus, vorbind despre Salamano: "Urîtă treabă !" M-a întrebat dacă asta mă scîrbeÈ™te È™i i-am spus că nu.
Am urcat amîndoi scara și eram pe punctul de a mă des¬părți de el cînd mi-a spus : "Am acasă cîrnați și vin. Nu vrei să mănînci cu mine ?" M-am gîndit că asta mă scutea să mai gătesc și am primit. Are și el numai o cameră și o bucătărie fără fereastră. Deasupra patului se află un înger de ghips alb și roz, fotografii de campioni și două sau trei poze de femei goale. Camera era murdară și patul desfăcut. A aprins mai întîi lampa de gaz, apoi a scos un pansament nu prea curat din buzunar și s-a legat la mîna dreaptă. L-am întrebat ce are. Mi-a spus că se bătuse cu un tip care-i caută pricină.
"Mă înțelegi, domnu Meursault, mi-a spus el, nu că sînt om rău, dar mă aprind iute. Ãla mi-a zis: «Coboară din tramvai, dacă ești bărbat». I-am zis: «Ia vezi-ți de treabă». Mi-a zis că nu sînt bărbat. Atunci am coborît si i-am spus: «Destul! Sau te liniștești sau te ating». Mi-a răspuns : «Nu zău !». Atunci i-am ars una. A căzut. Eu tocmai dădeam să-l ridic. Dar el m-a lovit cu picioarele, așa lungit cum era. Atunci l-am lovit cu genunchiul și i-am dat doi pumni. L-a umplut sîngele. L-am întrebat dacă-i ajunge. Mi-a zis: «Da»".
ÃŽn tot acest timp, Sintès își potrivea pansamentul. Eu È™e¬deam pe pat. Mi-a spus: "Vezi că nu eu am căutat ceartă. El m-a insultat." Era adevărat È™i am recunoscut. Atunci mi-a declarat că tocmai voia să-mi ceară un sfat cu privire la această afacere, că eu eram un adevărat bărbat, cunoÈ™team viaÈ›a, că puteam să-l ajut È™i că după aceea el va fi prietenul meu. N-am spus nimic È™i el m-a mai întrebat dacă vreau să fiu prietenul lui. I-am spus că-mi era totuna; a părut mulÈ›umit. A scos niÈ™te cîrnaÈ›i, i-a prăjit în tigaie, a pus pahare, farfurii, tacîmuri È™i două sticle de vin. Totul în tăcere. Apoi ne-am
așezat la masă. Mîncînd, el a început să-mi spună povestea lui. Ezita puțin la început. "Am cunoscut o doamnă... Era, ce mai încolo-încoace, amanta mea." Bărbatul cu care se bătuse era fratele acestei femei. Mi-a spus că o întreținuse. Eu n-am răspuns nimic și totuși el a adăugat imediat că știa ce se spune în cartier, dar că el are conștiința curată și că e maga¬ziner.
"Ca să ajung la povestea mea, mi-a spus, am băgat de seamă că era o înșelătorie la mijloc." Îi dădea atît cît să aibă din ce trăi. Plătea el însuși chiria camerei și-i dădea douăzeci de franci pe zi pentru mîncare. "Trei sute de franci pentru cameră, șase sute de franci pentru mîncare, o pereche de cio¬rapi din cînd în cînd, asta tăcea o mie de franci. Și doamna nu lucra. Dar îmi spunea că era puțin, că nu putea s-o scoată la capăt cu ce-i dădeam eu. Totuși, eu îi spuneam: «De ce nu lucrezi și tu măcar o jumătate de zi ? M-ai ușura puțin de toate aceste fleacuri. Þi-am cumpărat un costum nou luna asta, ți-am dat douăzeci de franci pe zi, îți plătesc chiria și tu, tu stai și bei cafea după-amiaza cu prietenele tale. Le dai pe degeaba cafeaua și zahărul. Din banii mei. M-am purtat bine cu tine și tu te porți urît cu mine.». Dar ea nu lucra, spunea totdeauna că nu reușea și am băgat eu de seamă că e o înșelătorie la mijloc."'
Mi-a povestit atunci că găsise în geanta ei un bilet de lo¬terie si că ea nu putuse să-i explice cum îl cumpărase. Ceva mai tîrziu găsise o chitanță de la muntele de pietate, care arăta că amanetase două brățări. Pînă atunci nu știuse de existenta acestor brățări. "Am văzut eu bine că era o înșelăciune la mijloc. Atunci, am părăsit-o. Dar mai întîi am bătut-o. Și pe urmă i-am spus totul verde în față. I-am spus că ea nu voia decît să-și facă de cap. Cum i-am spus, înțelegi, domnu` Meursault: «Nu vezi că lumea te invidiază pentru fe¬lul cum te tin ?! Abia mai tîrziu ai să-ti dai seama ce-ai pier¬dut»."
O bătuse pînă la sînge. Înainte n-o bătea. "O plesneam, dar cu milă, ca să zic așa. Ea țipa un pic. Eu trăgeam obloanele și totul se sfîrșea ca de obicei. Dar acuma, nu e glumă. Și după mine, încă n-am pedepsit-o îndeajuns."
Mi-a explicat atunci că de aceea avea nevoie de un sfat. S-a oprit ca să potrivească fitilul lămpii care fila. Cît despre mine, eu îl ascultam mereu. Băusem aproape un litru de vin și-mi ardeau tîmplele. Fumam țigările lui Raymond pentru că eu nu mai aveam. Treceau ultimele tramvaie si duceau cu ele zgomotele acum îndepărtate ale mahalalei. Raymond a
continuat. Ceea ce-l supăra "era că mai avea chef să se culce cu ea". Dar voia s-o pedepsească. Se gîndise întîi s-o ducă într-un hotel și să cheme poliția de moravuri ca să provoace scandal și s-o pună să-și scoată condicuță. Pe urmă se adre¬sase unor prieteni pe care-i avea printre borfași. Aceștia nu găsiseră nimic. Și, după cum îmi atrăgea Raymond atenția, nu era așadar nici o pricopseală să fii de-al lor. Le-a spus asta și ei au propus atunci s-o "însemneze". Dar nu asta voia el. Avea să se gîndească. Mai întîi voia să-mi ceară un serviciu. De altfel, înainte de a mi-l cere, voia să știe ce credeam despre această poveste. I-am răspuns că nu credeam nimic, dar că era interesant. M-a întrebat dacă eu credeam că e vreo înșelătorie la mijloc și mie mi se părea clar că e, dacă eu găseam că trebuia pedepsită și ce aș face în locul lui; i-am spus că nu puteai ști niciodată, dar că e firesc să o pe¬depsească. Am mai băut puțin vin. El a aprins o țigară și mi-a dezvăluit planul lui. Voia să-i scrie o scrisoare "plină de înjurături și în același timp de lucruri care s-o facă să re¬grete". După aceea, cînd ea se va întoarce la el, are să se culce cu ea și "chiar în momentul culminant" are să o scuipe în obraz și s-o dea afară. Eu am găsit că într-adevăr, în felul acesta, ea avea să fie pedepsită. Dar Raymond mi-a spus că nu se simte în stare să scrie scrisoarea de care avea nevoie și că se gîndise la mine să i-o ticluiesc. Cum eu nu spuneam ni¬mic, m-a întrebat dacă m-ar deranja s-o facem pe loc și am răspuns că nu.
Atunci, după ce a mai băut un pahar de vin, s-a ridicat în picioare. A dat deoparte farfuriile și restul de cîrnat rece pe care nu-l mîncasem. A șters cu grijă mușamaua de pe masă. A luat dintr-un sertar al noptierei o foaie de hîrtie cu pătrățele, un plic galben, un toc de lemn roșu și o călimară pătrată cu cerneală violetă. Cînd mi-a spus numele femeii, am văzut că era o maură. Am făcut scrisoarea. Am scris-o cam la întîmplare, dar m-am străduit să-l mulțumesc pe Raymond, pentru că nu aveam nici un motiv să-l nemulțumesc. Apoi am citit scrisoarea cu voce tare. M-a ascultat fumînd, clătinînd din cap, apoi mi-a cerut s-o citesc încă o dată. A fost foarte mulțumit. Mi-a spus: "Știam eu că tu cunoști viața". Întîi nu mi-am dat seama că mă tutuiește. Numai cînd mi-a declarat: "Acum ești un adevărat prieten", asta m-a frapat. A repetat fraza și eu i-am spus: "Da". Mi-era totuna să fiu sau să nu fiu prietenul lui și el părea să dorească într-adevăr acest lucru. A lipit scrisoarea și am terminat de băut vinul. Apoi am mai stat puțin fumînd, fără să spunem nimic. Afară, totul era liniștit, am auzit mersul lin al unui automobil care trecea. Am spus: "E tîrziu". Raymond socotea și el la fel. A făcut observația că timpul trece repede și, într-un sens, era adevărat. Mi-era somn, dar îmi venea greu să mă ridic în picioare. Trebuie să fi avut o înfățișare tare obosită, pentru că Raymond mi-a spus că nu trebuie să mă las cuprins de deznădejde. Întîi, n-am înțeles. Mi-a explicat atunci că aflase de moartea mamei, dar că era un lucru care trebuia să se întîmple într-o zi. Asta era și părerea mea.
M-am ridicat, Raymond mi-a strîns mîna cu putere si mi-a spus că bărbații se înțeleg întotdeauna între ei. Ieșind de la el, am închis ușa și am rămas puțin în întuneric, pe palier. Casa era liniștită si din adîncurile scării în spirală urca o adiere nedeslușită și umedă. N-auzeam decît cum îmi zvîcnește sîngele care-mi vîjîia în urechi. Am stat nemișcat. Dar în camera bătrînului Salamano cîinele a gemut surd.


IV

Am lucrat bine toată săptămîna. Raymond a venit și mi-a spus că a trimis scrisoarea. M-am dus de două ori la cinema cu Emmanuel, care uneori nu înțelegea ce se petrece pe ecran. Trebuia atunci să-i dau explicații. Ieri a fost sîmbătă și Maria a venit așa cum ne înțelesesem. Am simțit o mare do¬rință văzînd-o, pentru că purta o rochie frumoasă cu dungi roșii și albe și sandale de piele. I se ghiceau sub rochie sînii tari, iar pielea arsă de soare îi dădea o înfățișare de floare. Am luat un autobuz și ne-am dus la cîțiva kilometri de Alger, pe o plajă înconjurată de stînci și mărginită de trestii înspre țărm. Soarele de ora patru nu era prea fierbinte, dar apa era călduță, cu valurile lungi și leneșe. Maria m-a învățat un joc. Înnotînd, trebuia să bei creasta valurilor, să iei în gură toată spuma și să te întorci apoi pe spate, ca s-o arunci în sus. Tîșnea atunci o dantelă spumoasă, care dispărea în aer sau îmi cădea ca o ploaie caldă pe obraz. Dar, după cîtva timp, aveam gura arsă de amărăciunea sării. Maria s-a apropiat atunci și s-a lipit de mine în apă. Și-a lipit gura de gura mea. Limba ei îmi răcorea buzele și ne-am rostogolit un timp în valuri.
În timp ce ne îmbrăcam pe plajă, Maria mă privea cu ochi strălucitori. Am sărutat-o. Din clipa aceea nu am mai vorbit. Am strîns-o lîngă mine și ne-am grăbit să găsim un autobuz, să ne întoarcem, să mergem la mine și să ne aruncăm pe pat.
Lăsasem fereastra deschisă și era plăcut să simți noaptea de vară curgînd pe trupurile noastre arse de soare.
Azi dimineață Maria a rămas la mine și eu i-am spus că vom lua masa împreună. Am coborît ca să cumpăr carne. Pe cînd urcam înapoi, am auzit o voce de femeie in camera lui Raymond. Puțin după aceea, bătrînul Salamano și-a certat cîinele, am auzit zgomot de pași și de gheare pe treptele de lemn ale scării și apoi: "Ticălosule, stîrvul dracului!" Au ieșit în stradă. I-am povestit Mariei istoria bătrînului și a rîs. Era îmbrăcată într-o pijama de-a mea ale cărei mîneci le suflecase. Cînd a rîs, am simțit că o doresc din nou. O clipă după aceea, m-a întrebat dacă o iubesc. Eu i-am răspuns că asta nu voia să însemne nimic, dar mi se părea că nu. Ea s-a întristat. Dar, în timp ce pregătea masa și fără legătură, a rîs iar, în așa fel încît am sărutat-o. În clipa aceea zgomotul unui scandal a izbucnit la Raymond.
S-a auzit mai întîi o voce ascuțită de femeie și apoi Raymond care spunea: "Nu mă respecți, nu mă respecți. Am să te învăț eu să mă respecți!" Cîteva zgomote surde și femeia a urlat, dar atît de îngrozitor, că imediat palierul s-a umplut de lume. Maria și cu mine am ieșit și noi pe palier. Femeia continua să țipe și Raymond să lovească. Maria mi-a spus că e îngrozitor și eu n-am răspuns. Ea mi-a cerut să mă duc după un polițai, dar eu i-am spus că nu-mi plac polițaii. Totuși, a venit unul cu locatarul de la etajul al doilea, care e instalator. A bătut la ușă și s-a făcut tăcere. A bătut mai tare și, după puțin timp, femeia a plîns și Raymond a deschis. Avea o țigară în gură și o expresie dulceagă. Femeia s-a repezit la ușă și i-a spus polițaiului că Raymond o bătuse. "Numele", a spus polițaiul. Raymond a răspuns. "Lasă țigara din gură cînd vorbești cu mine", a spus polițaiul. Raymond a șovăit, s-a uitat la mine si a tras un fum. În acest moment, polițaiul i-a tras o palmă zdravănă cu o mînă mare și grea, drept în obraz. Þigara a sărit la cîțiva metri. Raymond s-a schimbat la față, dar n-a spus nimic pentru moment, apoi a întrebat cu voce umilă dacă poate să-și ia chiștocul. Polițaiul a răspuns că poate și a adăugat: "Pe viitor ai să știi că un polițai nu e un caraghios". În acest timp femeia plîngea si a repetat: "M-a bătut. E un pește." "Domnule polițai, a întrebat atunci Raymond, legea dă voie să-l faci pe un om pește ?" Dar polițaiul i-a poruncit "să-și țină fleanca". Raymond s-a întors atunci spre femeie și i-a spus: "Așteaptă tu, fetițo, ne mai vedem noi". Polițaiul i-a spus să-și țină gura, că femeia trebuia să plece și el să rămînă în camera lui să aștepte să fie convocat la comisariat. A adăugat că lui Raymond ar trebui să-i fie rușine să se îmbete în asemenea hal, încît să tremure așa cum tremura. Atunci Raymond i-a explicat: "Nu sînt beat, domnule polițai. Numai că sînt aici, în fața dumnea¬voastră, si tremur, e ceva nervos." A închis ușa și toată lu¬mea a plecat. Maria și cu mine am terminat de preparat masa. Dar ei nu-i era foame, eu am mîncat aproape totul. Ea a plecat la ora unu și eu am dormit puțin.
Pe la ora trei cineva a bătut la ușă și a intrat Raymond. Eu am rămas întins. El s-a așezat pe marginea patului. A stat un timp fără să vorbească și eu l-am întrebat cum s-au petre¬cut lucrurile. Mi-a povestit că făcuse așa cum plănuise, dar că ea îi dăduse o palmă și că atunci o bătuse. Restul îl știam. I-am spus că mi se pare că acum ea fusese destul de pedep¬sită și că poate să fie mulțumit. Asta era și părerea lui și a făcut observația că degeaba intervenise polițaiul, tot n-are să-i ia înapoi bătaia pe care o mîncase. A adăugat că el îi cu¬noștea bine pe polițai și că știa cum trebuie să te porți cu ei. M-a întrebat atunci dacă mă așteptasem ca el să răspundă la palma polițaiului. Am răspuns că eu nu mă așteptasem deloc și că de altfel nu puteam suferi polițaii. Raymond a părut foarte mulțumit. M-a întrebat dacă voiam să mergem undeva împreună. M-am sculat și am început să mă pieptăn. Mi-a spus că eu trebuia să-i slujesc drept martor. Mie asta îmi era totuna, dar nu știam ce trebuie să spun. După Raymond, era de-ajuns să declar că femeia l-a insultat. Am acceptat să-i fiu martor.
Am ieșit și Raymond mi-a făcut cinste cu un coniac. Apoi a vrut să joace o partidă de biliard și m-a bătut la limită. Voia să meargă după aceea la bordel, dar eu am spus nu, pentru că nu-mi place așa ceva. Atunci ne-am întors acasă agale și el îmi spunea ce mulțumit e că reușise s-o pedepsească pe amanta lui. Găseam că se poartă foarte frumos cu mine și m-am gîndit că e un moment foarte plăcut.
De departe l-am zărit în pragul ușii pe bătrînul Salamano care părea foarte tulburat. Cînd ne-am apropiat, am văzut că nu avea cîinele. Se uita în toate părțile, se învîrtea în jurul lui, încerca să străpungă cu privirea întunecimea coridorului, mormăia cuvinte fără șir și începea iar să cerceteze strada cu ochișorii lui roșii. Cînd Raymond ;-a întrebat ce are, n-a răspuns imediat. Am auzit vag că mormăia: "Ticălosule, stîrvul dracului!" și continua să se agite. L-am întrebat unde e cîinele. Mi-a răspuns brusc că plecase. Și apoi a devenit deodată volubil: "L-am dus pe Cîmpul de Manevre, ca de obicei. Era lume multă împrejurul barăcilor de bîlci. M-am oprit să mă uit la «Regele evadării». Și, cînd am vrut să plec, nu mai era. Sigur, de mult voiam să-i cumpăr o zgardă mai strîmtă. Dar n-aș fi crezut niciodată că hoitul ăsta ar putea să plece așa."
Raymond i-a explicat atunci că putea să se fi rătăcit și că avea să se întoarcă. I-a dat exemple de cîini care parcuseseră zeci de kilometri ca să se întoarcă la stăpînii lor. Cu toate astea bătrînul părea și mai tulburat. "Dar mi-l vor lua, înțelegeți. Dacă măcar s-ar găsi careva să-l strîngă de pe drumuri. Dar nu e cu putință, dezgustă pe toată lumea cu bubele lui. Po¬lițaii îl vor lua cu siguranța." I-am spus atunci că trebuia să se ducă la hingheri și că i-l vor da înapoi dacă plătește o taxă. M-a întrebat dacă această taxă e mare. Nu știam. Atunci s-a înfuriat: "Să dau bani pentru hoitul ăsta. Aaa, n-are decît să crape!" și a început să-l înjure. Raymond a rîs și a intrat în casă. Eu l-am urmat și ne-am despărțit pe palierul etajului nostru. Puțin după aceea am auzit pașii bătrînului și el a bătut la ușa mea. Cînd am deschis a rămas o clipă în prag și mi-a spus : "Iertați-mă, iertați-mă". L-am poftit să intre, dar el n-a vrut. Se uita în jos la vîrfurile pantofilor și mîinile lui pline de zgîrieturi tremurau. Fără să mă privească, m-a între¬bat : "N-au să mi-l ia, nu-i așa, domnule Meursault ? Au să mi-l dea înapoi. Dacă nu, ce-o să mă fac ?" I-am spus că hin¬gherii țineau cîinii trei zile la dispoziția proprietarilor și că pe urmă făceau cu ei ce credeau de cuviință. S-a uitat la mine în tăcere. Apoi mi-a spus: "Bună seara". A închis ușa lui și l-am auzit plimbîndu-se în lung și-n lat. Patul lui a trosnit. Și, după sunetul bizar care s-a auzit prin ușă, am înțeles că plîngea. Nu știu de ce m-am gîndit la mama. Dar trebuia să mă scol devreme a doua zi. Nu-mi era foame și m-am culcat fără să mănînc.


V

Raymond mi-a telefonat la birou. Mi-a spus că un prie¬ten de-al lui (Raymond îi vorbise despre mine) mă invita să petrec duminica în vila lui, lîngă Alger. Am răspuns că aș primi cu plăcere, dar că aveam întîlnire cu o prietenă! Raymond mi-a declarat imediat că o invită și pe ea. Nevasta prietenului său ar fi încîntată să nu fie singură într-un grup de bărbați.
Am vrut să închid imediat, pentru că știu că patronului nu-i place să ni se telefoneze din oraș. Dar Raymond mi-a cerut să aștept și mi-a spus că ar fi putut să-mi transmită această invitație seara, dar că voia să mă prevină cu privire la un alt lucru, fusese urmărit toată ziua de un grup de arabi, printre care se afla fratele fostei lui amante, "Dacă-l vezi pe aproape de casă astă-seară cînd te întorci, înștiințează-mă." Am spus că e în regulă.
Puțin după aceea, patronul a trimis să mă cheme și pen¬tru moment m-am indispus, crezînd că avea să-mi spună să telefonez mai puțin și să lucrez mai mult. Nici vorbă de așa ceva. Mi-a declarat că avea să-mi vorbească de un proiect încă foarte vag. Voia numai să știe părerea mea în această problemă. Avea intenția să-și instaleze un birou la Paris care să trateze afacerile direct și pe loc cu marile companii și voia să știe dacă sînt dispus să plec acolo. Asta mi-ar permite să stau la Paris, dar și să călătoresc o bună parte din an. "Ești tînăr și cred că asta e o viață care ti-ar plăcea." Am spus că da, dar că în fond îmi este totuna. M-a întrebat atunci dacă nu mi-ar plăcea o schimbare în viață. Am răspuns că nu schimbi niciodată viața, că în orice caz toate viețile sînt la fel și că a mea, aici, nu-mi displăcea deloc. A părut nemulțumit, mi-a spus că eu răspund întotdeauna aiurea, că nu am ambiție si că asta e dezastruos în afaceri. Atunci m-am întors la mine în birou. Aș fi preferat să nu-l supăr, dar nu vedeam nici un motiv ca să-mi schimb viața. Gîndindu-mă bine, nu eram nefericit. Cînd eram student, aveam multe asemenea ambiții. Dar cînd a trebuit să mă las de studii, am înțeles repede că toate astea nu aveau o importanță reală.
Seara, Maria a venit să mă aștepte și m-a întrebat dacă vreau să mă însor cu ea. Am spus că îmi este totuna și că pu¬team s-o facem dacă vrea. A vrut să știe atunci, dacă o iu¬besc. Am răspuns așa cum mai făcusem o dată, că asta nu înseamnă nimic dar că, fără îndoială, n-o iubesc. "Atunci de ce să mă iei de nevastă ?" a spus ea. I-am explicat că asta nu are nici o importanță si că, dacă ea vrea, putem să ne căsăto¬rim. De altminteri ea îmi cerea asta și eu mă mulțumeam să zic da. Mi-a atras atunci atenția că e un lucru serios căsăto¬ria. Eu am răspuns : "Nu". Ea a tăcut un timp și s-a uitat la mine în tăcere. Apoi a vorbit. Voia pur si simplu să știe dacă aș fi acceptat aceeași propunere venind din partea altei fe¬mei, la care aș fi ținut în același fel. Am spus : "Firește". Ea s-a întrebat atunci dacă mă iubește; cît despre mine, eu nu puteam ști nimic în această privință. După un alt moment de tăcere, a murmurat că sînt ciudat, că mă iubea fără îndoială din pricina asta, dar că într-o zi am s-o dezgust din aceleași motive. Cum eu tăceam, neavînd nimic de adăugat, m-a luat de braț zîmbind și a declarat că voia să se mărite cu mine. Am răspuns că ne vom căsători cînd va voi ea. I-am vorbit atunci de propunerea patronului și Maria mi-a spus că i-ar plăcea să vadă Parisul. I-am mărturisit că stătusem cîndva acolo si m-a întrebat cum e. I-am spus: "E murdar. Sînt porumbei și curți întunecoase. Oamenii au pielea albă."
Apoi am pornit-o mai departe și am străbătut orașul pe străzile principale. Femeile erau frumoase și am întrebat-o pe Maria dacă ea remarca acest lucru. Mi-a spus că da și că mă înțelege. Un timp n-a vorbit. Voiam totuși să rămînă cu mine și i-am spus că puteam cina împreună la Céleste. Ea ar fi vrut foarte mult, dar avea treabă. Eram aproape de casă și i-am spus la revedere. S-a uitat la mine : "Nu vrei să știi ce treabă am ?" Sigur că voiam să știu, dar nu mă gîndisem și asta părea ea să-mi reproșeze. Atunci, văzîndu-mă stingherit, a rîs iar și s-a lipit de mine cu tot trupul ca să-mi întindă bu¬zele.
Am cinat la Céleste. Începusem să mănînc cînd a intrat o femeiușcă ciudată care m-a întrebat dacă poate să se așeze la masa mea. Putea, firește. Avea gesturi sacadate și ochi strălu¬citori pe un obraz ca un măr. Și-a scos jacheta, s-a așezat și a consultat cu înfrigurare lista! L-a chemat pe Céleste și-a comandat imediat toate felurile pe care le dorea cu o voce în același timp precisă și grăbită. Așteptînd aperitivele, a des¬chis geanta, a scos din ea un pătrățel de hîrtie și un creion, a făcut dinainte socoteala, apoi a scos dintr-un portmoneu, sporită cu un bacșiș, suma exactă, pe care a pus-o în fața ei. În acel moment i-au sosit aperitivele pe care le-a înfulecat în mare viteză. Așteptînd felul următor, a mai scos din geantă un creion albastru și o revistă care dădea programul de radio al săptămînii în curs. Cu multă grijă, a însemnat una cîte una aproape toate emisiunile. Cum revista avea vreo douăspre¬zece pagini, a continuat meticulos această operație în tot timpul mesei. Eu terminasem de mîncat cînd ea bifa în conti¬nuare cu aceeași sîrguință. Apoi s-a ridicat și-a pus jacheta cu aceleași gesturi precise de automat și a plecat. Cum n-aveam nici o treabă, am ieșit și eu și am urmărit-o un timp. O luase pe marginea trotuarului și, cu o viteză și o siguranță nevero¬simile, își vedea de drum fără să se abată cu nici o iotă și fără să întoarcă capul. În cele din urmă am pierdut-o din vedere și m-am întors. M-am gîndit că e ciudată, dar am uitat-o des¬tul de repede.
În pragul ușii mele, l-am găsit pe bătrînul Salamano. L-am invitat să intre și el mi-a spus că se pierduse cîinele lui, pentru că nu era la hingheri. Funcționarii îi spuseseră că, poate, fusese călcat de o mașină. Întrebase dacă nu e cu putință să afle asta la comisariatele de poliție. I s-a răspuns că nu rămîne nici o urmă după asemenea întîmplări, care se petrec în fiecare zi. I-am spus bătrînului Salamano că ar putea să ia un alt cîine, dar el a avut dreptate să-mi atragă atenția că se învățase cu acela.
Ședeam ghemuit în pat și Salamano se așezase pe un scaun în fața mesei. Mă privea drept în față și-și ținea mîinile pe genunchi. Nu-și scosese pălăria lui veche. Morfo¬lea frînturi de frază pe sub mustața îngălbenită. Mă cam plic¬tisea, dar n-aveam nimic de făcut și nu-mi era somn. Ca să spun ceva, l-am întrebat despre cîine. Mi-a spus că l-a luat după moartea nevesti-si. Se însurase destul de tîrziu. În ti¬nerețe voise să se facă actor: la regiment juca în vodeviluri militare. Dar în cele din urmă intrase la căile ferate și nu-i părea rău, pentru că acum avea o pensioară. Nu fusese fericit cu nevastă-sa, dar, în general, se obișnuise cu ea. Cînd a murit, s-a simțit foarte singur. Atunci ceruse unui tovarăș de atelier un cîine și-l luase pe acesta cînd era mic de tot. A trebuit să-l hrănească cu biberonul. Dar cum un cîine trăiește mai puțin decît un om, în cele din urmă ajunseseră amîndoi bătrîni. "Avea un caracter urît, mi-a spus Salamano. Din cînd în cînd ne luam la harță. Dar era un cîine de treabă, totuși." I-am spus că era de rasă și Salamano a părut mulțumit. "Și încă, a adăugat el, nu l-ai cunoscut înainte de a se îmbolnăvi.' Ce avea mai frumos era părul."În fiecare seară și în fiecare dimi¬neață de cînd cîinele căpătase această boală de piele, Sala¬mano îl dădea cu alifie. Dar, după el, adevărata lui boală era bătrînețea și bătrînețea n-are leac.
În acel moment am căscat și bătrînul m-a anunțat că are de gînd să plece. I-am spus că poate să mai stea și că-mi pare rău de ce se întîmplase cu cîinele lui: mi-a mulțumit. Mi-a spus că mama mea ținea mult la cîinele lui. Vorbind despre ea, îi zicea "biata dumitale mamă". A emis presupunerea că trebuie să fiu foarte nenorocit de cînd a murit mama și cum n-am răspuns, mi-a spus atunci, foarte repede și cu stinghereală, că în cartier lumea mă condamnase că o dusesem pe mama la azil, dar el mă cunoștea și știa că o iubeam mult pe mama. Am răspuns, însă nu știu de ce, că pînă acum nu știam că lumea mă condamnase din această pricină, dar că azilul de bătrîni îmi păruse un lucru firesc de vreme ce nu aveam destui bani ca s-o întrețin pe mama. "De altfel, am adăugat, de mult nu avea să-mi spună nimic și se plictisea singură." "Da, mi-a spus el, și la azil, cel puțin, îți faci prieteni." Apoi a cerut voie să plece. Dorea să se culce. Viața lui se schimbase acum și nu prea știa ce să facă. Pentru prima oară de cînd îl cunoș¬team, cu un gest furișat, mi-a întins mîna și eu am simțit solzii de pe pielea lui. A zîmbit ușor și, înainte de a pleca, mi-a spus : "Sper să nu latre în noaptea asta cîinii. Întotdeauna mi se pare ca latră al meu."


VI

Duminică mi-a venit greu să mă trezesc și Maria a trebuit să mă strige și să mă zgîlțîie. N-am mîncat, pentru că voiam să ne scăldăm devreme. Mă simțeam cu totul gol pe dinăuntru și mă durea puțin capul. Þigara avea un gust amar. Maria a rîs de mine pentru că zicea că am "o mutră ca de înmormîntare". Își pusese o rochie de pînză albă și-și des¬făcuse părul. I-am spus că e frumoasă și ea a rîs de plăcere.
Coborînd am bătut la ușa lui Raymond. Ne-a răspuns că vine îndată .În stradă, din cauză că eram prea obosit, dar și pentru că nu deschisesem obloanele, lumina zilei, de-acum însorită bine, parcă m-a pălmuit. Maria sărea de bucurie și nu contenea să spună că e o vreme minunată. M-am simțit mai bine și mi-am dat seama că mi-e foame. I-am spus asta Mariei, care mi-a arătat geanta de mușama în care pusese costumele noastre de baie și un prosop. Nu aveam ce face decît să aștept și l-am auzit amîndoi pe Raymond încuind ușa. Purta o pereche de pantaloni albaștri și o cămașă albă cu mîneci scurte. Dar își pusese pe cap o pălărie de pai, ceea ce a făcut-o pe Maria să rîdă, iar brațele lui acoperite de păr negru erau foarte albe. Asta m-a cam dezgustat, văzîndu-l.
Fluiera coborînd scara și părea foarte încîntat. Mi-a spus : "Salut, amice", și i s-a adresat Mariei cu "domnișoară".
În ajun fusesem amîndoi la comisariat și eu depusesem mărturie că femeia nu "fusese cuviincioasă" cu Raymond.
S-a ales numai c-un avertisment. Afirmația mea n-a fost verifi¬cată, în fața ușii am vorbit puțin despre asta cu Raymond, apoi ne-am hotărît să luăm autobuzul. Plaja nu era prea de¬parte, dar altfel am ajunge mai repede. Raymond era de părere că prietenul său ar fi încîntat să ne vadă sosind devreme.
Eram gata să plecăm cînd deodată Raymond mi-a făcut semn să mă uit peste drum. Am văzut un grup de arabi care stăteau sprijiniți de vitrina tutungeriei. Ne priveau în tăcere, dar după obiceiul lor, ca și cum n-am fi fost altceva decît nici mai mult nici mai puțin niște bolovani sau niște pomi uscați. Raymond mi-a spus că al doilea din stînga era omul lui și a părut îngrijorat. A adăugat că, totuși, povestea se încheiase. Maria nu prea înțelegea despre ce e vorba și m-a întrebat ce se întîmplă. I-am spus că erau niște arabi care au pică pe Ray¬mond. Ea a vrut să plecăm imediat. Raymond și-a revenit și a rîs, spunînd că trebuie să ne grăbim.
Am mers spre stația autobuzului care era ceva mai de¬parte și Raymond m-a anunțat că arabii nu ne urmăreau. Am întors capul. Stăteau în același loc și se uitau cu indife¬rență la locul de unde noi tocmai plecasem. Am luat autobu¬zul. Raymond, care părea că răsuflă ușurat, nu mai contenea să facă glume cu Maria. Am simțit că-i place, dar ea aproape că nu-i răspundea. Din cînd în cînd se uita la el rîzînd.
Am coborît la periferia Algerului. Plaja nu este departe de stația autobuzului. Dar a trebuit să traversăm un mic pla¬tou care se înalță deasupra mării și coboară apoi spre piajă. Era acoperit de pietre gălbui și de tufe albe de aișor, profi¬late pe albastrul, care devenise încă de la acea oră intens, al cerului. Maria se juca împrăștiind petalele cu geanta ei de mușama pe care o flutura larg. Am mers printre șiruri de vilișoare cu garduri verzi sau albe, unele tupilate cu verandele lor sub tamarisc, altele golașe, printre pietre. Încă înainte de-a ajunge la marginea platoului, puteai zări marea ne¬mișcată și mai departe o peninsulă somnolentă și masivă în apa limpede. Un zgomot ușurel de motor a urcat prin aerul liniștit pînă la noi. Și am văzut, foarte departe, un mic vas pescăresc care înainta, imperceptibil, pe marea strălucitoare. Maria a cules cîțiva stînjenei de piatră. De pe panta care co¬bora spre mare, am văzut că lumea începuse să se scalde.
Prietenul lui Raymond locuia într-o vilă micuță de lemn la capătul plajei. Căsuța era lipită cu spatele de stînci și stîlpii care o susțineau în față erau înfipți în apă. Raymond ne-a prezentat. Prietenul lui se numea Masson. Era un tip înalt, cu statură și umeri masivi și avea o femeiușcă bondoacă și drăguță , care vorbea cu accent parizian. Ne-a îndemnat imediat să ne facem comozi și că avea niște pește fript, pe care îl pescuise în dimineața aceea. Eu i-am spus ce frumoasă mi se pare casa lui. El mi-a mărturisit că venea să-și petreacă sîmbăta, duminica și toate zilele libere. "Nevastă-mea și cu mine ne înțelegem bine", a adăugat el. Nevastă-sa tocmai rîdea cu Maria. Pentru prima oară, poate, m-am gîndit cu adevărat că aveam să mă însor.
Masson voia să facă baie, dar nevastă-sa și Raymond nu voiau să vină și ei. Am coborît toți trei și Maria s-a aruncat imediat în apă! Masson și cu mine am așteptat puțin. Vorbea rar și am observat că avea obiceiul să completeze tot ceea ce afirma cu un "și as spune chiar mai mult", și chiar atunci cînd, în fond, nu adăuga nimic la sensul frazei. Despre Maria mi-a spus: "E grozavă și aș zice chiar fermecătoare." Pe urmă n-am mai dat nici o atenție acestui tic, pentru că voiam să gust plăcerea de a sta la soare. Nisipul începea să se încingă sub tălpi. Am mai amînat puțin pofta pe care o aveam de a intra în apă, dar în cele din urmă i-am spus lui Masson: "Intrăm ?" Am plonjat. El a intrat în apă treptat și s-a arun¬cat numai cînd n-a mai atins fundul. Înnota bras si destul de prost, așa că l-am lăsat, ca să mă duc după Maria. Apa era rece si eram încîntat să înot. Împreună cu Maria, ne-am îndepărtat mult de țărm, simțindu-ne de acord atît în gestu¬rile cît și în mulțumirea noastră.
În larg am făcut amîndoi pluta și pe obrazul meu întors către cer soarele usca ultimele pînze de apă care mi se scur¬geau în gură. L-am văzut pe Masson ieșind pe plajă, ca să se întindă la soare. De departe părea uriaș. Maria a vrut să înnotăm împreună. Am trecut în spatele ei, ca s-o iau de talie, și ea înainta numai cu ajutorul brațelor în timp ce eu o ajutam dînd din picioare. Zgomotul ușor al apei lovit ritmic ne-a urmărit în clarul dimineții pînă ce m-am simțit obosit. Atunci i-am dat drumul Mariei si m-am întors înnotînd normal și respirînd bine. Pe plajă m-am întins pe burtă lîngă Masson și mi-am lăsat obrazul în nisip. I-am spus că "e foarte plăcut" și el a fost de aceeași părere. Puțin după aceea a venit Maria. M-am întors pe fața ca s-o văd venind. Șiroia toată de apa sărată și avea părul dat pe spate. S-a întins alături, lipindu-și soldul de al meu și căldura trupului ei și a soarelui m-au făcut să ațipesc.
Maria m-a zgîlțîit și mi-a spus că Masson se întorsese acasă, trebuia să mîncăm. Eu m-am ridicat imediat pentru că mi-era foame, dar Maria mi-a spus că nu o mai sărutasem de dimineață. Așa era și totuși doream s-o sărut. "Hai în apă", mi-a spus ea. Am alergat ca să ne lăfăim în primele vălurele. Am făcut cîteva mișcări de bras și ea s-a lipit de mine. Am simțit picioarele ei încolăcite de ale mele și în mine s-a trezit dorința.
Cînd ne-am întors, Masson ne și striga. Am spus că mi-era tare foame și el a declarat imediat nevesti-si că-i plac foarte mult. Pîinea era bună, am devorat porția mea de pește. După aceea era friptură și cartofi prăjiți. Mîncam toți fără să vor¬bim. Masson bea des vin și-mi turna și mie fără încetare. La cafea aveam capul cam greu și am fumat foarte mult. Masson, Raymond și cu mine am făcut planul să petrecem împreună luna august pe plajă, împărțind cheltuielile. Maria ne-a spus deodată : "Știți cît e ceasul ? E unsprezece și jumătate." Eram cu toții mirați, dar Masson a spus că am mîncat prea devreme și că era normal, pentru că ora de mîncare e ora la care ți-e foame. Nu știu de ce asta a făcut-o pe Maria să rîdă. Cred că băuse puțin cam mult. Masson m-a întrebat atunci dacă vreau să mă plimb pe plajă cu el. "Nevastă-mea doarme întotdeauna după masă. Mie nu-mi place asta. Trebuie să umblu. Îi spun mereu că e foarte sănătos. Dar la urma urmei e dreptul ei să facă ce vrea." Maria a declarat că rămîne s-o ajute pe doamna Masson să spele vasele. Micuța pariziană a spus că pentru asta trebuie să fie dați afară bărbații. Am coborît toți trei.
Soarele cădea aproape vertical pe nisip și strălucirea lui pe mare îți lua ochii. Nu mai era nimeni pe plajă. În vilișoa-rele care mărgineau platoul și care dominau marea se auzea zgomot de farfurii și tacîmuri. Abia puteai respira de căldura de piatră pe care o degaja solul. Pentru început, Raymond și Masson au vorbit despre întîmplări și oameni pe care eu nu-i cunoșteam. Am înțeles că se cunoșteau de mult și că într-un timp locuiseră chiar împreună. Ne-am îndreptat spre apă si am mers de-a lungul mării. Uneori, cîte un val mai lung decît celelalte venea să ne scalde pantofii de pînză. Eu nu mă gîndeam la nimic pentru că eram pe jumătate adormit de acest soare care îmi dogorea capul gol.
În acel moment, Raymond i-a spus lui Masson ceva ce n-am auzit bine. Dar am zărit în același timp, la capătul plajei și foarte departe de noi, doi arabi în salopete care veneau spre noi. M-am uitat la Raymond și el mi-a spus: "El e". Am continuat să mergem. Masson a întrebat cum au putut ei să ne urmărească pînă aici. M-am gîndit că trebuie să ne fi văzut luînd autobuzul cu o geantă de plajă, dar n-am spus nimic.
Arabii înaintau încet și erau acum mult mai aproape. Noi nu ne-am încetinit mersul, dar Raymond a spus: "Dacă iese cu bătaie, tu, Masson, îl iei pe al doilea. Eu mă ocup de omul meu. Tu, Meursault, dacă mai vine unul, al tău să fie."
Eu am spus "da" și Masson și-a băgat mîinile în buzunar. Ni¬sipul supraîncălzit îmi părea roșu acum. Înaintam în pas egal spre arabi. Distanța dintre noi a scăzut treptat. Cînd am ajuns la cîțiva pași unii de alți, arabii s-au oprit. Masson și cu mine am încetinit pasul. Raymond s-a dus drept la omul lui. N-am auzit bine ce i-a spus, dar celălalt a vrut să-l lovească cu capul în pîntece. Raymond i-a dat atunci o primă lovitură și ime¬diat l-a chemat pe Masson. Masson s-a dus la cel care-i fu¬sese indicat și a lovit de două ori cu toată puterea. Arabul s-a prăbușit în apă, cu fața în jos, și a rămas așa cîteva se¬cunde, bulele de aer spărgîndu-se la suprafață ,împrejurul capului său. În același timp Raymond a lovit și el și l-a umplut și pe celălalt de sînge. Raymond s-a întors spre mine și mi-a spus: "O să vezi ce-o să încaseze". Eu i-am strigat: "Atenție, are un cuțit!" Dar Raymond avea deja brațul rănit și gura ciopîrțită.
Masson a făcut un salt înainte. Dar arabul celălalt se ridi¬case și se refugiase îndărătul celui care era înarmat. N-am îndrăznit să ne mișcăm. Ei s-au retras încet, fără a înceta să ne privească și să ne țină la respect cu cuțitul. Cînd au văzut că luaseră destulă distanță au fugit foarte repede, în timp ce noi rămîneam țintuiți sub soare și în timp ce Raymond își ținea brațul șiroind de sînge.
Masson a spus imediat că este un doctor care-și petrece duminicile pe platou. Raymond a vrut să se ducă îndată la el. Dar ori de cîte ori deschidea gura ca să vorbească, sîngele rănii îi gîlgîia în gură. L-am sprijinit și ne-am întors la vilă cît mai repede cu putință. Aici, Raymond a spus că rănile lui sînt superficiale și că putea să meargă pînă la doctor. A ple¬cat cu Masson și eu am rămas să explic femeilor ce se întîmplase. Doamna Masson plîngea și Maria era foarte pa¬lidă. Pe mine unul mă plictisea să le explic. În cele din urmă am tăcut și am fumat privind marea.
Pe la unu și jumătate, Raymond s-a întors cu Masson. Avea brațul bandajat și un plasture în colțul gurii. Doctorul îi spusese că nu e nimic grav, dar Raymond părea foarte posomorît. Masson a încercat să-l facă să rîdă. Dar el nu scotea o vorbă. Cînd a spus că se îndreaptă spre plajă, l-am întrebat unde se duce. Mi-a răspuns că voia să ia aer. Masson și cu mine am spus că-l însoțim. Atunci el s-a înfuriat și ne-a insultat. Masson a spus că nu trebuie contrazis. Eu l-am urmat totuși.
Am mers mult pe plajă. Soarele te dobora acum. Se fârîmița în bucățele pe nisip și pe mare. Am avut impresia că
Raymond știe unde merge, dar fără îndoială mă înșelam. Tocmai în capătul plajei am ajuns în sfîrșit la un izvor care curgea în nisip, în spatele unei stînci mari! Aici i-am găsit pe cei doi arabi ai noștri. Ședeau lungiți în salopetele lor albastre unsuroase. Păreau perfect liniștiți și aproape mulțumiți. Sosirea noastră n-a schimbat nimic. Cel care-l lovise pe Raymond se uita la el fără să spună nimic. Celălalt sufla într-o trestie și repeta fără încetare, privindu-ne cu coada ochiului, cele trei note pe care le scotea din instrumentul său.
În tot acest răstimp n-a fost nimic altceva decît soarele și această tăcere, cu susurul izvorului și cele trei note. Apoi Raymond a dus mîna la buzunarul de la spate, dar celălalt nu a făcut nici o mișcare și se uitau mereu unul la altul. Am ob¬servat că cel care cînta din fluier avea degetele de la picioare foarte rășchirate. Dar fără să-l piardă din ochi pe adversarul său, Raymond m-a întrebat: "Îl omor ?" M-am gîndit că dacă spun nu, el se va întărîta singur și va trage cu siguranță. I-am spus numai: "Încă nu ți-a vorbit. Ar fi necinstit să tragi astfel." S-a auzit iar susurul apei și al fluierului în inima tăcerii și a căldurii. Apoi Raymond a spus : "Atunci am să-l insult și cînd va răspunde, îl omor". Am răspuns: "Așa. Dar dacă nu scoate cuțitul, nu poți să tragi." Raymond a început să se enerveze puțin. Celălalt cînta mereu și amîndoi pîndeau fiecare gest al lui Raymond. "Nu, i-am spus lui Raymond. Bate-te cu el în parte și dă-mi mie revolverul. Dacă celălalt intervine sau dacă scoate cuțitul, îl împușc."
Cînd Raymond mi-a dat revolverul, soarele a lunecat pe el. Totuși, am rămas un timp nemișcați, ca și cum totul s-ar fi închis împrejurul nostru. Ne priveam unii pe alții fără să plecăm ochii și totul se oprea aici, între mare, nisip și soare, dubla tăcere, a fluierului și a apei. M-am gîndit atunci că pu¬team să trag sau să nu trag. Dar deodată arabii, de-a-nda-ratelea, s-au strecurat după stîncă. Raymond și cu mine ne-am întors atunci de unde venisem. El părea mai mulțumit și a vorbit despre autobuzul de întoarcere.
L-am însoțit pînă la vilă și, în timp ce el urca scara de lemn, eu am rămas dinaintea primei trepte, cu capul ples¬nind de soare, descurajat în fața efortului pe care trebuia să-l fac ca să urc etajul de lemn și să mai dau ochii cu femeile. Dar căldura era atît de mare, încît îmi era greu să stau așa, nemișcat, sub ploaia orbitoare care cădea din cer. A rămîne aici sau a pleca era același lucru. După un timp, m-am întors pe plajă și am început să merg.
Era aceeași explozie roșie. Pe nisip, marea răsufla cu toată respirația rapidă si înăbușită a valurilor ei mici. Mer¬geam încet spre stînci și simțeam cum mi se umflă tîmplele sub razele soarelui.
Toată căldura se proptea în mine și se împotrivea înaintării mele. Și, de fiecare dată cînd simțeam vasta ei răsu¬flare caldă pe obraz, strîngeam din dinți, strîngeam pumnii în buzunarele pantalonilor, mă încordam din tot trupul ca să înving soarele și toată această beție opacă pe care o abătea asupra mea. La fiecare sabie de lumină țîșnită din nisip, dintr-o scoică albită sau dintr-un ciob de sticlă, maxilarele mi se crispau. Am mers multă vreme.
Vedeam de departe pata întunecată a stîncii înconjurată de o aureolă orbitoare de lumină și spumă de mare. Mă gîndeam la izvorul rece dindărătul stîncii. Doream să mai aud murmurul apei lui, să fug de soare, de efort și de plînsul femeilor, doream să găsesc umbra și odihna stîncii. Dar cînd am ajuns mai aproape, am văzut că omul lui Raymond se întorsese.
Era singur. Stătea trîntit pe spate, cu mîinile sub cap, cu capul la umbra stîncilor, cu tot corpul la soare. Salopeta îi fumega în aerul fierbinte. Am fost puțin surprins. Pentru mine, era o poveste încheiată și venisem aici fără nici un gînd.
Cum m-a văzut, s-a ridicat într-un cot și a dus mîna la buzunar. EU, firește, am încleștat mîna pe revolverul lui Raymond din buzunarul hainei. Atunci el s-a lăsat din nou pe spate, dar fără să scoată mîna din buzunar. Eram destul de departe de el, la vreo zece metri, îi zăream privirea uneori, între pleoapele întredeschise. Dar cel mai adesea, imaginea lui dansa în fața ochilor mei, în aerul încins. Zgomotul valu¬rilor era și mai leneș, și mai monoton decît la prînz. Era același soare, aceeași lumină pe același nisip care se prelungea pînă aici. Trecuseră două ceasuri de cînd ziua nu mai înainta, două ceasuri de cînd aruncase ancora într-un ocean de metal în clocot. La orizont a trecut un vaporaș si mai mult am ghicit pata lui neagră la capătul privirii mele, deoarece nu încetam să mă uit la arab.
M-am gîndit că n-aveam decît să fac stînga împrejur și totul s-ar sfîrși. Dar o plajă întreagă vibrînd de soare mă împingea din spate. Am făcut cîțiva pași spre izvor. Arabul nu s-a mișcat. Cu toate astea era încă destul de departe. Poate din pricina umbrelor care-i cădeau pe obraz, părea că rîde. Am așteptat. Arsura soarelui îmi cuprindea obrajii și am simțit picături de sudoare adunîndu-se în sprîncene. Era același soare din ziua în care o înmormîntasem pe mama și, ca atunci, mă durea mai ales fruntea și toate vinele ei zvîcneau împreună sub piele. Din cauza acestei arsuri pe care n-o mai puteam suporta, am făcut o mișcare înainte. Știam că e stupid, că nu voi scăpa de soare deplasîndu-mă cu un pas. Dar am făcut un pas, un singur pas înainte. Și, de astă dată, fără să se ridice, arabul a scos cuțitul pe care mi l-a arătat în soare. Lumina a țîșnit din oțel ca o lamă lungă, strălucitoare, care mă lovea în frunte. În aceeași clipă, su¬doarea adunată în sprîncene a curs dintr-o dată pe pleoape și le-a acoperit cu un val călduț și gros. Ochii îmi erau orbiți îndărătul acestei perdele de lacrimi și sare. Nu mai simțeam decît chimvalele soarelui pe frunte și, indistinct, păiosul strălucitor tîșnit din cuțitul aflat în continuare în fața mea. Această sabie fierbinte îmi ardea genele si-mi scormonea ochii îndurerați. Atunci s-a clătinat totul. Marea a exalat o suflare densă și fierbinte. Mi s-a părut că cerul se deschide pe toată întinderea lui ca să slobozească o ploaie de foc. Toată ființa mi s-a încordat si mi s-a crispat mîna pe revolver. Trăgaciul a cedat, am atins pîntecele lustruit al patului armei și aici, în zgomotul deopotrivă sec și asurzitor, a început totul. M-am scuturat de sudoare și de soare. Am înțeles că sfărîmasem echilibrul zilei, liniștea excepțională a unei plaje pe care fusesem fericit. Atunci, am tras încă patru focuri asupra unui trup inert în care gloanțele pătrundeau fără să se vadă. Și era ca și cum aș fi bătut patru bătăi scurte, în poarta neno¬rocirii.



Partea a doua

I

Îndată după arestarea mea, mi s-au luat mai multe inte¬rogatorii. Dar era vorba de interogatorii de identificare care n-au durat mult. Prima dată, la comisariat, cazul meu părea să nu intereseze pe nimeni. După o săptămînă, judecătorul de instrucție, dimpotrivă, m-a privit cu multă curiozitate. Dar pentru început, m-a întrebat numai numele și adresa, profesiunea, data și locul nașterii. Apoi a voit să știe dacă îmi luasem un avocat. Eu am recunoscut că nu și l-am între¬bat dacă este neapărat necesar să am unul. "De ce ?" a spus el. Am răspuns că eu găseam cazul meu foarte simplu. El a zîmbit spunînd : "Asta e o părere. Totuși, așa e legea. Dacă nu vă luați un avocat, noi vom desemna unul din oficiu." Am găsit foarte comod că justiția se îngrijește de aceste amănunte. I-am spus asta. El m-a aprobat și a conchis că legea e bine făcută.
La început nu l-am luat în serios. M-a primit într-o ca¬meră cu draperii, avea pe birou o singură lampă care lumina fotoliul pe care mi-a spus să mă așez in timp ce el rămînea în umbră. Mai citisem o descriere asemănătoare în cărți și totul mi s-a părut un joc. După discuția noastră, dimpotrivă, m-am uitat la el și am văzut un bărbat cu trăsături fine, cu ochi albaștri înfundați, înalt, cu o lungă mustață sură și cu păr bogat, aproape alb. Mi s-a părut foarte cumsecade și, în totul, simpatic, în ciuda cîtorva ticuri nervoase care-i strîmbau gura. La plecare era cît pe ce să-i strîng mîna, dar mi-am adus aminte la timp că omorîsem un om.
A doua zi, un avocat a venit la mine la închisoare. Era mic și rotofei, destul de tînăr, cu părul îngrijit pieptănat. Deși era foarte cald (eu îmi scosesem haina), purta un cos¬tum închis, un guler cu vîrful întors și o cravată cu dungi mari, negre și albe. A pus pe pat servieta pe care o ducea sub braț, s-a prezentat și mi-a spus că studiase dosarul meu. Situația era delicată dar nu se îndoia de succes, dacă aveam încredere în el. I-am mulțumit și el mi-a spus: "Să intrăm în miezul problemei".
S-a așezat pe pat și mi-a spus că fuseseră luate informații asupra vieții mele particulare. Se aflase că mama murise de curînd la azil. Se făcuse atunci o anchetă la Marengo. Cei însărcinați cu cercetările fuseseră informați că "dădusem do¬vadă de insensibilitate" în ziua în care fusese înmormîntată mama. "Înțelegeți, mi-a spus avocatul, îmi vine cam greu să vă întreb asta. Dar e foarte important. Și ar fi un argument foarte serios pentru acuzare dacă n-aș avea ce să răspund." Voia să-1 lajut. M-a întrebat dacă fusesem îndurerat in ziua aceea. Această întrebare m-a mirat foarte mult și mi se părea că mie mi-ar fi venit foarte greu dacă ar fi trebuit să i-o pun cuiva. Am răspuns totuși că eu cam pierdusem obiceiul de a mă analiza și că mi-era greu să-l lămuresc. Fără îndoială, țineam mult la mama, dar asta nu însemna nimic. Toți oamenii sănătoși doriseră mai mult sau mai puțin moartea celor pe care îi iubeau. Aici, avocatul mi-a tăiat vorba și a părut foarte ne¬liniștit. M-a pus să-i promit că nu voi spune asta în instanță și nici judecătorului de instrucție. Totuși, i-am explicat că eram astfel făcut, nevoile fizice îmi stinghereau adesea senti¬mentele, în ziua în care am înmormîntat-o pe măicuța eram foarte obosit si mi-era somn. Așa că nu mi-am dat seama de ce se întîmplă. Ceea ce puteam să spun cu siguranță e că aș fi preferat ca mama să nu moară. Dar avocatul meu nu părea mulțumit. Mi-a spus: "Asta nu-i de-ajuns".
S-a gîndit. M-a întrebat dacă putea spune că în ziua aceea îmi înfrînsesem sentimentele firești. I-am spus : "Nu, pentru că e fals". S-a uitat la mine într-un fel ciudat, ca și cum i-aș fi inspirat un soi de dezgust. Mi-a spus aproape cu răutate că în orice caz directorul și personalul azilului vor fi audiați ca martori și că "asta putea să-mi joace o festă foarte urîtă". I-am atras atenția că această poveste nu are nici o legătură cu procesul meu, dar el mi-a spus că se vede cît de colo că n-avusesem pînă în prezent de-a face cu justiția.
A plecat avînd aerul că e supărat. Aș fi vrut să-l rețin, să-i explic că doream să-i cîștig simpatia, nu ca să fiu mai bine aparat, ci, dacă pot spune astfel, în mod firesc. Mai ales ve¬deam că-l pun in încurcătură. Nu mă înțelegea și era cam supărat pe mine. Doream să-l asigur că sînt la fel ca toată lumea, exact ca toată lumea. Dar toate astea, în fond, nu erau de mare folos și am renunțat din lene.
Puțin după aceea, m-am dus din nou în fața judecătorului de instrucție. Era ora două după-amiază și de astă dată biroul lui era plin de o lumină abia filtrată de perdeaua de voal. Era foarte cald. Mi-a spus să mă așez și foarte politicos mi-a declarat că avocatul meu, "în urma unei întîmplări nepre¬văzute", nu putuse veni. Dar eu aveam dreptul să nu răspund la întrebările lui și să aștept ca avocatul să mă poată asista. Am spus că puteam să răspund și singur. A apăsat cu degetul pe un buton de pe masă. Un tînăr grefier a venit să se insta¬leze chiar în spatele meu.
Ne-am așezat amîndoi mai comod în fotolii. Interogato¬riul a început. Mi-a spus mai întîi că lumea mă descria ca pe un om tăcut și închis și a voit să știe ce părere am despre asta. Am răspuns : "Pentru că n-am niciodată mare lucru de spus. De aceea tac." A zîmbit ca și prima dată, a recunoscut că era cea mai bună explicație și a adăugat: "De altfel n-are nici o importanță". A tăcut, m-a privit și s-a îndreptat destul de brusc ca să-mi spună precipitat: "Pe mine, dumneata mă in¬teresezi". Eu nu am înțeles prea bine ce înțelegea prin aceasta și n-am răspuns nimic. "Sînt în gestul dumitale, a adăugat el, lucruri care-mi scapă. Sînt convins că mă vei ajuta să le înțe¬leg." I-am spus că totul era foarte simplu. El m-a poftit cu insistență să-i descriu iar ziua aceea. I-am spus din nou ceea ce-i mai povestisem o dată: Raymond, plaja, baia, cearta, iar plaja, izvorul, soarele și cele cinci focuri de revolver. La fiecare frază el spunea: "Bine, bine". Cînd am ajuns la mortul întins pe jos, a aprobat spunînd: "Bun". În ceea ce mă privește, obosisem tot repetînd astfel aceeași poveste și mi se părea că niciodată nu vorbisem atît de mult.
După o pauză, s-a ridicat în picioare și mi-a spus că voia să mă ajute, că îl interesam și că, cu ajutorul lui Dumnezeu, va face ceva pentru mine. Dar mai înainte voia să-mi mai pună cîteva întrebări. Fără tranziție, m-a întrebat dacă o iu¬beam pe mama. Am spus : "Da, ca toată lumea", și grefierul care pînă atunci bătea regulat la mașină trebuie să fi apăsat greșit pe clape, fiindcă s-a încurcat și a fost silit să se întoarcă. Tot fără vreo logică aparentă, judecătorul m-a întrebat atunci dacă trăsesem cele cinci focuri de revolver unul după altul. Eu m-am gîndit puțin și am precizat că trăsesem mai întîi unul și, după cîteva secunde, celelalte patru focuri. "De ce ai așteptat între primul și al doilea foc ,a spus el atunci. Am văzut încă o dată plaja roșie și am simțit pe frunte arsura soarelui. Dar de astă dată n-am răspuns nimic. În tot cursul tăcerii care a urmat, judecătorul a părut să se agite. S-a așezat, și-a răvășit părul, și-a pus coatele pe birou și s-a aplecat puțin spre mine cu o expresie ciudată: "De ce, de ce ai tras într-un om căzut ?" Nici la asta n-am știut ce să-i răspund. Judecătorul și-a trecut mîinile peste frunte și a repetat întrebarea cu o voce puțin alterată: "De ce ? Trebuie să-mi spui. De ce ?" Eu tăceam în continuare.
Deodată s-a ridicat în picioare, s-a îndreptat cu pași mari spre un colț al biroului și a deschis sertarul unui clasor. A scos din el un crucifix de argint pe care l-a agitat, întorcîndu-se spre mine. Și cu o voce complet schimbată, aproape tremurîndă, a exclamat: "Oare pe ăsta-l cunoști ?" Am spus : "Da, firește". Atunci el mi-a spus repezit și cu pasiune în glas că el crede în Dumnezeu, că e convins că nici un om nu e atît de vinovat încît Dumnezeu să nu-l ierte, dar că pentru asta tre¬buie ca omul, prin căința lui, să devină asemenea unui copil, al cărui suflet este curat și gata să primească totul. Stătea cu tot corpul aplecat peste masă. Scutura crucifixul aproape deasupra mea. La drept vorbind, nu urmărisem atent raționa¬mentul lui, mai întîi pentru că îmi era cald și pentru că în ca¬binetul lui erau muște mari care mi se așezau pe obraz și de asemenea pentru că îmi era frică de el. Recunoșteam în același timp că era ridicol pentru că, la urma urmelor, eu eram criminalul. El a continuat totuși. Cam așa am înțeles, că după părerea lui nu era decît un singur punct nelămurit în mărturisirea mea, faptul că așteptasem puțin înainte de a trage al doilea foc de revolver. În ce privește restul, totuși era foarte bine, dar acest lucru nu-l putea pricepe.
Eram gata să-i spun că greșea încăpățînîndu-se: acest ultim punct nu avea mare importanță. Dar el mi-a tăiat vorba și m-a îndemnat pentru ultima oară, ridicîndu-se în picioare și întrebîndu-mă dacă eu cred în Dumnezeu. Am răspuns că nu. S-a așezat indignat. Mi-a spus că e imposibil, că toți oa¬menii cred în Dumnezeu, chiar și cei care-și întorc fața de la el. Asta era convingerea lui și, dacă ar ajunge vreodată să se îndoiască de asta, viața lui n-ar mai avea nici un sens. "Dum¬neata vrei, a exclamat el, ca viața mea să nu aibă sens ?" După părerea mea asta nu mă privea pe mine și i-am spus-o. Dar el întindea crucifixul sub nasul meu și exclama într-un mod nerațional: "Eu unul sînt creștin. Îi cer iertare pentru greșelile tale, Lui. Cum poți să crezi că nu a suferit pentru tine ?" Am băgat de seamă că mă tutuiește, dar eram sătul. Căldura devenea din ce în ce mai mare. Ca întotdeauna, cînd vreau să scap de cineva pe care abia am chef să-l ascult, am avut aerul că-l aprob. Spre surprinderea mea, a triumfat: "Vezi, vezi, spunea el. Nu-i așa că și tu crezi și că o să-ți pui nădejdea în El ?" Evident, am spus că nu, încă o dată. El s-a prăbușit din nou în fotoliu.
Părea foarte obosit. A rămas o clipă tăcut în timp ce mașina, care nu încetase să urmărească dialogul, mai prelun¬gea încă ultimele fraze. Pe urmă, m-a privit cu atenție și cu oarecare tristețe. A murmurat: "N-am văzut niciodată un suflet atît de împietrit ca al dumitale. Criminalii care au venit în fața mea au plîns întotdeauna în fața acestei imagini a durerii." Era să-i răspund că tocmai din pricină că erau criminali. Dar m-am gîndit că și eu eram ca ei. Asta era o idee cu care nu puteam să mă obișnuiesc. Judecătorul s-a ridicat atunci în picioare ca și cum mi-ar fi dat a înțelege că interogatoriul se terminase. M-a întrebat numai, cu același aer puțin obosit, dacă regretam fapta mea. M-am gîndit și am spus că nu simțeam atît regret veritabil, cît o oarecare plictiseală. Am avut impresia că nu mă înțelege. Dar în ziua aceea lucrurile n-au mers mai departe.
După aceea l-am văzut des pe judecătorul de instrucție. Dar de fiecare dată mă însoțea avocatul meu. Discuția urmărea numai să mă facă să precizez unele puncte din decla¬rațiile precedente. Sau judecătorul discuta acuzațiile cu avo¬catul. Dar de fapt ei nu se ocupau niciodată de mine în acele momente. Încetul cu încetul, în orice caz, tonul interogatoriilor s-a schimbat. Părea că judecătorul nu se mai interesează de mine și că a clasat într-un fel cazul meu. Nu mi-a mai vorbit de Dumnezeu și nu l-am mai văzut în starea de tulburare a acelei prime zile. Rezultatul a fost că discuțiile noastre au devenit mai cordiale. Cîteva întrebări, puțină conversație cu avocatul meu și interogatoriile erau gata. Procesul meu își urma cursul, după expresia aceluiași judecător. Uneori, de asemenea, cînd conversația era de ordin general, luam și eu parte. Începeam să mă simt ușurat. Nimeni, în aceste ceasuri, nu era răutăcios cu mine. Totul era atît de firesc, de bine orînduit și de sobru jucat încît aveam impresia ridicolă că "fac parte din familie". Și, la capătul celor unsprezece luni cît a durat instrucția, eram aproape mirat, pot să spun, că nu mă bucurasem niciodată de altceva decît de aceste clipe rare în care judecătorul mă ducea pînă la ușa cabinetului său, bătîndu-mă pe umăr și spunîndu-mi prietenește: "Gata pentru astăzi, domnule Antihrist". Eram atunci din nou dat pe mîna jandarmilor.


II

Sînt lucruri despre care nu mi-a plăcut niciodată să vor¬besc. Cînd am intrat la închisoare, după cîteva zile am înțeles că n-o să-mi placă să vorbesc despre această perioadă a vieții mele.
Mai tîrziu n-am mai dat importantă acestor aprehensi¬uni, în realitate, nu eram realmente la închisoare în primele zile: așteptam vag să se întîmple ceva nou. Abia după prima și singura vizită a Mariei a început totul. Din ziua în care am primit scrisoarea ei (îmi spunea că nu i se va mai da voie să vină pentru că nu era soția mea), din ziua aceea am simțit că eram acasă în celula mea și că viața mea se oprea aici. În ziua arestării mele, am fost mai întîi închis într-o cameră în care se aflau mai mulți deținuți, cei mai mulți arabi. Au rîs, văzîndu-mă. Pe urmă m-au întrebat ce făcusem. Am spus că omorîsem un arab și au amuțit. Dar puțin după aceea s-a făcut seară. Mi-au explicat cum trebuie să-mi aranjez rogojina pe care aveam să mă culc. Făcînd sul unul din capete, puteai să-ți faci din el o pernă. Toată noaptea ploșnițele mi-au umblat pe obraz. După cîteva zile am fost izolat într-o celulă în care dormeam pe scîndură. Aveam un hîrdău pentru nevoi și un lighean de tablă. Închisoarea era în capătul de sus al orașului și printr-o ferestruică puteam să văd marea. Într-o zi, pe cînd stăteam agățat de zăbrele, cu fața întinsă spre lumină, a intrat un gardian și mi-a spus că am o vizită. M-am gîndit ca e Maria. Într-adevăr, ea era.
Ca să ajung la vorbitor, am străbătut un coridor lung, apoi am luat-o pe o scară și, în sfîrșit, pe un alt coridor. Am intrat într-o sală foarte mare, luminată de un geam enorm. Sala era împărțită în trei părți de două grilaje mari, care o tăiau în lungime. Între cele două grilaje se afla un spațiu de opt pînă la zece metri care despărțea vizitatorii de prizonieri. Am zărit-o pe Maria în fața mea cu rochia ei în dungi și cu fața arsă de soare. De aceeași parte cu mine se aflau vreo zece deținuți, cei mai mulți arabi. Maria era înconjurată de femei maure și se afla între două vizitatoare: o bătrînică cu buzele strînse, îmbrăcată în negru, și o femeie grasă, cu capul gol, care vorbea foarte tare și gesticula mult. Din cauza distanței dintre grilaje, vizitatorii și prizonierii erau nevoiți să vor¬bească foarte tare. Cînd am intrat, zgomotul vocilor care ri¬coșau, ciocnindu-se de zidurile mari și despuiate ale sălii, lumina crudă care cădea din cer pe geamuri și țîșnea iar în sală mă cam zăpăciră. Celula mea era mai liniștită și mai întunecoasă. Mi-au trebuit cîteva secunde ca să mă obiș¬nuiesc. Totuși, în cele din urmă am văzut limpede fiecare chip, decupat în lumina puternică. Am observat că un gar¬dian ședea la capătul culoarului între cele două grilaje. Majoritatea prizonierilor arabi ca și familiile lor se ghemuiseră pe vine unii în fața altora. Aceștia nu strigau. În ciuda tumultului reușeau să se înțeleagă vorbind foarte încet. Mur¬murul lor surd , pornit mai de jos, forma un fel de acompa¬niament continuu pentru conversațiile care se încrucișau peste capetele lor. Toate astea le-am observat foarte repede în timp ce mă îndreptam spre Maria. Se lipise de grilaj și îmi zîmbea din răsputeri. Mi s-a părut foarte frumoasă, dar n-am știut să i-o spun.
"Așadar ?" mi-a spus ea foarte tare. - "Așadar, asta-i!" - "Ești sănătos, ai tot ce-ți trebuie ?" - "Da, tot."
Am tăcut amîndoi și Maria zîmbea mereu. Femeia cea grasă urla spre vecinul meu, bărbatul ei, fără îndoială, un tip înalt, blond, cu o privire deschisă. Era urmarea unei conversații începute. "Jeanne n-a vrut să-l ia", striga ea în gura mare. "Da, da", spunea bărbatul. "I-am spus că o să-l iei tu din nou cînd ieși, dar ea n-a vrut să-l ia."
Maria a strigat și ea că Raymond îmi transmitea salutări și eu am spus : "Mulțumesc". Dar vocea mi-a fost acoperită de vecinul meu care a întrebat "dacă e sănătos". Nevasta-sa a rîs spunînd "că era mai sănătos ca niciodată". Vecinul meu din stînga, un tinerel micuț cu mîini fine, nu spunea nimic. Am observat că era în fata bătrînicii și că amîndoi se priveau intens. Dar n-am avut timp să-i observ mai mult pentru că Maria mi-a strigat că nu trebuie să-mi pierd speranța. Am spus: "Da". În același timp, o priveam și simțeam dorința să strîng în palmă umărul ei acoperit de rochie. Doream să simt în mînă țesătura suplă și nu știam prea bine ce trebuie să sper în afară de această țesătură. Dar, probabil că asta voia să spună Maria, pentru că zîmbea întruna. Nu mai vedeam decît strălucirea dinților ei și cutele fine ale ochilor. A strigat din nou: "Ai să ieși de-aici și o să ne căsătorim!" Am răspuns: "Crezi ?" dar asta mai ales ca să spun ceva. Ea a spus atunci foarte repede si tot foarte tare că da, că voi fi achitat și că ne vom scălda iar împreună. Dar cealaltă femeie urla și ea și spunea că lăsase un coș la grefă. Enumera tot ce pusese în coș. Trebuia verificat pentru că toate astea costau scump. Celălalt vecin al meu și maică-sa se uitau mereu unul la altul. Murmurul arabilor continua pe dedesubt. Afară, lu¬mina a părut gata să ia cu asalt geamul.
Nu mă simțeam prea bine și aș fi vrut să plec. Zgomotul îmi făcea rău. Dar, pe de altă parte, voiam să mă mai bucur puțin de prezența Mariei. Nu știu cît timp a trecut. Maria mi-a vorbit de munca ei și zîmbea mereu. Murmurul, strigă¬tele, conversațiile se încrucișau. Singura insuliță de tăcere era alături de mine, alcătuită de acest tinerel micuț și de această bătrînă care se priveau unul pe altul. Încetul cu încetul au fost scoși afară toți arabii. Aproape toată lumea a tăcut de îndată ce a ieșit primul. Bătrînica s-a apropiat de zăbrele și în aceeași clipă un paznic a făcut semn fiului ei. El a spus: "La revedere, măicuță", si ea și-a trecut brațul printre două bare, ca să fluture încet și prelung mîna în urma lui.
A plecat în timp ce un bărbat cu pălăria în mînă intra și-i lua locul. A fost adus un deținut și și-au vorbit cu animație, dar cu voce scăzută, deoarece în cameră se făcuse iar liniște. Au venit să-l ia pe vecinul meu din dreapta și nevastă-sa i-a spus fără să coboare tonul, ca și cum n-ar fi observat că nu mai era necesar să strige: "Ai grijă de tine și fii atent". Apoi a venit rîndul meu. Maria mi-a făcut semn că mă sărută. Am întors capul înainte de a dispărea pe ușă. Ea ședea ne¬mișcată, cu obrazul lipit de zăbrele, cu același zîmbet răvășit și crispat.
Mi-a scris la puțin timp după această vizită. Și de atunci au început lucrurile despre care nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc. În orice caz, nimic nu trebuie exagerat și mie mi-a venit mai ușor decît altora. La începutul detenției mele, totuși cel mai greu de suportat era faptul că aveam gînduri de om liber. De pildă, mi se făcea dor să fiu pe plajă și să cobor spre mare. Închipuindu-mi zgomotul primelor valuri sub tălpile picioarelor, intrarea corpului în apă și senzația de libertate pe care astfel aș fi aflat-o, simțeam deodată cît de apropiate erau zidurile închisorii mele. Dar asta a durat numai cîteva luni. După aceea nu mai aveam decît gînduri de prizo¬nier. Așteptam plimbarea zilnică pe care o făceam în curte sau vizita avocatului meu. Restul timpului trecea foarte ușor. Atunci mi-a venit adesea în minte că, dacă aș fi fost ne¬voit să trăiesc în scorbura unui copac uscat fără altă ocupație decît să privesc culoarea cerului deasupra capului meu, înce¬tul cu încetul m-aș fi obișnuit. Aș fi așteptat trecerea stolurilor de păsări călătoare sau ciocnirea norilor așa cum așteptam aici cravatele bizare ale avocatului meu și asa cum, într-o altă lume, răbdam pînă sîmbăta ca să strîng în brațe trupul Mariei. Ori, gîndindu-mă bine, nu eram într-un pom uscat. Alții erau mai nenorociți decît mine. Asta era de altfel o idee de-a mamei și ea o repeta adesea, că pînă la urmă te obiș¬nuiești cu toate.
Ei altminteri, nu mergeam de obicei atît de departe. Pri¬mele luni au fost grele. Dar tocmai efortul pe care a trebuit să-l fac mă ajuta să le suport. De pildă, mă chinuia dorința de a avea o femeie. Era normal, eram tînăr. Nu mă gîndeam niciodată la Maria în special. Dar mă gîndeam atît de mult la o femeie, la femei, la toate cele pe care le cunoscusem, la toate împrejurările în care le iubisem, încît celula mea se umplea de toate chipurile și se popula de dorințele mele. Într-un sens, asta mă dezechilibra. Dar într-altul, asta făcea să treacă timpul. În cele din urmă cîștigasem simpatia gardianului-sef care îl însoțea la ora meselor pe ajutorul de bucătar. El, cel dintîi, mi-a vorbit de femei. Mi-a spus că ăsta era primul lucru de care se plîngeau ceilalți. I-am spus că eram la fel cu ei și că găseam acest tratament nedrept. "Dar, mi-a spus el, tocmai de asta sînteți băgați la închisoare." - "Cum, de asta ?" - "Păi da, libertatea, asta e. Vi se ia libertatea." Nu mă gîndisem niciodată la așa ceva. I-am dat dreptate: "E adevărat, i-am spus, altfel care ar fi pedeapsa ?" - "Da, văd că dumneata pricepi cum stau lucrurile. Ceilalți, nu. Dar în cele din urmă se ușurează singuri." Apoi paznicul a plecat.
Au mai fost de asemenea țigările. Cînd am intrat la închisoare, mi s-a luat cureaua, șireturile de la pantofi, cra¬vata și tot ce aveam în buzunare, în special țigările. Cînd am ajuns în celulă, am cerut să mi le dea îndărăt. Dar mi s-a spus că e interzis. Primele zile au fost foarte grele. Poate că asta m-a deprimat cel mai mult. Sugeam așchii de lemn, pe care le smulgeam din scîndura patului. Aveam toată ziua o greață continuă. Nu înțelegeam de ce eram lipsit de acest lucru, care nu făcea nici un rău nimănui. Mai tîrziu am înțeles că și asta făcea parte din pedeapsă. Dar în acel moment mă și obișnuisem să nu mai fumez și această pedeapsă nu mai exista pentru mine.
În afara acestor neplăceri, nu eram prea nenorocit. Toată dificultatea era, încă o dată, cum să-mi omor timpul. Am ter¬minat definitiv cu plictiseala din momentul în care am învățat să-mi amintesc. Începeam uneori să mă gîndesc la ca¬mera mea și, în închipuire, plecam dintr-un colț ca să ajung din nou la el, enumerînd în minte tot ce se găsea în drumul meu. La început, terminam repede. Dar de fiecare dată cînd o luam de la început, dura ceva mai mult. Fiindcă îmi amin¬team de fiecare mobilă și, pentru fiecare mobilă, de fiecare obiect care se afla pe ea și, pentru fiecare obiect, de toate de¬taliile înseși și pentru detaliile înseși, o incrustație, o crăpă¬tură sau o margine știrbită, de culoarea sau de consistența lor. În același timp, încercam să nu pierd șirul inventarului meu, să fac o enumerare completă. Așa încît, după cîteva săptămîni, puteam să petrec ore întregi numai înșirînd ceea ce se găsea în camera mea. Astfel, cu cît mă gîndeam mai mult, cu atît lucruri neglijate și uitate îmi veneau în minte. Am înțeles atunci că un om care n-ar fi trăit decît o singură zi ar putea, fără greutate, să trăiască o sută de ani în închi¬soare. Ar avea destule amintiri ca să nu se plictisească. Într-un sens, acesta era un avantaj.
Mai era și somnul. La început, dormeam prost noaptea și deloc ziua. Cu timpul, nopțile mele au devenit mai bune și am putut să dorm și ziua. Pot să spun că, în ultimele luni, dormeam între șaisprezece și optsprezece ore pe zi. Îmi rămîneau astfel șase ore de omorît cu mesele, nevoile fizice, amintirile și povestea cehului.
Între mindirul meu și scîndura patului găsisem, într-ade¬văr, o bucată veche de ziar aproape lipită de pînză, îngălbe¬nită și subțiată. Povestea unui fapt divers al cărui început lipsea, dar care trebuie să se fi petrecut în Cehoslovacia, un om plecase dintr-un sat ceh ca să facă avere. După douăzeci si cinci de ani, bogat, se întorsese cu nevasta și copilul. Maică-sa ținea un han cu sora lui în satul natal. Ca să le facă o surpriză, el lăsase nevasta și copilul la un alt han și se dusese la maică-sa care nu-l recunoscuse cînd intrase. În glumă, a avut ideea să ia o cameră. Le arătase că are bani. Noaptea, mama și sora lui îl asasinaseră cu lovituri de ciocan ca să-l jefuiască și îi aruncaseră trupul în rîu. Dimineața nevasta venise, dăduse în vileag identitatea călătorului. Mama se spînzurase. Sora se aruncase în fîntînă. Cred că am citit această poveste de mii de ori. Pe de o parte era neverosimilă. Pe de alta, era firească. În orice caz, eram de părere că drumețul o cam meritase și că nu trebuie niciodată să te prefaci.
Astfel, cu orele de somn, amintirile, lectura faptului meu divers și alternanța luminii cu întunericul, timpul a trecut. Citisem ce-i drept undeva că în închisoare în cele din urmă pierzi noțiunea timpului. Dar aceasta nu avea mare înțeles pentru mine. N-am înțeles în ce măsură zilele puteau să fie în același timp lungi și scurte. Lungi de trăit, fără îndoială, dar atît de lungite încît în cele din urmă se revărsau unele asupra altora. Își pierdeau numele. Cuvintele ieri și mîine erau singurele care își păstrau pentru mine un sens.
Cînd, într-o zi, paznicul mi-a zis că eram acolo de cinci luni, l-am crezut, dar nu l-am înțeles. Pentru mine, era mereu aceeași zi care se desfășura în celulă și același țel pe care îl urmăream. În ziua aceea, după plecarea paznicului, m-am privit în gamela mea de tablă. Mi s-a părut că figura mea rămînea serioasă chiar cînd încercam să-i zîmbesc. Am flutu¬rat-o pe dinaintea ochilor. Am zîmbit, dar ea a păstrat aceeași expresie severă și tristă. Ziua se sfîrșea și venea ceasul despre care nu vreau să vorbesc, ceasul fără nume, ceasul în care zgomotele serii urcau de la toate etajele închisorii într-un cortegiu de liniște. M-am apropiat de lucarnă și în lumina tîrzie mi-am contemplat încă o dată chipul. Era tot serios și ce e de mirare, de vreme ce în acel moment eram și eu la fel ? Dar în același timp, și asta pentru prima oară de luni de zile, am auzit distinct sunetul vocii mele. Am recunoscut-o ca fiind aceea care răsuna de multe zile în urechile mele și am înțeles că în tot acest timp vorbisem singur. Mi-am adus atunci aminte de ceea ce spunea infir¬miera la înmormîntarea mamei. Nu, nu există nici o scăpare și nimeni nu-și poate închipui ce sînt serile la închisoare.


III

Pot să spun că în fond vara a luat foarte repede locul primăverii. Știam că o dată cu apariția primelor călduri va interveni ceva nou pentru mine. Procesul meu era progra¬mat pentru ultima sesiune a curții cu jurați și această sesiune se termina la sfîrșitul lunii iunie. Dezbaterile au început concomitent cu dogoarea soarelui de afară. Avocatul mă asigurase că nu vor dura mai mult de două sau trei zile. "De altfel, adăugase el, curtea îi va da zor pentru că procesul dumitale nu e cel mai important din această sesiune. E un patricid care va fi judecat imediat după asta."
La ora șapte jumătate dimineața, au venit să mă ia și duba m-a transportat la Palatul de Justiție. Cei doi jandarmi m-au dus într-o cămăruță în care era răcoare. Am așteptat cu toții așezați lîngă o ușă îndărătul căreia se auzeau voci, chemări, zgomote de scaune și un întreg talmeș-balmeș care mi-a amintit de acele petreceri de cartier cînd, după concert, se pregătește sala pentru dans. Jandarmii mi-au spus că trebuie să așteptăm Curtea si unul dintre ei mi-a oferit o țigară pe care am refuzat-o. El m-a întrebat îndată după aceea "dacă am trac". Am răspuns că nu. Și, într-un sens, chiar mă interesa să văd un proces. N-avusesem niciodată ocazia în viață: "Da, a spus al doilea jandarm, dar pînă la sfîrșit te obosește".
Puțin după aceea, o scurtă sonerie a răsunat în cameră. Atunci mi-au scos cătușele. Au deschis ușa și m-au dus în boxa acuzaților. Sala era plină pînă la refuz. Deși storurile erau lăsate, soarele se infiltra pe alocuri si aerul era chiar de pe acum înăbușitor. Lăsaseră geamurile închise. În acel mo¬ment am văzut un șir de chipuri în fața mea. Toate mă pri¬veau : am înțeles că erau jurații. Dar nu pot să spun ce îi deosebea pe unii de alții. O singură impresie mă stăpînea: mă aflam în fața unei banchete de tramvai și toți acești călători anonimi îl spionau pe noul venit ca să descopere aspectele lui ridicole. Știu bine că era o idee stupidă de vreme ce nu ridicolul îl căutau ei aici, ci crima. Totuși deose¬birea nu e mare și, oricum, aceasta-i ideea care mi-a venit.
Eram cam zăpăcit de toată lumea asta adunată în această sală închisă. M-am uitat la tribunal, dar n-am deosebit nici un chip. Cred într-adevăr că la început nu-mi dădusem seama că toată această lume se înghesuia ca să mă vadă. De obicei, oamenii nu se ocupau de persoana mea. Mi-a trebuit un efort ca să înțeleg că eu eram cauza întregii agitații. I-am spus jandarmului: "Ce de lume !" El mi-a răspuns că era din pricina ziarelor și mi-a arătat un grup care se afla la masă, sub banca juraților. Mi-a spus : "Uite-le". Am întrebat: "Pe cine ?" și el a repetat: "Ziarele." Îl cunoștea pe un ziarist care tocmai în acest moment l-a zărit și s-a îndreptat spre noi. Era un om în vîrstă, simpatic, cu obrazul ușor crispat. I-a strîns mîna jandarmului cu multă căldură. Am băgat de seamă în acel moment că toată lumea se întîlnea, se inter¬pela, făcea conversație, ca într-un club în care ești încîntat să te regăsești cu oamenii din același cerc. Mi-am explicat tot¬odată și ciudata impresie pe care o aveam că sînt de prisos, aproape un intrus. Totuși, ziaristul mi s-a adresat zîmbind. Mi-a spus că speră să meargă totul bine pentru mine. I-am mulțumit și el a adăugat: "Știți, am dat oarecare proporții cazului dumneavoastră. Vara e un sezon mort pentru ziare. Și numai povestea dumneavoastră și a patricidului prezintă oarecare interes." Mi-a arătat pe urmă, în grupul de care tocmai se dezlipise, un omuleț care semăna cu o nevăstuică îndopată, cu ochelari mari în ramă neagră. Mi-a spus că era trimisul special al unui ziar din Paris: "N-a venit pentru dumneavoastră, de altfel. Dar cum e însărcinat să urmărească procesul patricidului, i s-a cerut să transmită și cazul dumnea¬voastră cu același prilej." Și de astă dată era cît pe ce să-i mulțumesc. Dar m-am gîndit că ar fi ridicol. A fluturat amical mînâ spre mine și a plecat. Am mai așteptat cîteva minute.
Avocatul meu a sosit, în robă, înconjurat de mulți alți confrați. S-a dus la ziariști, le-a dat mîna. Ei au glumit, au rîs și părea că se simt foarte bine, pînă în momentul cînd soneria a răsunat la masa juraților. Toată lumea și-a reluat locul. Avo¬catul a venit la mine, mi-a strîns mîna și m-a sfătuit să răspund scurt la întrebările care mi se vor pune, să nu iau inițiative și să las în seama lui restul.
În stînga, am auzit zgomotul unui scaun tras îndărăt și am văzut un om înalt, slab, îmbrăcat în roșu, purtînd lor-nion, care se așeza aranjîndu-și cu grijă roba. Era procuro¬rul. Un aprod a anunțat Curtea. În aceeași clipă, două ventilatoare mari au început să uruie. Trei judecători, doi în negru, al treilea în roșu, au intrat purtînd dosare și s-au îndreptat repede spre tribuna care domina sala. Omul în robă roșie s-a așezat în fotoliul din mijloc, și-a pus în fața lui pe masă toca, și-a șters capul mic și chel cu batista și a decla¬rat deschisă ședința.
Ziariștii țineau stilourile pregătite. Aveau toți același aer indiferent și cam zeflemitor. Totuși, unul dintre ei, mult mai tînăr, într-o haină de flanelă cenușie, cu cravată albastră, lăsase stiloul în fața lui pe masă și se uita la mine. Pe chipul lui puțin asimetric nu distingeam decît doi ochi de culoare deschisă, care mă examinau atent, fără să exprime ceva care să poată fi definit. Și am avut impresia ciudată că sînt privit de mine însumi. Poate din pricina asta și, de asemenea, poate din pricină că nu cunoșteam obiceiurile locului, nu am înțeles prea bine tot ce s-a întîmplat după aceea, tragerea la sorți a juraților, întrebările puse de președinte avocatului, procurorului și juriului (de fiecare dată, toate capetele ju¬raților se întorceau în același timp spre curte), o lectură rapidă a actului de acuzare în care recunoșteam nume de locu¬ri și de persoane și din nou întrebări puse avocatului meu.
Dar președintele a spus că avea să procedeze la apelul martorilor. Aprodul a citit o listă de nume care mi-au atras atenția. Din mijlocul acestui public, pînă atunci inform, am văzut ridicîndu-se unul cîte unul, ca să dispară apoi pe o ușă laterală, directorul și portarul azilului, bătrînul Thomas Pérez, Raymond, Masson, Salamano, Maria. Aceasta mi-a făcut un mic semn nelipsit de îngrijorare. Încă mă mai miram că nu-i văzusem mai dinainte cînd, la apelul numelui său, ultimul, Céleste, s-a ridicat. Am recunoscut-o lîngă el pe femeiușcă de la restaurant cu jacheta și cu aerul ei precis și hotărît .Se uita la mine cu mare atenție. Dar n-am avut timp să mă gîndesc, pentru că președintele a luat cuvîntul. A spus că adevăratele dezbateri aveau să înceapă și că socotește inutil să recomande publicului să fie calm. După cît spunea, el era aici ca să conducă fără părtinire dezbaterile unui caz pe care voia să-l cîntărească în mod obiectiv. Sentința dată de juriu va fi luată într-un spirit de dreptate și, în orice caz, va ordona evacuarea sălii la cel mai mic incident.
Căldura creștea și vedeam lumea în sală făcîndu-și vînt cu ziare. Asta producea un foșnet continuu de hîrtie șifo¬nată. Președintele a făcut un semn și aprodul a adus trei evantaie de pai împletit pe care cei trei judecători le-au pus imediat în mișcare.
Interogatoriul meu a început de îndată. Președintele m-a chestionat calm și chiar, mi s-a părut, cu o nuanță de cor¬dialitate. M-a pus iar să-mi declin identitatea și, deși asta mă irita, m-am gîndit că în fond era destul de firesc, pentru că ar fi foarte grav să fie judecat un om în locul altuia. Apoi, președintele a reluat povestea celor făptuite de mine, adresîndu-mi-se după fiecare frază cu întrebarea: "Așa e, nu-i așa ?" De fiecare dată am răspuns: "Da, domnule președinte", așa cum mă învățase avocatul meu. Asta a durat mult, pentru că expunerea președintelui era foarte amănunțită.În tot acest răstimp, ziariștii scriau. Simțeam asupră-mi privirea celui mai tînăr dintre ei și a femeiuștii automat. Bancheta de tramvai se întorsese în întregime spre președinte. Acesta a tușit, a frunzărit dosarul și s-a întors spre mine, făcîndu-și vînt cu evantaiul.
Mi-a spus că trebuia să atingă acum unele probleme apa¬rent fără legătură cu procesul, dar care poate îl priveau de foarte aproape. Am înțeles că iar o să vorbească de mama și în același timp am simțit ce tare mă plictisea acest lucru. M-a
întrebat de ce o dusesem pe mama la azil. Am răspuns că n-aveam bani ca s-o întrețin și s-o îngrijesc. El m-a întrebat dacă suferisem din această cauză și eu am răspuns că nici mama nici eu nu mai așteptam nimic unul de la altul, nici de la altcineva de altfel și că ne obișnuisem amîndoi cu viața noastră nouă. Președintele a spus atunci că nu voia să insiste asupra acestui punct și l-a întrebat pe procuror dacă nu avea să-mi pună vreo altă întrebare.
Acesta ședea cu spatele pe jumătate întors la mine și, fără să mă privească, a declarat că ar dori, cu permisiunea președintelui, să știe dacă mă întorsesem singur la izvor cu intenția de a-l ucide pe arab. "Nu", am spus. "Atunci de ce era înarmat și de ce să se întoarcă tocmai în acel loc ?" Am spus că era o întîmplare. Și procurorul a precizat cu o nuanță amenințătoare: "Atît, deocamdată". Totul după aceea a fost cam tulbure, cel puțin pentru mine. Dar după cîteva conci¬liabule, președintele a declarat că ședința se ridică și se reia după-masă pentru audierea martorilor.
N-am avut timp să mă gîndesc. Am fost scos, urcat în dubă și dus la închisoare, unde am mîncat. După foarte puțin timp, atîta cît să-mi dau seama că sînt obosit, au venit iar să mă ia; totul a început din nou și m-am aflat în aceeași sală, în fața acelorași chipuri. Numai căldura era mult mai mare și, ca prin minune, fiecare jurat, procurorul, avocatul meu și cîțiva ziariști erau și ei înarmați cu evantaie de pai. Tînărul ziarist și femeiușca erau și ei acolo. Dar ei nu-și făceau vînt și se uitau iar la mine tot fără un cuvînt.
Mi-am șters sudoarea care-mi acoperea fața și am deve¬nit întrucîtva conștient de locul în care mă aflam și de mine însumi abia cînd am auzit că e chemat directorul azilului. A fost întrebat dacă mama se plîngea de mine și el a spus că da, dar că asta era într-un fel mania pensionarilor lui, să se plîngă de rudele lor. Președintele i-a cerut să precizeze dacă ea îmi reproșa că o trimisesem la azil și directorul a spus iar: "Da". Dar de astă dată n-a mai adăugat nimic. La altă între¬bare, a răspuns că fusese surprins de calmul meu în ziua înmormîntării. A fost întrebat ce înțelege prin calm. Direc¬torul s-a uitat atunci la boturile pantofilor lui și a spus că nu voisem s-o văd pe mama, nu plînsesem deloc și plecasem îndată după înmormîntare, fără să mă reculeg la mormîntul ei. Încă un lucru îl surprinsese: un dricar îi spusese că nu știam ce vîrstă are mama. A fost un moment de tăcere și președintele l-a întrebat dacă era sigur că despre mine vor¬bise. Cum directorul nu înțelegea întrebarea, i-a spus : "Așa e legea". Apoi președintele l-a întrebat pe avocatul general dacă n-are de pus întrebări martorului și procurorul a excla¬mat : "O, nu, e destul", cu o asemenea izbucnire și cu o ase¬menea privire triumfătoare în direcția mea încît, pentru prima oară de ani de zile, am simțit nevoia stupidă să plîng pentru că mi-am dat seama cît de mult mă urau toți acești oameni.
După ce a întrebat juriul și pe avocatul meu dacă aveau întrebări de pus, președintele l-a ascultat pe portar. Și cu el, ca și cu ceilalți, s-a repetat același ceremonial. Sosind, porta¬rul s-a uitat la mine și și-a ferit privirea. A răspuns la întrebările care i se puneau. A spus că nu voisem s-o văd pe mama, că fumasem, că dormisem și că băusem cafea cu lapte. Am simțit atunci ceva care revolta toată sala și, pentru prima oară, am înțeles că sînt vinovat. Portarul a fost pus să repete povestea cafelei cu lapte și aceea a țigării. Procurorul gene¬ral m-a privit cu o sclipire ironică în ochi. În acel moment, avocatul meu l-a întrebat pe portar dacă el nu fumase împreună cu mine. Dar procurorul s-a ridicat cu violență împotriva acestei întrebări: "Cine e criminalul aici și ce metodă-i asta de a jigni martorii acuzării pentru a minimaliza mărturiile, care nu rămîn mai puțin zdrobitoare!" Cu toate astea, președintele i-a cerut portarului să răspundă la între¬bare. Bătrînul a răspuns stingherit: "Știu bine că am greșit. Dar n-am îndrăznit să refuz țigara pe care domnul mi-a oferit-o." În ultimă instanță, am fost întrebat dacă n-aveam nimic de adăugat. "Nimic, am răspuns, decît că martorul are dreptate. E adevărat că i-am oferit o țigară." Portarul s-a uitat atunci la mine cam mirat și cu un fel de recunoștință. A ezitat, apoi a spus că el îmi oferise cafeaua cu lapte. Avocatul meu a triumfat zgomotos și a declarat că jurații vor aprecia. Dar procurorul a tunat deasupra capetelor noastre și a spus: "Da, domnii jurați vor aprecia. Și vor conclude că un străin putea să-i ofere o cafea, dar că un fiu trebuia s-o refuze în fața corpului neînsuflețit al celei care-l adusese pe lume." Portarul s-a întors la locul lui.
Cînd a venit rîndul lui Thomas Pérez, un aprod a trebuit să-l sprijine pînă la bară. Pérez a spus că el a cunoscut-o bine pe mama și că pe mine nu mă văzuse decît o singură dată, în ziua înmormîntării. A fost întrebat ce făcusem în ziua aceea și a răspuns: "Știți, eu însumi eram prea îndurerat. Atunci n-am văzut nimic. Durerea mă împiedica să văd. Pentru că era pentru mine o foarte mare durere. Și chiar am leșinat. Atunci, n-am putut să-l văd pe domnul." Procurorul general
l-a întrebat dacă, cel puțin, mă văzuse plîngînd. Pérez a spus că nu. Procurorul a spus atunci la rîndul lui: "Domnii jurați vor aprecia." Dar avocatul meu s-a supărat. El l-a întrebat pe Pérez, pe un ton care mi s-a părut exagerat, "dacă văzuse că nu plîng". Pérez a spus: "Nu". Publicul a rîs. Și avocatul meu, suflecîndu-și o mînecă a spus pe un ton peremptoriu : "Iată imaginea însăși a acestui proces. Totul e adevărat și nimic nu e adevărat " .Procurorul era încruntat și împungea cu un creion titlurile dosarelor lui.
După cinci minute de pauză în timpul cărora avocatul meu mi-a spus că totul mergea cum nu se poate mai bine, a fost audiat Céleste, care era citat de apărare. Apărarea eram eu. Céleste arunca din cînd în cînd cîte o privire înspre mine și învîrtea în mînă o pălărie de pai. Purta costumul nou pe care-l punea ca să meargă cu mine uneori duminica la cursele de cai. Dar cred că nu putuse să-și pună și gulerul, pentru că avea numai un nasture de alamă care-i ținea încheiată cămașa. A fost întrebat dacă eram clientul lui și a spus: "Da, dar eram și prieteni"; ce credea despre mine, și el a răspuns că sînt un adevărat bărbat; ce înțelege prin aceasta, și el a declarat că toată lumea știe ce vrea să zică asta; dacă a observat că eram o fire închisă, și el a recunoscut numai că nu vorbeam fără rost. Pocurorul general l-a întrebat dacă-i plăteam regulat masa. Céleste a rîs și a declarat: "Astea erau mici amănunte între noi". A mai fost întrebat ce crede despre crima mea. El a pus atunci mîinile pe bară și se vedea că pregătise ceva. A spus: "Eu cred că e o mare nenorocire. O nenorocire, toată lumea știe ce e asta. Te lasă fără apărare. Ei, bine! Eu cred că e o nenorocire." Avea de gînd să continue, dar președintele i-a spus că e destul și că-i mulțumește. Atunci Céleste a rămas puțin descumpănit. Dar a declarat că mai voia să vorbească. I s-a cerut să fie scurt. A repetat iar că e o nenorocire. Și președintele i-a spus: "Da, am înțeles. Dar noi sîntem aici tocmai ca să judecăm nenorociri de acest fel. Vă mulțumim." Ca și cum ar fi ajuns la capătul științei și bunăvoinței lui, Céleste s-a întors atunci spre mine. Mi s-a părut că ochii îi erau plini de lacrimi și că buzele îi tremurau. Părea să mă întrebe ce poate să mai facă. Cît despre mine, eu n-am spus nimic, n-am făcut nici un gest, dar pentru prima oară în viata mea aș fi vrut să îmbrățișez un bărbat. Președin¬tele l-a poftit să plece de la bară. Céleste s-a dus să se așeze în pretoriu. Tot restul ședinței a stat acolo, puțin aplecat înainte, cu coatele pe genunchi, cu panamaua în mîini, ascultînd tot ce se spune. A intrat Maria. Își pusese pălăria și era tot frumoasă. Dar mie îmi plăcea mai mult cu părul liber. Din locul unde eram, ghiceam povara ușoară a sînilor ei și recunoșteam buza de jos întotdeauna puțin umflată. Părea foarte nervoasă. Imediat a fost întrebată de cînd mă cu¬noștea. Ea a indicat perioada cînd lucra la noi. Președintele a vrut să știe care erau relațiile ei cu mine. Ea a spus că e prietena mea. La altă întrebare, a răspuns că e adevărat că trebuia să se mărite cu mine. Procurorul care răsfoia un dosar a întrebat-o brusc de cînd data legătura noastră. Ea a spus data. Procurorul a atras atenția cu un aer indiferent că i se pare că era a doua zi după moartea mamei. Apoi a spus cu o oare¬care ironie că nu ar voi să insiste asupra unei situații deli¬cate, că înțelegea scrupulele Mariei, dar (și aici vocea lui s-a făcut mai aspră) că datoria lui cerea să se ridice deasupra conveniențelor. I-a cerut Mariei să rezume această zi în care o cunoscusem. Maria nu voia să vorbească dar, la insistența procurorului, a povestit baia noastră, cinematograful și întoarcerea la mine acasă. Procurorul general a spus că, în ur¬ma declarațiilor Mariei din timpul instrucției, el consultase programele cinematografelor la acea dată. A adăugat că Maria însăși va spune ce film se dădea atunci. Cu o voce aproape stinsă, într-adevăr, ea a spus că era un film cu Fernandel. O liniște desăvîrșită s-a făcut în sală cînd a termi¬nat. Procurorul s-a ridicat atunci foarte grav și, cu o voce care mi s-a părut cu adevărat emoționată, cu degetul îndrep¬tat spre mine, a articulat rar: "Domnilor jurați, a doua zi după înmormîntarea mamei sale, acest om făcea baie în mare, începea o legătură nelegitimă și se ducea să rîdă la un film comic. Nu mai am nimic să vă spun." S-a așezat tot într-o tăcere desăvîrșită. Dar, deodată, Maria a izbucnit în plîns, a spus că nu era așa, că era altfel, că o puneau să spună tocmai pe dos decît gîndea, că ea mă cunoștea bine si că nu făcusem nimic rău. Dar aprodul, la un semn al președintelui, a luat-o de acolo și ședința a continuat.
După aceea abia l-au mai ascultat pe Masson, care a de¬clarat că sînt un om cinstit "și că ar spune chiar mai mult, sînt un om cumsecade." Abia l-au mai ascultat pe Salamano cînd a amintit că mă purtasem bine cu cîinele lui și, cînd a răspuns la o întrebare despre mama și mine, spunînd că eu n-aveam nimic să-i spun mamei și că o dusesem la azil din această pricină. "Trebuie să înțelegem, spunea Salamano, trebuie să înțelegem." Dar nimeni nu părea să înțeleagă. A fost scos afară.
Apoi a venit rîndul lui Raymond, care era ultimul mar¬tor. Raymond mi-a făcut discret semn cu mîna și a spus ime¬diat că sînt nevinovat. Dar președintele a declarat că nu i se cereau aprecieri, ci fapte. L-a invitat să aștepte întrebările înainte de a răspunde. I s-a cerut să precizeze relațiile lui cu victima. Raymond a profitat de ocazie ca să spună că aceasta din urmă pe el îl ura de cînd o pălmuise pe soră-sa. Președin¬tele l-a întrebat totuși dacă victima nu avea motive să mă urască. Raymond a spus că prezența mea pe plajă se datora unei întîmplări. Procurorul l-a întrebat atunci cum se face că scrisoarea care era la originea dramei fusese scrisă de mine. Raymond a răspuns că era o întîmplare. Procurorul a repli¬cat că întîmplarea avea prea multe păcate pe conștiință în această istorie. El a vrut să știe dacă din întîmplare nu intervenisem cînd Raymond o pălmuise pe amanta lui, din întîmplare îi servisem de martor la comisariat, dacă tot din întîmplare declarațiile mele cu ocazia acestei mărturii se dovediseră a fi de pură complezentă. În încheiere, l-a între¬bat pe Raymond care sînt mijloacele lui de existență și, cum acesta din urmă răspundea: "Magaziner", procurorul general a declarat juraților că de notorietate martorul exercita profe¬siunea de pește. Eu eram complicele și prietenul lui. Era vorba de o dramă sordidă, de cea mai joasă specie, agravată de faptul că era vorba de un monstru moral. Raymond a vrut să se apere și avocatul meu a protestat, dar li s-a spus că tre¬buie să-l lase pe procuror să termine. Acesta a spus: "Nu mai am mare lucru de adăugat. Era prietenul dumneavoastră ?" l-a întrebat pe Raymond. "Da, a spus acesta, era amicul meu." Avocatul general mi-a pus atunci aceeași întrebare și eu m-am uitat la Raymond care nu mi-a ocolit privirea. Am răspuns: "Da". Procurorul s-a întors atunci spre juriu și a declarat: "Același om care a doua zi după moartea mamei sale se deda celui mai rușinos desfrîu a ucis pentru motive ușuratice si pentru a pune capăt unei istorii incalificabile de moravuri"'.
Apoi s-a așezat. Dar avocatul meu, la capătul răbdării, a exclamat ridicind brațele, așa încît mînecile căzîndu-i au des¬coperit cutele unei cămăși apretate: "Mă rog, e acuzat că și-a îngropat mama sau pentru că a ucis un om ?" Publicul a rîs. Dar procurorul s-a ridicat iar, s-a învăluit în roba lui și a de¬clarat că trebuia să ai candoarea onorabilului apărător ca să nu simți că există între aceste două șiruri de fapte o legătură profundă, patetică, esențială: "Da, a exclamat el cu putere, îl acuz pe acest om de faptul că și-a înmormîntat mama cu un suflet de criminal". Această declarație a părut să producă un efect considerabil asupra publicului! Avocatul meu a dat din umeri și și-a șters sudoarea de pe frunte. Dar el însuși părea tulburat și am înțeles că lucrurile mergeau prost pentru mine.
Ședința a fost suspendată. Ieșind din Palatul de Justiție ca să mă urc în mașină, am recunoscut o clipă mirosul și cu¬loarea serii de vară. În întunericul închisorii mele călătoare, am regăsit unul cîte unul, ca din adîncul oboselii mele, toate zgomotele cunoscute ale unui oraș pe care-l iubeam și al unui ceas anume în care mi se întîmpla să mă simt împăcat. Strigătele vînzătorilor de ziare în aerul dezmorțit, ultimele păsări în scuar, strigătele vînzătorilor de sandvișuri, tînguielile tramvaielor la cotiturile povîrnite ale orașului și acest zvon al cerului înainte ca noaptea să se aplece deasupra portului, toate acestea alcătuiau pentru mine un itinerar de orb, pe care-l știam prea bine înainte de a intra la închisoare. Da, acesta era ceasul în care, trecuse foarte mult de-atunci, mă simțeam împăcat. Pe atunci mă aștepta întotdeauna un somn ușor și fără vise. Și totuși, ceva se schimbase de vreme ce, o dată cu așteptarea zilei de mîine, am aflat, la întoarcere, celula mea. Ca și cum drumurile cunoscute; desenate pe cerurile de vară puteau tot atît de bine să ducă la închisoare ca și la somnul nevinovat.


IV

Chiar și pe banca acuzării e întotdeauna interesant să auzi vorbindu-se despre tine. În timpul pledoariilor procuro¬rului și ale avocatului meu, pot să spun că s-a vorbit mult despre mine și poate mai mult despre mine decît despre crima mea. Erau ele oare atît de diferite, de altfel, aceste pledoarii ? Avocatul ridica brațele și recunoștea vina, dar cu scuze. Procurorul întindea mîinile și denunța vina, dar fără scuze. Un lucru totuși mă cam stingherea, în ciuda preocu¬părilor mele, eram uneori tentat să intervin și avocatul îmi spunea atunci: "Taci din gură, e mai bine pentru cauza dumitale". Într-un fel, cauza mea părea să fie tratată în afara mea. Totul se desfășura fără intervenția mea. Soarta mea se hotăra fără să mi se ceară părerea. Din cînd în cînd, îmi venea să întrerup pe toată lumea și să spun: "Totuși, cine e acu¬zatul ? E important să fii acuzatul. Și eu am ceva de spus!" Dar gîndindu-mă bine, n-aveam nimic de spus. De altfel trebuie să recunosc că interesul pe care ți-l trezește faptul de a da de lucru oamenilor nu durează prea mult. De exemplu, pledoaria procurorului m-a obosit foarte repede. Numai anumite fragmente, gesturi sau tirade întregi, dar desprinse din ansamblu, m-au izbit sau mi-au trezit interesul.
Fondul raționamentului său, dacă am înțeles bine, era că premeditasem crima. Cel puțin, asta a încercat să demon¬streze. Cum spunea chiar el: "Voi face proba, domnilor, și o voi face de două ori. În orbitoarea limpezime a faptelor mai întîi și pe urmă în lumina sumbră pe care mi-o va furniza psihologia acestui suflet criminal." A rezumat faptele începînd cu moartea mamei. A reamintit insensibilitatea mea, neștiința în care eram în ceea ce privește vîrsta mamei, baia de a doua zi cu o femeie, cinematograful, Fernandel si în sfîrșit întoarcerea acasă cu Maria. Mi-a trebuit atunci un timp pînă să înțeleg, pentru că zicea "amanta lui" si, pentru mine, ea era Maria. Pe urmă a ajuns la povestea cu Raymond. Am găsit că felul lui de a privi întîmplările nu era lipsit de claritate. Ceea ce spunea era plauzibil. Scrisesem scrisoarea de acord cu Raymond ca s-o atrag pe amanta lui si să o las pradă unui om de o "moralitate dubioasă", care a bătut-o. Îi provocasem pe plajă pe adversarii lui Raymond. Acesta fusese rănit. Îi cerusem revolverul. Mă întorsesem singur ca să fac uz de el. Îl omorîsem pe arab, așa cum plănuisem. Așteptasem un timp. Si apoi, "ca să fiu sigur că treaba era bine făcută", trăsesem
încă patru gloanțe, fără grabă, la sigur, oarecum cu chibzuială.
"Asta e, domnilor, a spus procurorul general. Am re¬constituit în fața dumneavoastră șirul evenimentelor care l-au făcut pe acest om să ucidă în plină cunoștință de cauză". Insist asupra acestui lucru, a spus el. Pentru că nu e vorba aici de un asasinat obișnuit, de un gest necugetat pe care l-ați putea socoti atenuat de împrejurări. Acest om, domnilor, acest om este inteligent. L-au auzit, nu-i așa ? Știe să răspundă. Cu¬noaște valoarea cuvintelor. Și nu se poate spune că a acționat fără să-și dea seama de ceea ce face.
Eu ascultam și pricepeam că mă socoteau inteligent. Dar nu înțelegeam bine cum calitățile unui om obișnuit puteau deveni acuzații zdrobitoare împotriva unui vinovat. Cel puțin, asta a fost ceea ce m-a izbit și nu l-am mai ascultat pe procuror pînă în momentul cînd l-am auzit spunînd: "A arătat măcar vreodată că regretă ? Niciodată, domnilor. Nici măcar o singură dată în cursul instrucției acest om n-a părut tulburat de crima lui abominabilă." În acel moment s-a întors spre mine și m-a arătat cu degetul, continuînd să mă acuze fără ca în realitate eu să înțeleg bine de ce. Fără îndoială, nu mă puteam împiedica să nu recunosc că are dreptate. Nu regretam prea mult fapta mea. Dar atîta înverșunare mă mira. Aș fi vrut să încerc să-i explic amical, aproape cu afecțiune, că eu nu fusesem niciodată în stare să regret ceva cu adevărat. Eram întotdeauna prins de ceea ce avea să vină, de ziua de azi sau de cea de mîme. Dar, firește, în situația în care fusesem pus, nu puteam vorbi nimănui pe acest ton. N-aveam dreptul să mă arăt afectuos, să am bunăvoință. Și am încercat, în continuare, să mai ascult, pentru că procurorul a început să vorbească de sufletul meu. Zicea că se aplecase asupra lui și că nu găsise nimic, "domnilor jurați". Zicea că într-adevăr eu nu aveam deloc suflet și nimic omenesc și că nici unul din principiile morale care ocrotesc inima omului nu-mi era accesibil. "Fără îndoială, adăugă el, noi nu putem să-i reproșăm acest lucru. Nu putem să ne plîngem că-i lipsește ceea ce nu poate dobîndi. Dar cînd este vorba de această curte, virtutea cu desăvîrșire nega¬tivă a toleranței trebuie să se preschimbe într-aceea mai puțin ușoară, dar mai nobilă, a dreptății. Cu atît mai mult, cu cît lipsa de suflet așa cum ni se dezvăluie ea la acest om devine o prăpastie în care societatea se poate prăbuși." Atunci a vorbit despre atitudinea mea față de mama. A repetat ceea ce spusese în timpul dezbaterilor. Dar a vorbit mai mult decît despre crima mea, atît de mult că, în cele din urmă, n-ara mai simțit altceva decît căldura acelei dimineți. Cel puțin pînă în momentul în care procurorul general s-a oprit și, după un moment de tăcere, a reluat cu o voce foarte scăzută și foarte tulburată: "Tot această Curte, domnilor, va judeca mîine cea mai abominabilă crimă: asasinarea unui tată". După părerea lui, imaginația se dădea bătută în fața acestei crime atroce. Îndrăznea să spere că justiția oamenilor o va pedepsi fără șovăire. Dar nu se temea s-o spună, oroarea pe care i-o inspira această crimă pălea aproape în fața aceleia pe care o resimțea în fața insensibilității mele. Tot după părerea lui, un om care o ucide moralmente pe mama lui se excludea din societatea oamenilor, ca și acela care ridică o mînă ucigașă asupra celui ce-i dăduse viața. În orice caz, pri¬mul pregătea fapta celui de-al doilea, le anunța, într-un fel, și le justifica. "Sînt convins, domnilor, a adăugat el ridicînd vocea, că nu veți socoti opinia mea prea îndrăzneață, dacă voi spune că omul care stă pe această bancă e vinovat si de crima pe care această curte va trebui s-o judece mîine. Trebuie pedepsit în consecință." Aici procurorul și-a șters fața lucind de sudoare. A spus în sfirșit că datoria lui era dure¬roasă, dar că o va împlini cu fermitate. A declarat că eu n-aveam nimic de-a face cu o societate ale cărei reguli esențiale le nesocoteam și că nu puteam să fac apel la această inimă umană, ale cărei reacții elementare îmi erau necunoscute. "Vă cer capul acestui om, a spus el, și vi-l cer cu inima ușoară. Deoarece, dacă mi s-a mai întîmplat în cursul carierei mele destul de îndelungate să cer pedepse capitale, n-am simțit niciodată atît de mult ca astăzi această îndatorire compensată, răscumpărată, luminată de conștiința unui comandament imperios și sfînt și de oroarea pe care o simt în fața unui chip omenesc pe care nu citesc altceva decît monstruozitate.
După ce s-a așezat procurorul, a urmat un moment destul de lung de tăcere. În ce mă privește, eu eram zăpăcit de căldură si mirare. Președintele a tușit puțin și pe un ton foarte scăzut m-a întrebat dacă nu aveam ceva de adăugat. M-am ridicat și cum voiam să vorbesc, am spus, puțin la întîmplare, de altfel, că nu avusesem intenția să-l ucid pe arab. Președintele a răspuns că asta era o afirmație, că deocam¬dată nu prea înțelegea sistemul meu de apărare și că ar fi fe¬ricit, înainte de a-l asculta pe avocatul meu, să mă facă să precizez motivele care inspiraseră fapta mea. Am spus re¬pede, încurcînd puțin cuvintele și dîndu-mi seama că sînt ri¬dicol, că din pricina soarelui. S-au auzit rîsete în sală. Avocatul meu a dat din umeri și imediat după aceea i s-a dat cuvîntul. Dar el a declarat că e tîrziu, că avea de vorbit cîteva ceasuri și că cere reluarea ședinței după-amiază. Curtea a fost de acord.
După-amiază, marile ventilatoare răscoleau fără încetare aerul încins al sălii și micile evantaie multicolore ale juraților se agitau toate în același sens. Pledoaria avocatului meu mi se părea că nu va lua niciodată sfîrșit. La un moment dat, totuși, l-am ascultat pentru că zicea': "E adevărat că eu am ucis"'. Apoi a continuat pe acest ton, spunînd: "Eu" de fiecare dată cînd vorbea despre mine. Eram foarte mirat M-am aplecat spre unul dintre jandarmi și l-am întrebat de ce. Mi-a spus să tac și, după o clipă, a adăugat: "Toți avocații fac la fel". Eu însă m-am gîndit că în felul acesta mă îndepărta și mai mult de fapta mea, mă reducea la zero și, într-un anume sens, mi se substituia. Dar cred că eram atunci foarte departe de sala tribunalului. De altfel avocatul meu mi s-a părut ridicol. A pledat foarte repede și pe urmă a și vorbit despre sufletul meu. Dar mi s-a părut că avea mult mai puțin talent decît procuro¬rul. "Și eu, a spus el, m-am aplecat asupra acestui suflet, dar, contrar eminentului reprezentant al ministerului public, am găsit ceva și pot să spun că am citit în el ca într-o carte des¬chisă". Citise că eram un om cinstit, un muncitor conștiin¬cios, neobosit, devotat firmei care-l folosea, iubit de toți și plin de compătimire față de suferințele altuia. Pentru el eram un fiu model care-și întreținuse mama atît cît putuse. În cele din urmă sperasem că o casă de odihnă i-ar da bătrînei confortul pe care mijloacele mele nu-mi îngăduiau să i-l procur. "Mă mir, domnilor, a adăugat el, că s-a făcut atîta zgomot în jurul acestui azil. Pentru că, în sfîrșit, dacă ar trebui să aducem o dovadă în ceea ce privește utilitatea și generozitatea unor asemenea instituții, ar trebui neapărat să spunem că statul însuși le subvenționează." Numai că el n-a vorbit de înmormîntare și eu am simțit că asta constituie o lipsă în pledoaria lui. Dar din pricina tuturor acestor fraze lungi, a tuturor acestor zile și a acestor ore interminabile în cursul cărora se vorbise de sufletul meu, am avut impresia că totul devenea o apă incoloră în care simțeam că mă cuprinde amețeala.
Despre sfîrșitul ședinței, îmi aduc aminte numai că, în timp ce avocatul meu continua să vorbească, a răsunat pînă la mine, străbătînd tot spațiul sălilor și pretoriilor, trompeta unui vînzător de înghețată. M-au năpădit amintirile unei vieți care nu-mi mai aparținea, dar în care aflasem cele mai sărace și mai durabile bucurii: miresme de vară, cartierul care-mi plăcea, un anumit cer de seară, rîsul și rochiile Mariei. Tot ce făceam de prisos în acest loc mi s-a urcat atunci ca un nod în gît și n-am mai avut decît o grijă, să se termine o dată și să mă întorc în celula mea ca să dorm. Abia dacă l-am ascul¬tat pe avocatul meu exclamînd, în încheiere, că jurații n-or să vrea să trimită la moarte un lucrător cinstit, pierdut de o clipă de rătăcire și cerînd circumstanțe atenuante pentru o crimă al cărui veșnic regret îl și tîram după mine ca pe cea mai sigură pedeapsă a mea. Curtea a suspendat ședința și avocatul s-a așezat sfîrșit de oboseală. Dar colegii lui au venit să-i strîngă mîna. Am auzit: "Minunat, dragă". Unul dintre ei m-a luat chiar drept martor : "Ce zici ?" mi-a spus el. Am aprobat, dar complimentul meu nu era sincer, pentru că eram prea obosit.
Totuși, afară ziua se apropia de sfîrșit și căldura nu mai era atît de mare. După cîteva zgomote care ajungeau pînă la mine din stradă, ghiceam farmecul serii. Noi eram aici, cu toții, în așteptare. Și ceea ce așteptam împreună nu mă privea decît pe mine. M-am uitat iar în sală. Totul era ca în prima zi. Am întîlnit privirea ziaristului cu haina cenușie și a femeii-automat. Asta m-a făcut să mă gîndesc că n-o căutasem cu privirea pe Maria în tot timpul procesului. N-o uitasem, dar eram foarte ocupat. Am văzut-o între Céleste și Raymond. Ea mi-a făcut discret cu mîna, ca și cum ar fi spus: "În sfîrșit", și am văzut fața ei ușor neliniștită care-mi zîmbea. Dar îmi simțeam inima ferecată și nici n-am putut să răspund zîmbetului ei.
Curtea a intrat din nou. Foarte repede li s-a citit juraților o serie de întrebări. Am auzit "vinovat de crimă"... "preme¬ditare"... "circumstanțe atenuante". Jurații au ieșit și eu am fost dus în cămăruța în care mai așteptasem. Avocatul a venit la mine: era foarte volubil și mi-a vorbit cu mai multă încre¬dere și cordialitate ca niciodată. Credea că totul va merge și că voi scăpa cu cîțiva ani de închisoare sau de ocnă. L-am întrebat dacă erau șanse de casare în cazul unei sentințe defavorabile. El mi-a spus că nu. Tactica lui fusese să nu depună concluzii scrise, ca să nu indispună juriul. Mi-a expli¬cat că nu se casa o sentință ca asta, fără motiv. Asta mi s-a părut evident și i-am dat dreptate. Privind lucrurile la rece, era cît se poate de firesc. Altminteri, ar fi prea multe hîrțoage inutile. "În orice caz, mi-a spus avocatul meu, mai avem și recursul. Dar sînt convins că sentința va fi favora¬bilă."
Am așteptat foarte mult, aproape trei sferturi de oră, cred. După aceea, s-a auzit o sonerie. Avocatul a plecat spunîndu-mi: "Președintele juriului are să citească răspun¬surile. Nu te vor duce în sală decît la citirea sentinței." S-au auzit uși trîntite . Fugeau oameni pe niște scări despre care nu știam dacă sînt aproape sau departe. Apoi am auzit o voce înăbușită citind ceva în sală. Cînd a răsunat iar soneria, cînd ușa boxei s-a deschis, a urcat spre mine tăcerea sălii, tăcerea și această ciudată senzație pe care am avut-o cînd am constatat că tînărul ziarist îmi ocolește privirea. Nu m-am uitat în partea în care se afla Maria. N-am avut timp pentru că președintele mi-a spus repede și într-o formă ciudată că mi se va tăia capul într-o piață publică în numele poporului francez. Mi s-a părut atunci că înțeleg sentimentul pe care-l citeam pe toate chipurile. Sînt convins că era respect. Jan¬darmii erau foarte blînzi cu mine. Avocatul și-a pus mîna pe mîna mea. Eu nu mă gîndeam la nimic. Dar președintele m-a întrebat dacă n-aveam nimic de adăugat. M-am gîndit puțin. Am spus: "Nu". Atunci m-au scos afară.


V

Pentru a treia oară am refuzat să-l primesc pe preot. N-am să-i spun nimic, n-am chef să vorbesc, o să-l văd și așa destul de curînd. În acest moment nu mă interesează altceva decît să scap din angrenajul mecanismului, să știu dacă inevitabi¬lul poate avea o ieșire. Mi-au dat altă celulă. Din ea, cînd stau întins, văd cerul si nimic altceva. Îmi petrec zilele pri¬vind pe fața lui declinul culorilor care preface ziua în noapte. Lungit, îmi pun mîinile sub cap și aștept. M-am întrebat poate de zeci de ori dacă există precedente de condamnați la moarte care să fi scăpat mecanismului impla¬cabil, să fi dispărut înainte de execuție, să fi rupt cordoanele polițiștilor. Îmi reproșam atunci că nu acordasem destulă atenție poveștilor despre execuții. Ar trebui să ne interesăm întotdeauna de aceste probleme. Nu se știe niciodată ce se poate întîmpla. Ca toată lumea, citisem asemenea relatări prin ziare. Dar existau cu siguranță lucrări de specialitate pe care n-avusesem niciodată curiozitatea să le consult. Acolo, poate, aș fi găsit povești cu evadări. Aș fi aflat că, într-un caz cel puțin, roata se oprise, că în această premeditare irezisti¬bilă, întîmplarea și norocul, o singură dată numai, schimba¬seră ceva. O singură dată ! Într-un sens, cred că asta mi-ar fi fost de-ajuns. Inima mea ar fi făcut restul. Ziarele vorbeau adesea de o datorie față de societate. Trebuia, după ele, s-o plătești. Dar acest lucru nu vorbește imaginației. Importanță avea numai o posibilitate de evadare, un salt în afara ritualu¬lui implacabil, o încercare irațională care să ofere toate șansele speranței. Firește, speranță însemna să fii doborît la coltul unei străzi, în plină goana, și de un glonț în zbor. Dar gîndindu-mă bine la toate, nimic nu-mi îngăduia acest lux, totul ni-l interzicea, mecanismul mă lua iar în stăpînirea lui.
În ciuda bunăvoinței pe care o aveam, nu puteam să accept această certitudine insolentă. Pentru că, în sfîrșit, era o dis¬proporție ridicolă între sentința care o provocase și desfășu¬rarea ei imperturbabilă din clipa în care această sentință fusese pronunțată. Faptul că sentința fusese citită la orele douăzeci mai degrabă decît la orele șaptesprezece, faptul că ea ar fi putut fi cu totul alta, că ea fusese dată de oameni care schimbă rufele, că fusese dată în numele unei noțiuni atît de imprecise ca poporul francez (sau german sau chi¬nez), mi se părea că toate acestea știrbeau mult seriozitatea unei asemenea hotărîri. Totuși, eram nevoit să recunosc că din secunda în care fusese luată, efectele ei deveniseră tot atît de sigure și de serioase ca prezența acestui zid de-a lungul căruia îmi striveam trupul.
Mi-am amintit, în acele momente, de o poveste pe care mama mi-o povestea în legătură cu tata. Eu nu-l cunoscu¬sem. Nu știam nimic precis despre acest om decît, poate, ceea ce-mi spunea atunci mama : se dusese să asiste la exe¬cuția unui asasin. Era bolnav numai la gîndul de a se duce. O făcuse totuși și, la întoarcere, vomitase aproape toată dimi¬neața. Tata mă dezgusta puțin pe atunci. Acum înțelegeam, era atît de firesc. Cum de nu observasem că nimic nu era mai important decît o execuție capitală și că, pe scurt, era singurul lucru cu adevărat interesant pentru un om! Dacă voi ieși vreodată din această închisoare, mă voi duce să văd toate execuțiile capitale. Greșeam, cred, gîndindu-mă la această posibilitate. Pentru că la gîndul de a mă vedea liber într-o zi, în zori, îndărătul unui cordon de polițiști, de partea cealaltă într-un fel, la gîndul de a fi spectatorul care vine să privească si care va putea vărsa după aceea un val de bucurie otrăvită îmi năpădea inima. Dar nu era înțelept din partea mea. Greșeam lăsîndu-mă tîrît astfel de asemenea presupuneri pentru că în clipa următoare îmi era atît de frig, încît mă ghemuiam sub pătură. Îmi clănțăneau dinții fără să mă pot stăpîni.
Dar, firește, nu poți să fii întotdeauna înțelept. Alteori, de pildă, făceam proiecte de legi. Reformam pedepsele. Observasem că esențial e să dai o șansă condamnatului. Una singură la mie, atîta ajungea ca să aranjezi o mulțime de lu¬cruri. Astfel mi se părea că s-ar putea găsi o combinație chi¬mică a cărei absorbție să ucidă pacientul (gîndeam: pacientul) în nouă cazuri din zece. El ar ști acest lucru, asta era condiția. Deoarece, gîndindu-mă bine, privind lucrurile cu calm, constatam că partea proastă a ghilotinei era că nu-ți lăsa nici o șansă, absolut nici una. O dată pentru totdeauna, pe scurt, moartea pacientului fusese hotărîtă. Era o afacere clasată, o combinație definitivă, un acord încheiat și asupra căruia nu mai era chip să revii. Dacă, prin absurd, lovitura dădea greș, urma s-o luăm de la început. În consecință, penibil era faptul că victima trebuia să dorească tocmai buna funcționare a mașinii. Spun că aceasta era partea proastă. E adevărat, într-un sens. Dar, în alt sens, eram nevoit să recu¬nosc că tot secretul unei bune organizări aici era. Pe scurt, condamnatul era obligat să colaboreze moralmente. Era în interesul său ca totul să decurgă fără nici o complicație.
Eram de asemenea nevoit să constat că pîna atunci avu¬sesem asupra acestor probleme idei care nu erau îndrep¬tățite. Mult timp am crezut - și nu știu de ce - că pentru a merge la ghilotină trebuie să urci pe eșafod, să urci trepte. Cred că era din pricina Revoluției din 1789, vreau să zic din pricina a tot ceea ce mă învățaseră sau mă făcuseră alții să văd în aceste probleme. Dar într-o dimineață mi-am amintit de o fotografie publicată de ziare cu ocazia unei execuții care a făcut vîlvă.
În realitate, mașina era așezată direct pe pămînt, în modul cel mai simplu din lume. Era mult mai îngustă decît credeam. Era destul de curios că nu-mi dădusem seama de asta mai dinainte. Mașina aceea din fotografie mă impresionase prin aspectul ei de operă de precizie, bine fini¬sată și strălucitoare. Îți faci întotdeauna idei exagerate despre ceea ce nu cunoști. Eram nevoit să constat că, dimpo¬trivă, totul era simplu : mașina este la același nivel cu omul care se îndreaptă spre ea. Ai merge spre ea așa cum ai merge în întîmpinarea unui om. Și asta era de asemenea penibil. Urcarea pe eșafod, ascensiunea în plin cer, imaginația găsea în acest caz de ce să se agate. Dar aici, mecanismul strivea totul: erai ucis cu discreție, cu puțină rușine și multă precizie.
Mai erau două lucruri la care mă gîndeam mereu: zorile și recursul meu. Mă stăpîneam totuși și încercam să nu mă mai gîndesc. Mă culcam, priveam cerul, mă străduiam să-mi concentrez atenția asupra lui. Căpăta culoarea verde, era seară. Mai făceam un efort ca să mă gîndesc la altceva. Îmi ascultam inima. Nu puteam să-mi închipui că zgomotul acesta care mă însoțea de atîta vreme ar fi putut vreodată să înce¬teze. N-am avut niciodată cu adevărat imaginație. Încercam totuși să-mi închipui o anumită secundă în care bătaia acestei inimi nu se va prelungi în mintea mea. Dar în zadar. Zorile
sau recursul meu erau aici. În cele din urmă îmi spuneam că cel mai înțelept ar fi să nu mă mai ostenesc degeaba.
În zori veneau, știam. Pe scurt, mi-am petrecut nopțile așteptînd aceste zori. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu luat prin surprindere. Cînd mi se întimplă ceva, prefer să fiu de Față. De aceea, în cele din urmă n-am mai dormit decît puțin ziua și, de-a lungul nopților, am așteptat răbdător ca lumina să se arate pe sticla cerului. Cel mai greu era ceasul incert în care știam că el acționează de obicei. Miezul nopții o dată trecut, așteptam și pîndeam. Niciodată urechea mea nu per¬cepuse atîtea zgomote, nu distinsese sunete atît de neînsem¬nate. Pot să spun, de altfel, că, într-un anumit fel, am avut noroc în toată această perioadă, de vreme ce n-am auzit nici¬odată un pas. Mama spunea adesea că nu ești niciodată pe deplin nenorocit. Îi dădeam dreptate în închisoare, cînd cerul se colora și cînd o zi nouă se strecura în celula mea. Pentru că, tot atît de bine, aș fi putut auzi pași și inima mea ar fi putut să plesnească. Chiar dacă cel mai mic foșnet mă făcea să mă reped la ușă, chiar dacă, cu urechea lipită de lemn, așteptam nebunește pînă ce auzeam propria mea respirație, speriat să constat că e răgușită și asemănătoare unui horcăit de cîine, pînă la sfîrșit inima nu plesnea și eu mai cîștigasem douăzeci și patru de ore.
În timpul zilei, eram ocupat cu recursul. Cred că am pro¬fitat cel mai mult de pe urma acestei idei. Îmi calculam efec¬tele și obțineam din gîndurile mele cel mai mare randament. Presupuneam întotdeauna cazul cel mai rău: recursul meu era respins. "Așadar voi muri." Mai repede decît alții, era evident. Dar toată lumea știe că viața nu merită să fie trăită. În fond, eu nu ignoram faptul că a muri la treizeci de ani sau la șaptezeci de ani nu are importantă deoarece, în mod fi¬resc ,în ambele cazuri, alți bărbați și alte femei vor trăi, și asta timp de mii de ani. Nimic nu era mai limpede, pe scurt. Tot eu muream, fie acum, fie peste douăzeci de ani, și clipa aceea mă stingherea puțin în raționamentul meu ,acest gol teribil pe care-l simțeam în mine la gîndul a douăzeci de ani de viață care va să vie. Dar n-aveam decît să-l înăbuș, închipuindu-mi ce ar fi gîndurile mele peste douăzeci de ani, cînd va trebui totuși să ajung acolo. Devreme ce murim, cum și cînd n-are importanță, e evident. Deci (și greu e să nu pierzi din vedere tot ceea ce acest "deci" reprezenta ca raționament), deci, trebuia să accept respingerea recursului meu.
Atunci, numai atunci aveam, ca să zic așa, dreptul, îmi îngăduiam într-un fel, să arborez cea de-a doua ipoteză: eram
grațiat. Penibil era că trebuia să-mi stăpînesc acest elan aprig al sîngelui și al trupului care-mi frigea ochii cu o bucu¬rie nebunească. Trebuia să mă străduiesc să înăbuș acest țipăt, să-l controlez. Trebuia să fiu chiar și în această ipos¬tază, firesc, ca să fac mai plauzibilă resemnarea mea din pri¬ma ipoteză. Ori de cîte ori reușeam, cîștigam un ceas de liniște. Asta, totuși, era de luat în considerație.
Într-un asemenea moment am refuzat încă o dată să-l primesc pe preot. Ședeam culcat și ghiceam apropierea serii de vară după o oarecare paloare a cerului. Tocmai respinse¬seră recursul meu și puteam să-mi aud undele sîngelui circulînd normal prin trup. N-aveam nevoie să văd preotul. Pentru prima oară după multă vreme, m-am gîndit la Maria. De mult nu-mi mai scria. În seara aceea m-am gîndit și mi-am spus că poate se plictisise să mai fie iubita unui condamnat la moarte. Asemenea lucruri se întîmplă. Cum aș fi putut să știu, cînd, în afara trupurilor noastre acuma despărțite, nimic nu ne lega și nu ne amintea unul altuia. Din acest moment de altfel, amintirea Mariei mi-ar fi fost indiferentă. Moartă, nu m-ar mai fi interesat. Găseam asta firesc, așa cum înțele¬geam foarte bine ca oamenii să mă uite după moartea mea. Nu mai aveau nimic de-a face cu mine. Nici nu puteam măcar să spun că era trist să te gîndești la asta.
Exact în acest moment a intrat preotul. Cînd l-am văzut, m-a scuturat un fior. El a băgat de seamă și mi-a spus să nu mă sperii. I-am spus că el venea de obicei în alt moment. Mi-a răspuns că era o vizită prietenească și n-avea nimic de-a face cu recursul meu despre care nu știa nimic. S-a așezat pe pat și m-a poftit să mă așez lîngă el.Am refuzat. Găseam totuși că are o înfățișare foarte blîndă.
A stat un timp jos, cu brațele pe genunchi, cu capul plecat, privindu-și mîinile. Erau fine si mușchiuloase, mă făceau să mă gîndesc la două fiare agile. Și le-a frecat încet una de alta. Apoi a rămas așa, cu capul mereu plecat, atît de multă vreme, încît eu am avut o clipă impresia că-l uitasem.
Dar și-a ridicat brusc capul si m-a privit drept în față : "De ce, mi-a spus el, refuzi să mă primești ?" Am răspuns că nu cred în Dumnezeu. A voit să știe daca sînt sigur de asta și am spus că nu aveam îndoieli asupra acelui lucru: asta mi se părea o problemă fără importantă. El s-a lăsat atunci pe spate și s-a sprijinit de perete punîndu-și palmele pe coapse. Aproape fără să pară că-mi vorbește, mi-a atras atenția că uneori erai sigur de ceva și, în realitate, nu erai. Eu nu spu¬neam nimic. El s-a uitat la mine și m-a întrebat: "Ce părere ai ?" I-am răspuns că e posibil. În orice caz, eu poate nu eram sigur de ceea ce mă interesează cu adevărat, dar știam precis ceea ce nu mă interesează. Și tocmai lucrul despre care-mi vorbea el nu mă interesa.
Și-a întors privirea de la mine și, tot fără să-și schimbe poziția, m-a întrebat dacă nu vorbeam astfel din prea mare disperare. I-am explicat că nu eram disperat. Mi-era numai frică, asta era firesc. "Dumnezeu te-ar ajuta atunci, a obser¬vat el. Toți cei pe care i-am cunoscut în situația dumitale se întorceau spre El". Eu am convenit că acesta era dreptul lor. Asta dovedea de asemenea că ei aveau timp. Cît despre mine, eu nu voiam să fiu ajutat și îmi lipsea tocmai timpul ca să mă interesez de ceea ce nu mă interesa.
Atunci mîinile lui au avut un gest de enervare, dar s-a stăpînit și și-a aranjat cutele sutanei. După ce a terminat, mi s-a adresat numindu-mă "prietene": dacă îmi vorbea astfel nu o făcea din pricină că eram condamnat la moarte; după părerea lui, toți eram condamnați la moarte. Dar l-am între¬rupt spunîndu-i că nu e același lucru și că, de altfel, nu putea să fie, în nici un caz, o consolare. Desigur, a recunoscut el. "Dar vei muri mai tîrziu dacă nu vei muri azi. Aceeași pro¬blemă se va pune atunci. Cum vei întîmpina această grea încercare ?" Am răspuns că o voi întîmpina exact cum o întîmpin acum.
El s-a ridicat în picioare la aceste cuvinte și m-a privit drept în ochi. Era un joc pe care-l cunoșteam bine. Mă dis¬tram așa adesea cu Emmanuel sau cu Céleste și, în general, ei coborau întîi ochii. Preotul cunoștea și el bine acest joc, mi-am dat seama imediat: privirea lui nu șovăia. Și nici vocea nu i-a șovăit cînd mi-a spus: "N-ai așadar nici o speranță și trăiești cu gîndul că vei muri cu totul ?" "Da", am răspuns.
Atunci a lăsat capul în jos și s-a așezat la loc. Mi-a spus că mă compătimește. Socotea asta imposibil de suportat pentru un om. În ce mă privește, am simțit numai că începe să mă plictisească. M-am întors la recursul meu si m-am dus sub lucarnă. Mă sprijineam cu umărul de zid. Fără să-l urmăresc cu atenție, am auzit că începea iar să-mi pună întrebări. Vorbea cu o voce neliniștită și insistentă. Am înțeles că era emoționat și l-am ascultat mai atent.
Era convins, spunea el, că recursul meu va fi admis, dar purtam povara unui păcat de care trebuia să mă eliberez. După el, justiția oamenilor era nimic, iar justiția lui Dumne¬zeu era totul. I-am atras atenția că cea dintîi mă condam¬nase. Mi-a răspuns că, în felul acesta, ea nu-mi spălase păcatul.
I-am spus că nu știam ce este păcatul. Mi se spusese numai că eram vinovat. Eram vinovat, plăteam, nu mi se putea cere nimic mai mult. În clipa aceea ei s-a ridicat iar în picioare și m-am gîndit că în această celulă atît de strîmtă, dacă voia să se miște, n-avea de ales. Trebuia să se așeze sau să se scoale în picioare.
Þineam ochii ațintiți în pămînt. A făcut un pas spre mine și s-a oprit, ca si cum n-ar fi îndrăznit să se apropie. Privea cerul printre zăbrele. "Te înșeli, fiule, mi-a spus, ți s-ar putea cere mai mult. Þi se va cere, poate." - "Și ce anume ?" - "Þi s-ar putea cere să vezi." - "Să văd, ce ?"
Preotul s-a uitat în jurul lui și a răspuns cu o voce care mi se părea deodată foarte obosită : "Din toate aceste pietre picura durere, o știu prea bine. Nu le-am privit niciodată fără tulburare. Dar în fundul sufletului știu că cei mai păcătoși dintre voi au văzut ieșind din întunericul lor un chip dumnezeiesc. Acest chip ți se cere să-l vezi."
M-am enervat puțin. I-am spus că erau luni de cînd pri¬veam aceste ziduri. Nu era nimic și nimeni pe lume pe care să-l cunosc mai bine. Poate, e mult de atunci, am căutat aici un chip. Dar acest chip avea culoarea soarelui și flacăra do¬rinței : era acela al Mariei. Îl căutasem în zadar. Acum se sfîrșise. Și în orice caz, nu văzusem apărînd nimic din sudoa¬rea pietrei.
Preotul m-a privit cu un soi de tristețe. Stăteam acum cu tot spatele sprijinit de zid și lumina zilei mi se scurgea pe frunte. El a spus cîteva cuvinte pe care nu le-am auzit și m-a întrebat foarte repede dacă îi dau voie să mă îmbrățișeze. "Nu", am răspuns. El s-a întors și s-a îndreptat spre peretele peste care și-a trecut încet mîna: "Iubești deci atît de mult acest pâmînt ?" a șoptit. Eu n-am răspuns.
A rămas așa mult timp, cu spatele la mine. Prezența lui mă stingherea si mă irita. Eram gata să-i spun să plece, să mă lase singur, cînd a exclamat deodată cu un soi de furie, întorcîndu-se spre mine: "Nu, nu pot să te cred. Sînt sigur că ți s-a întîmplat să dorești o altă viață." I-am răspuns că bineînțeles, dar asta nu avea mai multă importantă ca a dori de pildă să fii bogat, să înoți foarte repede sau să ai o gură mai frumoasă. Era de același ordin. Dar el m-a oprit și voia să știe cum vedeam eu această viață. Atunci am strigat: "O viață în care aș putea să-mi amintesc de aceasta de aici" și pe loc i-am spus că mă săturasem. Ar mai fi vrut să-mi vorbească, dar eu m-am apropiat de el și am încercat să-i explic pentru ultima oară ca nu-mi mai rămînea decît puțin timp. Nu voiam să-l pierd cu Dumnezeu. A încercat să schimbe su¬biectul, întrebîndu-mă de ce-i spuneam "domnule" și nu "părinte". Asta m-a enervat și i-am răspuns că nu era părin¬tele meu: era de partea celorlalți.
- Nu, fiule, a spus el punîndu-mi mîna pe umăr. Sînt cu tine. Dar nu poți să știi asta pentru că ți-e sufletul orbit. Mă voi ruga pentru tine.
Atunci, nu știu de ce, s-a rupt ceva în mine. Am început să urlu din toate puterile, l-am insultat și i-am spus să nu se roage. Îl apucasem de gulerul sutanei. Îmi vărsăm asupra lui tot focul inimii în scăpărări amestecate cu bucurie și furie. Avea o înfățișare atît de sigură de el, nu-i asa ? Totuși, nici una din certitudinile lui nu făcea cît un fir de păr din capul unei femei. Nici nu era măcar sigur că e în viață de vreme ce trăia ca un mort. Pe cînd eu parcă aveam mîinile goale. Dar eram sigur de mine, sigur de orice, mai sigur decît el, sigur de viața mea și de moartea ce avea să vie. Da, n-aveam decît atît. Dar cel puțin stăpîneam acest adevăr tot atît cît mă stăpînea și el pe mine. Avusesem dreptate, mai aveam încă dreptate, aveam întotdeauna dreptate. Trăisem într-un fel și aș fi putut trăi într-alt fel. Făcusem ceva și nu făcusem altceva. Nu făcusem un lucru, dar făcusem altul. Ei și ? Era ca și cum așteptasem tot timpul această clipă și acești zori în care voi da socoteală. Nimic, nimic nu avea importanță și știam bine de ce. Și el știa de ce. Din străfundul viitorului meu, în tot timpul acestei vieți absurde pe care o dusesem, un suflu obscur urca spre mine străbătînd anii care încă nu veniseră și acest suflu egaliza în drumul lui tot ceea ce mi se propunea atunci, în anii nu cu mult mai reali pe care-i trăiam. Ce importanță avea pentru mine moartea celorlalți, dragostea de mamă, ce importanță avea Dumnezeul preotului, viețile pe care le ale¬gem, destinele pe care le alegem, cînd un singur destin tre¬buia să mă aleagă pe mine însumi și o dată cu mine miliarde de privilegiați care, ca și el, se considerau frații mei. Înțele¬gea el oare ? Toată lumea era privilegiată. Nu erau decît privilegiați. Ceilalți, de asemenea, vor fi condamnați într-o zi. Și el va fi condamnat. Ce importanță avea dacă, acuzat de crimă, era executat pentru că nu plînsese la înmormîntarea mamei sale ? Cîinele lui Salamano tăcea tot atît cît nevastă-sa. Femeiușca-automat era la fel de vinovată ca și parizianca pe care Masson o luase de nevastă sau la fel ca Maria, care voia ca eu s-o iau de nevastă. Ce importanță avea faptul că Raymond era amicul meu, ca și Céleste, care valora mai mult decît el ? Ce importanță avea faptul că Maria întindea astăzi gura unui alt Meursault ? Înțelegea el oare acest condamnat și că din străfundul viitorului meu... Mă înnecam urlînd toate astea. Dar paznicii îmi și smulseseră preotul din mîini și mă amenințau. Totuși, el i-a liniștit si m-a privit un timp în tăcere. Avea ochii plini de lacrimi. S-a întors și a dispărut.
După plecarea lui m-am calmat. Eram epuizat și m-am trîntit pe pat. Cred că am dormit, pentru că m-am trezit cu stelele în față. Zgomotele cîmpiei urcau pînă la mine. Mi¬resme de noapte, de pămînt și de sare îmi răcoreau tîmplele. Încîntătoarea pace a acestei veri adormite pătrundea în mine ca o maree. În acel moment și la capătul nopții, sirenele au început să urle. Ele anunțau plecări spre o lume care acum îmi era de-a pururi indiferentă. Pentru prima oară, după foarte multă vreme, m-am gîndit la mama. Mi s-a părut că înțeleg de ce la sfîrșitul vieții își luase un "logodnic", de ce se jucase iar de-a începutul. Acolo, acolo, de asemenea, în jurul acestui azil în care viețile se sting, seara era un fel de răgaz melancolic. Atît de aproape de moarte, mama trebuie să se fi simțit eliberată și pregătită să trăiască iar totul de la început. Nimeni, nimeni n-avea dreptul s-o plîngă. Și eu, la rîndul meu, m-am simțit gata să trăiesc iar totul de la început. Ca și cum această furie m-ar fi izbăvit de tot răul, m-ar fi golit de speranță, în fața acestei nopți încărcate de semne și de stele, mă deschideam pentru prima oară tandrei indiferențe a lumii. Simțind-o atît de asemănătoare mie, atît de frățească în sfîrșit, mi-am dat seama că fusesem fericit și că mai eram. Pentru ca totul să se consume, pentru ca să mă simt mai puțin singur, nu-mi mai rămînea decît să doresc în ziua exe¬cuției mele mulți spectatori care să mă întîmpine cu strigăte de ură.
-----------------------------