ești vulpea acrită de strugurii la care nu ajunge! - îi remarcă urletul în urechea stîngă cu trîntirea ușii din dreapta pentru restabilirea echilibrului, iar ideea vulpii zăcu cîteva minute bune în anticamera memoriei active (e poetă, din cauza asta vede în metafore, dar îi va trece cu ocazia prozei de față sau așa a promis)

se postează în prag, zărește o bucată de tencuială căzută și se zbate spre analizarea noii stabilizări în criză: precis asta nu e o simplă izbucnire, totul s-a epuizat între noi (de parcă ar fi fost vreun tot între noi), zise în concluzie (ce de z-uri într-o singură frază!, mai spuse, noroc cu paranteza)

aprinde o țigară (ce bună ar fi acum o bere rece) și privește jurnalul (își propusese să scrie cel puțin două pagini pe zi și nimic pînă acum; deschide caietul, apoi îl inchide, atît, de doua luni, patru zile și unsprezece ore, conștiincios, este riguroasă la calcule),
scrie: “ești vulpea”, se uită lung, șterge, rupe pagina, scrie din nou ești vulpea, aruncă jurnalul: renunță definitiv (cine mai scrie jurnale în ziua de azi?! - un jurnal literar voia sa creeze, de aici problema, complexele, frustrările)

poate că are dreptate, o singură dată are și el dreptate, își spune în sine (unde altundeva?), în unica dată cînd a glăsuit omenește, asta ar fi oarecum de interes, altfel de obicei nu e un tip credibil: latră, adică emite semnale de comandă sau de răspuns la comandă și o submulțime aparținînd sunetelor de plăcere și de plictiseală (confundabile) în rest, la fel ca toți barbații din viața mea, conchise iar, nimic, totuși, o excepție nu e decît un minuscul accident, absolut nesenzațional, deci ce să fi fost de jurnalizat? (că e o reluare, că se întîmplă cu absolut - ii place mult cuvîntul absolut - toți oamenii cunoscuți: asta ar fi fost de consemnat, “cum toți pe care îi știu habar nu au să se exprime sau nu au ce să exprime”, interesant! dar nu e literar, m-am documentat – și e concluzia finală.)

țigară, bere, caiet nou, de data asta: roman (hotărît)
– ce bine e să iei decizii și să le urmezi! -

introducere (de încălzire)

o vară toridă, banal de toridă credeți voi, dar, de fapt, este infernal de toridă, atît de infernal de toridă încît ușile nu se mai închid iar sunetele sînt dizolvate imediat, picătură cu picătură, în transpirația care iți curge direct în timpane inclusiv la ora unu noaptea (acum ați înțeles)

bla, bla, bla, apar personajele, le descriu, el așa, blond cu mușchi, ea așa, brunetă clepsiformă, circa douăzeci de ani etc, atmosfera e și mai încinsă etc etc

dialog (obligatoriu, altfel fug cititorii de romane) pre-cuprins între doi vecini (observatori)

întrebare: de ce vulpea nu ajunge la struguri?
răspuns: pentru că e micuță.

cuprins

povestitor: se trîntește ușa (semn că a început acțiunea), el țipă (se suprapune fraza cu vulpea), ea rămîne în prag oarecum nudă și deconcertată (prim plan), analitică, deschide jurnalul, bagă aia cu vulpea din nou, stop cadru pe trandafirul japonez din logie care tocmai înflorise deși era foarte batrîn, nu i se mai dădeau șanse - hei, scrii un roman, nu scenariu de film!

reiau, povestitor: vecinii aveau ferestrele foarte apropiate, udau florile de pe pervarz (fiecare cu pervazul lui), puneau rufele la uscat și conversau despre spiritul comunitar fiind îngrijorați în special în contextul globalizarii rapide de lipsa de moralitate adusă din occident, ca de pildă, ce o mai fi de făcut, ce se mai poate face, nimic, au trecut vremurile, au trecut… și ai văzut az’ cum stătea în prag? da, am văzut-o, imediat după ce el a trîntit ușa de mi s-a trezit copilul și a țipat, da’ asta nu e nimic, purta o bluză roșie, da – exact- roșie, da, și era în papuci, îhîm, cred că s-au desparțit, precis, că tinerii nu știu decît să se drogheze, nu mai știu ce e aia familie, responsabilitate, educație, decență, nimic, așa e, dar măcar poate o să avem liniște, că dumnealor în fiecare noapte… , da, probabil că sînt și traficanți, ea așa de micuță, nu ai fi spus că e în stare, e femeie, ce vrei să spui cu femeile, nu, el a corupt-o, doar ai văzut cum se îmbracă și mereu cară nu știu ce în sacoșele alea cică de la supermarket, așa o fi, fug că mi se arde vînăta, vorbim mai încolo, bună seara, bună seara; ea stă în prag cu gîndul de a scrie în jurnalul început acum vreo trei luni, scrie, taie, rupe, scrie iar (știm din prefață); sună telefonul – e mama: ce faci?, bine, mă uitam la televizor, nu e bine sa te uiți la televizor, nu e bine și de fapt nu mă uitam la televizor, am spus și eu așa, ai dreptate, nu e bine, ai mîncat?, da, ce?, roșii cu brînzică, cam tîrzie ora pentru roșii cu brînzică, mănîncă și tu mai puțin și nesărat, ai dreptate, de mîine, și mai lasă televizorul ăla, dar nu mă uitam la televizor, și lasă internetul, ai dreptate, las tot, noapte bună, stai să iți mai spun…, noapte bună; e noapte, așadar, și îngrozitor de cald totuși (nu se inventase aerul condiționat deși internetul deja luase avînt în țara aceea), lacul arăta că nu are nuferi, bufnițele că nu au șoareci, nimic nu mai funcționa normal; urma să se producă o crimă în consecință

bla, bla, crima, rezolvarea ei, Poirot și restul, probabil și Sandra Brown etc etc, restabilirea echilibrului, vine o poantă (amuzantă) pe replica personajului central

final: o imagine potrivită moralei: vulpea (de descris artistic coada, cașcavalul furat, strugurii inaccesibili etc)

postfața autoarei: dau cuvîntul criticului și prietenului meu, domnului aici de față (aplauze), nu înainte de a mulțumi familiei care m-a făcut, societății care m-a crescut și Dîmboviței (aplauze prelungite).