A doua zi după Paști, vremea se răci, o ploaie mocănească începu să cadă peste tot, acoperind cu o tăcere lichidă case, oameni, animale, tot orașul. Nici la Bicuță lucrurile nu stăteau altfel. Mesenii parcă erau adormiți, lîncezeau minute în șir în fața paharului, fără să scoată o vorbă. De la radio curgeau melodii lente care se risipeau în eter.
- Am auzit că rușii se îmbată cu eter, zise Poetul. Se crestează pe cap cu lama și picură eter, sau votcă pe tăietură. În felul acesta intră mai repede în sînge. Pe urmă, își iau balalaicile și cîntă de jale, cum cîntă ăsta, de exemplu, la radio. Micăle, tu nu știi să cînți? Mai bine ne-ai cînta tu, ceva mai vesel.
- Ba, mai bine, nu, răspunse Micăle. Noi, în familie nu prea avem talent la cîntat, aș zice chiar dimpotrivă. Voi de ce credeți că nu aud cu o ureche? Mi-a cîntat mama, cînd eram mică, deși ea nu recunoaște, zice că așa m-am născut. Și o moștenesc și eu, de-aia am avut rupte un picior și o mînă. Plus semnul acesta din cap. Și Micăle își dădu părul pe spate pentru a-și arăta cicatricea din vîrful capului. Și n-aș vrea să pățiți nici dumneavoastră ceva, ce ne-am face fără clienți?
- Nu știam că poate fi așa periculos cîntatul, zise Săndel. Cum, adică să-ți rupi oasele din cîntat?
- Păi, simplu. Mă întorceam acum cîțiva ani de la un Revelion. Eram cinci în mașină, obosiți, dar veseli. Toți dormeau, mai puțin șoferul, care doar moțăia, în ciuda muzicii de la casetofon. „Micăle, vorbește cu mine, spune-mi ceva, cîntă, nu mă lăsa să închid ochii”, îmi cere el. Eu, cum eram puțin cherchelită, mă apuc să fredonez o melodie la modă.
- Și eu pățesc la fel, zise Săndel. Am nevoie de zgomot în mașină, mă ține treaz. Dau casetofonul tare, dar numai cînd sînt singur, în rest mă ține nevasta de vorbă, că ea nu suportă muzica tare în mașină.
- Eu puneam copiii să facă precum tractorul „prrrrrrr…prrrrrr”, zise Dan a lu’ Nașu. Da’ numai cînd îmi venea să trag vreun pîrț, ca să acopere zgomotul. În rest, nu prea ascultam muzică, e drept nici aparatul de radio al mașinii nu funcționa. Cînd mi-am cumpărat mașina, știți voi, Dacia aia galbenă, m-am dus la Colibași cu cumnatul Sorin, că e inginer auto, s-o aleg. Ce să alegi, nene, din tot parcul ăla imens? Nici nu te lăsa s-o probezi, că erau mulți la rînd. Așa că singurul criteriu a rămas aparatul de radio. Erau echipate cu aparate Predeal, o minunăție, pe vremea aia. Am văzut că funcționează, am luat mașina. Mașina s-a dovedit a fi foarte bună, doar aparatul s-a stricat după cinci zile și de atunci așa a rămas.
- Măi, Dane, mai lasă-ne cu jaful tău, zise Profesorul, că uită Micăle povestea. Ia, spune Micăle, cum ți-ai rupt oasele din cîntat?
- Vă spuneam că am început să fredonez în mașină…Păi de aici mi s-a tras, că s-a speriat șoferul, a făcut un șoc „anafilictic”, a ieșit de pe șosea și a răsturnat mașina. Așa m-am ales cu piciorul rupt. Ceilalți au scăpat mai ușor, doar cu cîteva „eschimoze” și alte zgaibe. Mașina însă a fost făcută praf. Și nici casco n-avea. Bine că nu m-a dat în judecată, că precis cîștiga dacă mă punea judecătorul să-i cînt.
- Înseamnă că ești talentată, zise gînditor Profesorul. Dar bine că ne-ai spus, cred că renunțăm la prestația ta artistică. Și cu mîna? Mîna cum ți-ai rupt-o?
- Tot atunci. Toate s-au petrecut atunci, cînd cu accidentu’. A venit salvarea, m-a scos dintre fiare și m-au pus pe o targă. Da’ eu, cred că eram în stare de șoc și, cum vă spuneam, și nițel cherchelită, că am continuat să cînt, încît brancardierii au scăpat targa, cu tot cu mine pe ea. Iar tăietura de la cap o am din spital, da’ nu sînt foarte sigură cum am căpătat-o, deși am o bănuială. Nu prea ținea anestezia, așa că eram cu mintea dusă, da’ tot am reușit să-l aud pe medic „făceți-o pe-asta să tacă dracu’ din gură, că nu știu ce-i fac”. Și era cu bisturiul în mînă. Da’ nu sunt foarte sigură, mai degrabă cred că am visat și tot de la accident mi se trage, așa cum mi-au spus la externare, cînd i-am întrebat.
- Eu am un coleg, zise Profesorul, profesor de sport. A predat mult timp la țară, așa că a rămas cu niște melicuri rurale. Le dă copiilor o minge și în timp ce ăia mici se joacă, se trezește fluierînd cîte-o doină de jale, pe teren. La început se opreau copiii, crezînd că pe ei îi fluieră, dar după un timp s-au lămurit și îl lasă în legea lui. E foarte melancolic cînd face chestia asta, parcă ar fi un cioban mioritic, doar că nu are ciomag, să se sprijine în el. Paștele cum vi l-ați petrecut?
- Eu nu știu ce să mai cred, zise Poetul. Toate sărbătorile astea s-au transformat în zile de crăpelniță. Îndeasă românul în el pînă nu mai poate. Se duce și vomită, ca să facă loc altei porții și tot așa. Și-au pierdut din înțeles. Nici la meciuri nu mă mai uit, de cînd i-a arestat DNA-ul pe arbitrii ăia corupți. De fapt, eu n-am crezut niciodată în "liberul arbitru", ca s-o dăm și pe filozofie.
- Și tinerii nu fac la fel? zise Săndel. Se duc la biserică doar ca să se întîlnească și să plece la cîrciumă după aia. Mai fac și glume proaste, leagă fustele femeilor cu ace de siguranță, le pictează cu spray… pe unii i-am văzut chiar cu țigara în gură în curtea bisericii. De nervi, am scăpat și berea din mînă și mi s-a stins și lumînarea. Și era lumină venită tocmai de la Ierusalim, cică. Am aprins-o cu bricheta, dar parcă nu e tot aia, nu? Oricum, nevastă-mea nu a sesizat diferența cînd am venit dimineața acasă. Dar mă tot gîndesc eu așa…dacă s-ar fi stins din greșeală, zic și eu, doar din greșeală, lumînarea în avionul care o aducea în țară, nu tot de la brichetă ar fi aprins-o la loc? că doar nu întorcea avionul. Important este însă, să facem măcar o faptă bună, cel puțin zilele astea. Uite, eu mi-am propus să o las mai moale cu băutura și să beau mai mult ceai. Ceai cu votcă, de exemplu.
- Sau să ajuți o bătrînică să traverseze, completă Bicuță. Și dacă nu vrea, o treci cu forța. Și eu vreau să fac fapte bune, dar nu prea am ocazia. Dacă nu v-aș lua banii pe băutură, de exemplu, ar fi o faptă bună? N-ar fi, că vă învăț cu nărav și profitați de bunătatea mea. Adică bem, mîncăm ne distrăm, da' și plătim. Și atunci ne "simtem" cu toții bine.
- Cred că tot de la americani ni se trage, zise Profesorul. Că la ei toate sărbătorile se lasă cu haleală. Una-două, taie curcanul, vițelul, porcul, oaia…și de la musulmani, că și ăia țin post peste zi și noaptea înghesuie, să scoată pîrleala. Suntem niște victime, niște bieți imitatori. Noi nu avem mai nimic original. Nici măcar sarmalele cu care ne tot lăudăm. M-am tot gîndit și n-am găsit nimic autohton în bucătărie. Poate urzicile…dar și astea cresc peste tot în lume, nu?
- Păi, avem dragavei, nu? zise Bicuță. Cum spune și cîntecul „Codine copiii tăi/cum se suie pe bordei/și mănîncă dragavei”
- Păi aia e ștevie curată, Bicuță. N-ai nimerit-o. Dar am să mă gîndesc la tema asta și data viitoare vă spun ce mîncare românească de-adevăratelea avem.
- Þuica de Pitești! zise Dan a lu’ Nașu. Că și aia tot în stomac ajunge.