Cătălin nu va uita niciodată prima ședință de cobaltoterapie a lui Luca. Secția de radioterapie a spitalului Elias era la subsol. Când copilul a văzut că liftul, în loc să urce, cum știa el că se întâmplă ori de câte ori o vizitau la bloc pe mătușa Irina, începe să coboare, s-a întors întrebător spre tatăl lui. Cătălin l-a privit cu dojană, făcându-i un semn din cap spre liftiera care croșeta, absentă parcă la problemele bolnavilor, pe care îi transporta zilnic de ici-colo. Când ieșiră din lift, Cătălin se opri și îi spuse pe un ton mustrător:
- Ai văzut că nu eram singuri, nu? Altădată, nu mai pune astfel de întrebări...că nu-ți pot răspunde mereu la ele...mai ales cu alții de față!
- Da, tati! Iartă-mă, dar dintr-odată mi s-a făcut frică. Niciodată nu am mai mers de la parter cu liftul... în jos...
Cătălin surâse și îi mângâie părul cârlionțat, cu multe vârtejuri năzdrăvane.
- Te-am iertat. Știi că eu te iert întotdeauna. Orice ai face. Și, nu mă plâng...ai cam făcut destule...!
- Aici suntem la ...acolo, unde a zis domnul doctor...? îl întrebă Luca, înciudat că nu găsise sub cutele frunții denumirea secției, care i se păruse de la bun început atât de greu de pronunțat.
- Da, suntem la cobaltoterapie. Suntem atât de jos, întrucât aici trebuie ca orice analiză să se facă în liniște, departe de aglomerația și larma de pe secții. Ai văzut și tu ce mai sporovăiesc oamenii în fața cabinetelor medicale, ce vânzoleală este ca într-un furnicar. Aici nu va fi așa, ai să vezi!
Într-adevăr, pătrunseră pe un hol, care cobora într-o pantă destul de accentuată și ajunseră la secretariat. Cătălin, ținându-l de mână pe Luca îi întinse secretarei trimiterea de la doctorul Stamatescu.
- Bună ziua, doamnă, am o trimitere pentru câteva ședințe de cobaltoterapie.
Secretara, care inițial nu zărise statura lui Luca de după ghișeul la care stătea, îi zâmbi protocolar lui Cătălin, dar mai apoi, după ce văzu vârsta pacientului de pe biletul de trimitere, se ridică un pic de pe scaun, ca să-l zărească pe copil și se întristă dintr-odată.
- Va să zică, avem un cavaler în toată puterea cuvântului, continuă ea, disimulându-și regretul din glas. Luca...Luca Dumitrescu... Frumos nume...Ești la grădiniță?
- Da, răspunse Luca, însuflețit că doamna dialoga cu el ca și cu un om mare. La grupa mare...
- Aha, înțeleg! Bine, uite acesta este carnetul pe care vor fi trecute toate ședințele de radioterapie. O să-ți placă acolo în cabinet. Ai să vezi, numai beculețe colorate ca într-un pom de iarnă. Vă rog să respectați programarea. În fiecare zi trebuie să fiți aici la ora 13. După aceea intră tura de după-amiază și pierdeți ședința pe ziua respectivă!
Plecară spre cabinetul de cobaltoterapie. De o parte și de alta a holului pe pereții pictați într-un albastru marin odihnitor tronau picturi cu imagini din natură, iar din difuzoarele ingenios mascate se auzeau frânturile pianului lui Kleiderman, care te liniștea prin armonia sunetelor, reverberate de acustica extraordinară a culoarelor.
- Parcă am fi între valuri, la mare, tati! îi spuse Luca, privind la albastrul ce îmbrăca pereții într-o lumină caldă.
- Ai dreptate! Dacă ții ochii întredeschiși și auzi doar muzica, mai lipsesc valurile care să se spargă de maluri...
- Dar de ce cântă muzica aici, tati? Doar este un spital!
- Vezi, tu, pentru ca fiecare bolnav să uite pentru o clipă de durerea și de tristețea lui. Muzica întotdeauna te liniștește...!
Dar în ciuda acestor asigurări, pe care Cătălin se străduia să i le incumbe fiului său, simțea că mâna lui mică, pe care acesta o ascunsese în căușul palmei lui, asuda din ce în ce mai puternic și un tremur imperceptibil îi străbătea în răstimpuri trupul băiatului. Cătălin se opri și îl privi pe Luca cu seriozitate.
- Să nu-mi spui că ți-e frică? i se adresă el, luându-l cu ambele mâini de umeri, protector.
Luca încercă să schițeze o grimasă de om mare, căruia nu-i păsa de nimic, dar când observă privirea pătrunzătoare a tatălui, îl cuprinse cu ambele mâini de mijloc și se lipi de el, îngăimând:
- Nu...nu mi-e frică...nu cred că mi-e frică...
În aceiași clipă pe lângă ei trecu o asistentă, care-l privi pe Cătălin, ca și cum i-ar fi spus: „Ce s-a întâmplat? Aveți nevoie de ceva?”. Cătălin ridică din sprâncene și din umeri, fiindcă răspunsul ar fi fost unul simplu și firesc: „E un copil. Doar un copil. Și îi este frică de ce va urma acolo, jos. Azi este prima ședință”.
Când ajunseră în dreptul cabinetului, pe care era scris cobaltoterapie, Luca observă că pe scaunele tapițate stăteau numai oameni mari. Niciun copil. Se întoarse spre Cătălin și îi șopti la ureche:
-De ce aici sunt numai oameni mari? Unde sunt copiii?
Cătălin simți cum întrebarea îl săgetează adânc în suflet. Ce să-i răspundă? Că alți copii erau sănătoși și că poate nu vor călca niciodată pe culoarele astea albastre ca valurile mării scufundate în acorduri liniștitoare?
- Probabil, că nu au azi programare. Dar nu asta este important, că doar nu am venit aici să ne jucăm, ci să ne însănătoșim! Ai uitat ce ți-a spus doctorul Stamatescu?
Când Cătălin intrase cu Luca în cabinet și asistentele îl rugară să aștepte afară, băiatul avea pe chip deznădăjduirea întruchipată, dar una din asistente, obișnuită cu astfel de scene, îi spuse:
- Luca, trebuie să-l lăsăm pe tati să aștepte afară. Cât timp noi facem razele, o să vorbim lucruri, pe care el nu trebuie să le audă...Știi, de câte ori vin copiii aici la noi în cabinet, aflăm lucruri nemaipomenite despre năzbâtiile pe care ei le fac și eu cred că nu e bine să ajungă la urechile părinților aceste mici secrete.
- În afară de mine mai vin și alți copii aici?
- Păi, ce, credeai că ești singurul? O mulțime! Poate o să-i cunoști, să te împrietenești cu ei. Hai, hai, acum să începem tratamentul. Gândește-te că ești cu mama ta aici. Și noi avem copii acasă, cam de vârsta ta. Și noi suntem tot mame bune, așa cum am auzit că este și mămica ta.
- Și ceilalți copii, adică copiii dumneavoastră, vin și ei la tratament aici?
Asistentele se priviră pentru o clipă neputincioase în fața acestei inocențe dezarmante. Apoi una dintre ele îi spuse:
- Au făcut și ei radiografii ca și tine. Așa că nu ești singurul care le faci.
La ieșirea din sala de radioterapie, Luca era palid și se clătina ușor pe picioare. Dar sufletul lui mare de copil încerca să nu transmită celor din jur suferința, prin care era vădit că trecea. Îi zâmbi palid lui Cătălin, apoi îi arată pe tâmpla stângă și apoi pe dreapta două semne, ca făcute cu un ac, de un vinețiu întunecat.
- Vezi, tati, doamnele asistente mi-au spus că acum cu semnele astea două fac parte din echipajul de pe „Leda” un satelit numai al copiilor cu care voi zbura prin univers. M-a cam durut, dar sper să mă obișnuiesc. Și doamna aceea de la programări a avut dreptate. Peste tot sunt numai beculețe colorate, ca într-un pom de iarnă...Abia aștept să vină Crăciunul, să-l împodobesc și eu pe al meu...
Cătălin îl strânse la piept și o tristețe nemărginită îi sui din stomac, oprindu-se în cerul gurii, devenit uscat și amărui de otrava neputinței în fața durerii fiului său. În acea zi la plecare, se întersectară pe hol cu un alt părinte, care venea la tratament cu fiica lui. O fetiță cam de vârsta lui Luca și care avea întipărită pe obrăjorii catifelați o imensă neliniște. Ochii lui Luca se luminară pentru o clipă. Se opri în fața fetiței și îi întinse mâna, spunându-i dezinvolt:
- Pe mine mă cheamă Luca...Poate ne mai vedem aici, la radiografie...
Tatăl fetiței, amuzat de situație, îl mângâie pe creștet, apoi îi spuse :
- Noi avem programare numai după-amiaza, în fiecare zi. De la ora 14,30. Poate ne mai vedem!
Cătălin se întoarse spre Luca și amândoi își uniră gândurile într-unul singur. Se duseră direct la secretariat și reușiră să obțină o progamare zilnic de la ora 14,45, așa încât Luca să poată să o mai vadă pe fetiță. De atunci băiatul nu mai fu singur și clipele petrecute cu Elvira, fata cu care se împrietenise, erau clipe așteptate de amândoi. Nu mai erau doar ei, pitici cu suflete de oameni mari, între oamenii aceia maturi, triști și tăcuți, care invadau în fiecare zi holul cu irizări de mare senină.
Trecură cele 15 zile ale primei etape de tratament, dar starea psihică și fizică a lui Luca nu se îmbunătățise deloc. Urmase apoi clipa tragică, când într-o seară, la baie, copilul observase că îi cad smocuri mari de păr. O privise pe Ștefania cu atâta nedumerire, încât aceasta fu nevoită să-i dea cât de cât o explicație plauzibilă.
- Probabil, de la șamponul ăsta nesuferit, puiul mamii! Trebuie să-l schimbăm neapărat!
Dar Luca, pe care parcă dintr-o dată boala aceea nemiloasă îl maturizase, îi spuse cu glas stins.
- Nu e de la șampon, mamii, ascultă-mă pe mine! Nu e de la șampon! Am mai văzut oameni fără păr, dar fără păr deloc! Acolo, la tratamente...Cred că asta este cauza...
Când venise de la servici, Cătălin îl găsise cu ochii măcinați de lacrimi, umflați ca albia a două râuri gata-gata să-și iasă din matcă.
- Ce s-a întâmplat, Luca? Te-a certat mami?
- Nu, nu tati. Uită-te și tu. A început să-mi cadă părul, așa ca la oamenii aceia de acolo de la sala de tratament. Tu mi-ai spus că ei s-au operat și de aceea nu mai au păr. Dar acum înțeleg că nu din cauza aia. Ci de la tratament.
- Nu trebuie să faci un capăt de țară din asta? Ce, n-ai mai văzut copii tunși? La tine, la grădiniță, în grupă, nu sunt?
- Ba da! Doar doi, dar ei s-au tuns, pe când mie îmi cade părul de tot...o să fiu de râsul tuturor!
- Ce vorbă e asta?
- Da, că tu nu știi cum e între copii. Întotdeauna râd unii de alții pentru cine știe ce lucru mărunt, darmite când m-or vedea fără păr deloc...!
Singurul lucru pe care Cătălin mai putea să-l facă, pentru a-l face să nu mai sufere, era să se dea pe el drept exemplu. Așa procedase mereu, când dorise să-l învețe un lucru care să-i fie folositor în viață. Așa că a doua zi, când Cătălin apăru ras în cap în casă, Luca se lumină la față și începu să bată din palme.
- Mami, mami, vino să vezi, tati nu mai are păr deloc în cap!
- Vezi, puiul tatii, vezi! Și de mine nu a mai râs nimeni la servici. Acum, când o să mai vin la grădiniță să stau de vorbă cu doamna educatoare, să văd ce năzbâtii ai mai făcut, o s-o rugăm să nu mai aprindă lumina. Chelia mea...
- Și cu a mea...spuse Luca entuziast...Și cu a mea. Fiindcă am s-o rog pe mama să mă ducă și pe mine mâine la frizer...
- Bun. Deci cheliile noastre vor ține loc de becuri...
Era pentru prima dată de la începutul tratamentului când Luca zâmbea. Începuse însă în scurt timp și administrarea de citostatice. Dar nici chimioterapia, nici atmosfera pe care cei doi părinți se străduiau să o țeasă în jurul lui nu păreau că dau roade. Într-o seară, Ștefania întârziase mai mult decât de obicei. Când intrase în casă, Cătălin și Luca se jucau cu trenulețul electric.
- Ce fac bărbații mei? întrebă ea, privindu-i duios pe amândoi.
- Suntem în tren, mami, plecăm spre munte! Acum stăm la semnal, la Sinaia...
- Cătă, i se adresă ea nerăbdătoare parcă soțului. Vreau să discutăm ceva, numai noi doi...
- Tocmai acum? O să primim liber și trebuie să punem trenul în mișcare. Altfel ne încrucișăm la Predeal cu Intercity-ul de Viena!
- Lasă-l pe Luca un pic singur, se descurcă mai bine la jocul ăla decât tine. Vino, te rog, am de discutat ceva serios cu tine!
Cătălin promise că va reveni imediat pentru a fi de față când acceleratul lor se va întâlni la semnal cu rapidul vienez și îi făcu un semn scurt din ochi băiatului, ceea ce ar fi trebuit să însemne: „Ce să-i faci, așa este viața noastră, a bărbaților. Trebuie să ne punem mereu la mintea femeilor și să le ascultăm!”. Luca ridică degetul mare în semn de OK și își văzu mai departe de joc. Ștefania intră în bucătărie și începu să pregătească cafeaua.
- Cătă, eu am avut un vis azi-noapte! Am vrut să ți-l povestesc dimineață, dar erai grăbit să pleci la firmă.
- Vise...iarăși vise! Ștef, zău, viața asta este făcută din bucăți de realitate crudă, uneori nedreaptă, nu din vise...
- Și atunci ce să facem? Să nu mai visăm? Să ne racordăm creierele la cine știe ce stimulator electric, în așa fel încât somnul nostru să fie o derulare stearpă de imagini albe, ca într-un pustiu de gheață arctic? Am visat! Și visul ăsta este legat de Luca. Și oricâte argumente mi-ai aduce nu vreau să le ascult..nu...nu...nu!
Și femeia izbucni într-un plâns nervos, care o făcea să tremure din tot corpul. Căzu pe un scaun neputincioasă, ca și cum toate durerile știute și neștiute ale lumii îi doborâseră umerii tineri.
- Bine, bine, nu trebuie să faci atâta caz pentru niște cuvinte ale mele, o liniști Cătălin. Știi bine că eu am fost întotdeauna mai dintr-o bucată, nu ca tine, o romantică...
- Aici nu e vorba de romantism. Este vorba de viața copilului nostru...!
- Atunci spune, te ascult și îți promit că nu am să te întrerup...Deși, îmi cam imaginez despre ce este vorba...
- Chiar dacă îți imaginezi, ar fi bine să mă asculți până la capăt...Eram singură, pe o plaje pustie...Tu și Luca erați undeva, în larg, pe o hidrobicicletă. Deodată orizontul s-a întunecat, a început să bată un vânt dinspre larg și valurile până atunci domoale s-au răzlețit, încât uneori voi doi nu vă mai zăreați. V-am strigat, dar vuietul mării și scâncetul vântului au dus vorbele mele în cu totul altă parte. Marea era înfuriată de-a binelea și un val de 5-6 metri înălțime s-a spart de mal. V-am văzut pe amândoi, căzuți în apă, hidrobicicleta dispăruse sub valuri și am început să strig. Și să plâng. De undeva din spatele meu, dinspre un munte împădurit, a coborât o femeie. Îmbrăcată în argint și porfiră scumpă. A întins mâna, v-a ridicat din valuri, așa cum ai ridica două gâze neajutorate și v-a așezat pe amândoi în palma ei sidefie. Apoi v-a luat fără să-mi spună un cuvânt și a dispărut cu voi pe sub poala muntelui, dincolo de pădure. M-am trezit leoarcă de sudoare, în lacrimi, am vrut chiar atunci să te scol, dar dormeai profund. Așa că mi-am zis că e mai bine să trec azi pe la părintele Lavrentie, pe la mânăstire, și să-i povestesc visul...
- Eram sigur...eram sigur că e vorba iar de chestiile astea religioase, care de la un timp nu-ți dau pace...Tu știi care este părerea mea...
- Știu...cum să nu știu...! Cum aș putea să uit faptul că niciodată nu ai vrut să intri măcar o dată în mânăstire, că ai rămas mereu în curtea ei, în parcare, fumând țigară după țigară, până ai fost luat la rost de călugării de acolo...Și niciodată nu ți-am reproșat lucrul ăsta. Așa încât, ai face bine, să-ți ții pentru tine părerile personale privind credința mea...Am acceptat toate metodele medicale posibile pentru Luca. Chinul razelor, stările emetice de după chimioterapie, anemia lui puternică, până și căderea părului... Îmi este de ajuns ajutorul de la oameni...! De la medicină...! Trebuie să mai fie ceva care să-l poată salva pe Luca...Și nu mă las până nu descopăr acel lucru miraculos...!
- Bine, bine, o mângâie, Cătălin, hai pune-ți cafeaua și povestește-mi, ce ți-a zis Lavrentie?
- Părintele ne știe durerea și mi-a spus că el crede că visul nu poate avea decât o singură interpretare: femeia din vis este Maica Domnului, marea este Marea Egee și muntele este Muntele Athos...Este timpul ca amândoi să ne rugăm pentru Luca. Să încercăm să credem mai mult. Să ne întoarcem fața spre Dumnezeu...Mai ales tu!
- Și salvarea noastră...? Faptul că am fost luați acolo, sus, pe munte?
- Tocmai ăsta este lucrul cel mai important...Părintele este de părere că ar fi bine să mergem cu Luca la Muntele Athos...
- Cum ...la Muntele Athos?
- Într-o excursie. Așa cum mergem uneori la munte sau la mare. Pur și simplu! Imaginează-ți că am plănuit de mult această excursie, care, sunt sigură, va schimba radical tonusul moral al copilului...Și, cu mai multă credință din partea noastră, sunt sigură, că-i va ameliora și starea îngrijorătoare de acum. Nu vreau să spun că se va însănătoși. Nu. Dar sigur se va simți mai bine! Te rog, să deschidem și această ultimă portiță ce ne stă în față! Mă înțelegi sau nu? Vreau, vreau din toată inima ca peste un an să fim lângă el acolo, la prima lui zi de școală. Vreau să-l văd cum crește, cum devine băiat mare, cum ne bucură zi de zi cu lumina din ochii lui și cu glasul lui de ieduț! Cum descoperă lumea și frumusețile ei! Cum trăiește și se bucură ca oricare alt copil! Asta vreau, și nimeni, nimeni, nici măcar tu, nu îmi poate sta în cale! Va trebui să ne interesăm imediat. Patriarhia organizează lunar astfel de excursii...
- N-am nimic împotrivă...Dacă tu crezi că este în folosul copilului...Te duci și te înscrii, deși nu văd cum ar putea asta să-l ajute pe Luca...
- Poate să-l ajute...Am încercat toate căile medicale posibile. Vezi și tu că ultima tomografie a indicat că tumoarea a mai avansat un pic...așa că ar fi bine să revii cu picioarele pe pământ și să pleci cu băiatul...
- Să plec? Cum adică să plec ? Păi, nu te duci tu? Ce să caut eu acolo, eu care n-am intrat în biserică decât la botezul lui și la cununia noastră?
- Trebuie să te duci! Pe Muntele Athos femeile nu au voie să calce. Trebuie să o faci! Pentru Luca, pentru băiatul nostru... pentru mine...pentru familia noastră...!

- va urma -