IV.

Fusese foarte fericită că l-a întâlnit pe Fil. Foarte fericită! Pentru că ea reușea să vadă întotdeauna dincolo de orice mască a lui. Erau doar niște pretexte, erau ascunzători, credea el, bine ticluite. ”Se forța să mă privească în ochi”. Se străduia să pară indiferent și distant. Ostilitatea lui era un fragil castel din cărți de joc. La ea nu țineau lucrurile astea. Îi cunoștea foarte bine toate măștile lui false. Măștile lui, la care el ținea atât de mult. Măștile lui erau pentru ea ferestre larg deschise și cărți de citit. Și ce lume dincolo de ele! Ce furtuni! Câtă viață! Fil trăia cu adevărat. Da, putea spune cu mâna pe inimă că Fil trăia cu adevărat. Și nu numai într-o lume, ci în două, în trei, în infinte și indefinite lumi paralele. Dar câtă nesiguranță în ele! Câtă fragilitate! Lumile lui mureau la un semn, la un gest, la o vorbă. Atât de fragile! Ca niște fluturi. Și tot atâtea le luau locul de fiecare dată. Oare mai știa el, care e cea reală? Se supăra din te miri ce, dintr-o închipuire de-a lui, dintr-o stupiditate căreia el îi dădea proporții colosale, dar îl împăca la loc o simplă privire de-a ei. Un sărut din senin. O unghie de-abia atinsă de locul acela de la ceafă. Oare de ce nu rămăsese cu el, ca să aibă mereu aceste bucurii? Sau tocmai pentru că acestea ar fi dispărut? Cu sufletul împăcat și mângâiat Fil scria întotdeauna banalități, pe care mai devreme sau mai târziu și le distrugea. Tulburat și înnegurat scria dumnezeiește. De parcă sufletul i se rupea în bucăți peste o coală albă de hârtie care prelua toată durerea lui.

Dar cum de voia să meargă acolo? El care ura conversația de complezență. Căruia îi era organic imposibil să socializeze. El nu putea sta prea mult într-o cameră cu mai mult de trei-patru persoane. Nu putea face mai mult de zece pași alături de un străin. Iar pe prietenii lui îi puteai număra pe jumătate din degetele unei mâini.

A, da! Era îndrăgostit din nou. Văzuse asta în ochii lui. În felul cum îi tremurau colțurile buzelor când zâmbea. În felul cum privea lucrurile din jur, care cu siguranță reflectau câte o trăsătură a noii lui muze. Atunci era cu totul altfel. Oare cine o fi acum? Cine îi mai colindă închipuirea? Fil întorcea capul după orice femeie frumoasă, construia lumi în jurul ei. Făcea să cadă cascade cu cea mai mare naturalețe posibilă. Inventa anotimpuri incredibile. Iar ele habar n-aveau, ori nu le păsa câtuși de puțin! De aceea se îndrăgostea cu tristețe, cu gândul la decepția care va urma. Filip era imposibil. Îndrăgostirile lui Fil nu aveau număr. Dezîndrăgostirile, la fel. La fel de fragile de fiecare dată, aidoma lumilor lui închipuite. De asta plecase? Fil se îndrăgostea de himere. Avea cu siguranță nevoie de o femeie în carne și oase. Da, avea nevoie de așa ceva. Uite, acum găsise răspunsul. Întâlnirile cu el erau întotdeauna revelatorii.

”Mă voi întoarce acasă și voi bea o cafea în grădină, din ceșcuța mea preferată cu lăcrămioare”. Singura rămasă din acel întreg set dintr-un secol trecut. Þinea la ea atât de mult! Ultima! Și nu era nici măcar ciobită. Odată chiar era să se spargă, dar căzuse pe cutia de pizza, norocos ivită în cale. Îi stătuse inima în loc pentru o clipă. Sau pentru o veșnicie. O vedea rotindu-se încet în aer, parcă rugându-se să nu fie lăsată să cadă, dar ea nu putea face nimic. Era încremenită. Era paralizată de teama că ceșcuța ei, din cel mai fin porțelan, se va sparge. Doar ea avea voie s-o atingă, un capriciu pe care chiar și Cezar l-a înțeles destul de târziu.

”Cezar va fi de acord să plec. El știe că am nevoie să plec, ca să mă întorc pentru a rămâne la el pentru totdeauna.” El avea siguranța iubirii ei, el n-avea nevoie de dovezi de iubire. Dacă ar fi fost Fil, ar fi făcut o scenă grozavă. O, ce spectacol! Ea ar fi râs la fel de senin ca de fiecare dată, iar el ar fi înnebunit și mai mult. Și ea iar ar fi râs. ”Filip Conta, ești adorabil, un iubit perfect, dar un companion absolut dezamăgitor”.

Cu aceste gânduri intră în casă și se pierdu în brațele lui Cezar al ei, care o aștepta. ”Va fi de acord. Trebuie doar să am grijă să aleg momentul potrivit ca să-i spun”. Lumea se rotea din nou în sensul dorit de Francesca.


Nu o urmări cu privirea când Francesca se îndepărtă. Îi fusese de ajuns. Nu aruncă nicio privire în urmă. ”Acum pot să beau un coniac. Mare”. Dar întâi o să trec pe la magazinul de draperii. În cele două camere avea doar două ferestre, dar schimbase draperiile de trei ori într-un an. Cine nu știa de ce merge el la magazinul de draperii, ar fi zis că e vreo altă obsesie de-a lui. Acolo le măsurau, le coseau, le rectificau dacă nu-i plăcea clientului.

I-au încălzit paharul, iar aroma înțepătoare i se înfipse în nări. Trase aer adânc, iar sinusurile țipară. Aroma era esențială. Și culoarea. Și forma paharului. Conta dacă șervețelul de dedesubt era mai moale sau nu. Observă că în ultimul timp nu se mai foloseau deloc suporturi pentru pahare. Nicăieri. Obișnuia să scrie câte o poezie pe spatele lor, fără să știe dacă ele vor mai fi citite vreodată și de către cine, sau vor fi aruncate direct la gunoi. Îi răpiseră și această plăcere. Lumea mai pierdea o șansă de a-i găzdui poezia. El mai pierdea o șansă de a fi interesant. Da, era un gest artificial. La ora asta cafeneaua era încă pustie. Doi adolescenți ce se credeau îndrăgostiți șușoteau într-un colț. Îi plăcea aici, căci aveau o muzică bună peste zi, și nu era fum deloc. Mesele străluceau întotdeauna, iar din unghiul din care veneau, trecătorii nu puteau arunca priviri indiscrete prin fereastră. Puteai privi în liniște curgerea leneșă a orașului. Tristețea pe picioroange, ce venea până la colț. ”În orașul ăsta lipsește un tramvai. Măcar unul ar trebui.” La Praga exista tramvaiul acela istoric. Clopoțelul suna tras de o frânghie, nu avea uși și puteai călători pe scară, adulmecând savoarea orașului. În Praga cafenelele sunt altfel. Pavajul sună altfel. Sub tocuri, dar și când ploaia cade peste el. Își aminti cum o dată îl prinse ploaia, avea umbrelă, dar sări în ultima clipă într-un tramvai, cu uși, da, era unul cu uși, iar mâna, cu umbrela încă deschisă, fusese prinsă în afară prin garnitura de cauciuc. Preț de o stație, prin oraș s-a plimbat un tramvai cu umbrelă, plin de oameni zâmbind la vederea episodului. O brunetă, în Praga sunt rare brunetele, cu părul lins și lung, cu buzele strânse, se uita fix la el cu ochi de catifea. Sunetul telefonului, însă, îi rupse gândurile. Un număr foarte lung.

- Bătrâne poet, salutări de departe! Și felicitări pentru premiu!
- Arti? Și când spuse asta, îl inundară brusc toate apele lumii. Coniacul se făcu albastru și simți pe vârful limbii gust de sare. Arti, vechiul lui prieten. Călătorea cu vapoare de croazieră pe toate mările și oceanele lumii. Îi mai trimitea vederi din porturi îndepărtate. Primise nu demult una din Alaska.
- Nu-mi vine să cred. De unde suni?
- Noua Zeelandă. E unu noaptea, am terminat tura și ne gândim la tine. Felicitări pentru premiu, asta voiam să-ți spunem.
- Să-mi spuneți? Sunteți mai mulți?
Arti era în vervă și de neoprit.
- Felicitări și mulțumiri încă o dată pentru poezia dedicată. Ai mai albit, prietene? Scriai despre o fată, hai? Vom face un calcul, iar la ora premiului o să închinăm un pahar pentru tine. Aici trăim clipa, Filip, tot vaporul știe despre tine, iar căpitanul va face o serată specială, am cărțile tale cu mine. M-ai făcut celebru, frate. Noua Zeelandă te salută!
- Arti, eu n-o să văd niciodată Noua Zeelandă decât în calendare de perete. Arti, e o jumătate de lume între noi, dar te îmbrățișez pe după glob.
- Tot poet ai rămas! Filip, oceanul! Trebuie să vezi oceanul, nu doar să ți-l închipui. Și nu de pe mal, ci din inima lui. Salutări de la delfinii tăi chicotitori, pădurile zeelandeze și pufăitul balenei. Salutări din rai, poete! Filip, ești mare! Cum poți să simți tu de acolo, ceea ce noi descoperim de-abia aici? Conexiunile, Filip! Conexiunile dintre lucruri! Toate sunt legate între ele, nu?
- Colibri! I-ai uitat.
- Vezi, în Noua Zeelandă nu sunt colibri. Dar am văzut în Americi. Dar nu există colibri, Filip. Ei sunt doar un fel de cântece, dar cu aripi. Filipe, mă bucur pentru tine. Ai grijă la Praga! Știu că-ți pierdeai serile pe malurile Vltavei, și uite, acum Vltava este cea care îți aduce premiul! Premiul tău e verdele incredibil al pădurilor zeenlandeze de care ai scris. Să ții minte! Ai grijă prietene, meriți mai mult decât atât!

De la capătul celălalt se auzea multă zarvă. Arti închise în tot tumultul acela pe care Filip nu putea decât să și-l închipuie. Zeenlanda striga după el. Acum chiar că trebuia să ajungă la magazinul de draperii.

(va urma)